Denunț copacul fără crengi
Celor mai mulți dintre noi
li se pare ușor să trăiască.
Mie nu.
Fac tot ce pot
ca să nu.
Pictura pe sticlă
e o treaptă spre mântuire.
Chiar furnicile roșii o îndrăgesc.
Lăsați-mă să mor
alături de ele. Să mă
eliberez de conținutul omului
de pe stradă. Conținutul
slujbașului ce-și așteaptă leafa.
Își numără bancnotele și urlă.
Tăceți, furnici roșii. Nu mai e
nimic de făcut.
Casa părintească nu se vinde.
Mâini, picioare, ferestre, uși.
Să mor liniștit.
Câteva mărturisiri
E un fel de tăgadă
în fiecare zori de zi.
Zăpezile mi-au zis
că voi trăi mai mult decât pieptănul
găsit pe stadion.
Să-ți fie de bine, microbistule.
Plăcerile scurte se plătesc în rubine.
Ouăle de paște așteaptă
să se deschidă toate ferestrele
din cartier.
Ceasul stricat
Ceasul stricat are o datorie :
să stea la mâna mea toată viața.
Noapte de noapte
ceasul stricat îmi aduce vești
despre valurile vii.
Am să plec departe
cu o căruță care mă hurducăie
fără sfială.
Tot ce văd în jur
tot ce iubesc
ceasul stricat aplaudă
cât de lin aplaudă
rotițele ruginite ale
ceasului stricat.
Avalanșa
Dacă aceste cuvinte
spun ceva străzii pe care mă plimb –
e treaba lor.
Eu n-am nimic de-a face.
Trecătorii pot să treacă fără grijă.
Nu vor fi agresați.
Soluția
Mereu când privea
în altă parte
apărea luna.
Așa că din ziua când orbise
a găsit soluția :
picta și sculpta
numai virgule.
Cele promise
Acum e tot mai greu
să ajungi la cele promise cândva
poate erau doar câțiva nasturi necusuți
ori vreun șurub nestrâns
la coada unei tigăi.
Așa că degeaba e vreme frumoasă afară
și cântă păsărele colorate
iar oamenii se salută voioși.
Mai bine mă uit la paharul cu apă
nebăută
și plec fără să spun unde.
Oboseam
Scrisul piere și ziua se duce
durerea din care mă hrăneam în copilărie
acea amânare care se împrăștie
pe toate drumurile
când e frig și întrebi pragurile înghețului
și dai cu banul în luciul nopții.
Vino-ți în fire băiete
spunea mama când vedea că
înșir toate acele cuvinte
în loc să dau de mâncare
la găini.
Așa să fie. Oboseam
doar gândindu-mă.
Himericul semn
lui Vasile Baghiu
Himericul semn al dimineții
repetat pe toți pereții
casei mele să vestească
ceva anume?
Din bibliotecă, din scaunul șchiop
vin efluvii autumnale.
Sunt tot atâtea dovezi
că trăiesc pe picior mare.
Că am prieteni sus-puși.
Chiar trecătorul oarecare ce trece pe stradă
va fi văzut atâtea țări ale lumii
că odăița mea se simte fericită
și-l consideră mai presus
de orice închipuire.
Așa îmi trece timpul.
Lucrez cu nimicul abil finisat.
Mă întorc mereu la veștile de pe pereți
cu sfiala celui ce știe
că mâine cărămizile și mortarul
nu vor mai avea motive
să aplaude.
Cercul pe care-l fac
Cercul pe care-l fac
nu va rămâne cerc multă vreme.
Cei ce mă pizmuiesc
îl privesc cu ochi răi și știu
că mai devreme sau mai târziu va ceda.
Ori poate nu e așa.
Poate că globurile oculare ale pizmuitorilor
își vor pierde ele rotunjimea.
Orice, orice se poate întâmpla
când faci un cerc.
Cântec de cale lungă
Cândva
și altcândva
voi trece iar prin casele prin care am trecut
așa cum ploaia trece pe aceleași străzi
fără ca nimeni să observe.
Repetiția norilor și-a umbrei mele.
E firul de țărână care se-ncurcă-n rotițe
și oprește pendula.
Cândva
și altcândva
din arbori va coborî câte-un păianjen.
Își va țese pânza în fața trecătorilor
și soarele o va lumina
zgârcit ori omenos.
Poate că voi trece și eu pe acolo.
Cândva
și altcândva