Nicolae Manolescu în oglinda contemporanilor

Cum am depășit „complexul Manolescu“

Am avut, multă vreme, un „complex Manolescu“. Departe de centru, în tinerețe, crescut cu voluptatea libertății absolute în teritoriul poeziei, în care intrasem din inconștiență (sau din imprudență), momit de cine știe ce glasuri tainice, nu prea înțelegeam la ce este bună critica literară pe lumea asta. Deschisesem câteva cărți de critică literară, până pe la douăzeci de ani și ajunsesem la concluzia că parazitează poezia, că pune opreliști, face reguli acolo unde regulile îngrădesc o bine intuită, dar neexplicată, sete de absolut. Trăiam „în sălbăticie“, scriam „în sălbăticie“, modelul meu absolut de evoluție părea să fie iarba cu irepresibilitatea ei, care avansa din toate părțile, luînd în posesie lumea, cu cele văzute și cu cele nevăzute. Cîteva reviste mi-au publicat poezii pe colțuri de pagină, cîțiva poeți și nepoeți mi-au subliniat numele pe ici, pe colo cu o generozitate pe care, mai tîrziu, am încercat să o întorc tinerilor care veneau și ei „ca iarba“, din urmă. Apoi, am observat că și în acest teritoriu vast, extrem de vast, al poeziei, există un soi de competiție, cu laureați, cu nume vizibile, cu poeți și poezii care sunt asumate de o lume mai largă, după norme care îmi scăpau. Cenaclurile din preajmă, la care participam sporadic, erau mai mult șuete cu oameni care își amăgeau plictiseala, care mai mult „socializau“, fără mize artistice valabile. Apariția Cenaclului de Luni, în jurul criticului Nicolae Manolescu, a fost, în orizontul meu, unul din primele evenimente care m-au făcut să ciulesc urechile în ceea ce privește rolul criticii și criticului într-o lume care izbucnea din har, dar care evolua apoi ca apa, într-o matcă. M-am dus la București, de cîteva ori, ca să particip și eu, ascuns în sală, să văd ce se întîmplă la acest Cenaclu de Luni. Am fost ghinionist, mentorul, profesorul Nicolae Manolescu nu a fost prezent la niciuna din acele întîlniri, din motive de program. Cei care îl reprezentau însă, vorbeau în numele lui, făceau referiri la „poetici“, la teorii dintr-o lume „critică“, pe care eu însumi o neglijam, o priveam cu suspiciunea celui care se teme să nu fie „infestat“ cu prea multă teorie, în defavoarea „fluxului poetic“ care izbucnea aproape natural, rimbaldian, labișian. Încet, i-am citit pe toți congenerii mei formați în jurul lui Nicolae Manolescu, de la curiozitate am ajuns la admirație. Și astfel, am început să caut cărțile de critică și teorie literară la care făceau referire tinerii „antrenați“ de Nicolae Manolescu, eram deja student, fenomenul devenise contagios. Îi invidiam pe confrații care aveau un așa mentor, care le favoriza intrarea în lume, care îi creștea cu lecturi de ultimă oră, din culturi solide.

Pe Nicolae Manolescu l-am întîlnit prima oară în anul 1992, la un „Festival Bacovia“, la Bacău, un loc în care se simțea „acasă“. Îmi apăruse prima carte după revoluție, Intimitatea absenței, cu poezii în parte „refuzate de cenzură“, iar criticul mi-a spus, aproape textual: „Să știi că te urmăresc și că așteptam cu interes prima ta carte în libertate“. Am rămas perplex, eu care mai mult mă ascundeam decît mă arătam, cu acel complex în fața „monstrului critic“ despre care se spunea pe la colțuri că nu-i suportă pe provinciali, că nu are în vedere decît pe cei formați la Cenaclul de Luni etc. Mai mult, Nicolae Manolescu și-a încheiat în anul 1992 seria de cronici literare din „România literară“, ținută vreme de 32 de ani, pornind de la „Contemporanul“, cu o cronică la cartea mea. Iar cînd a apărut Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, volumul 1, Poezia (Editura Aula, 2001) m-am regăsit acolo, într-o selecție extrem de onorantă și de drastică. Ce vreau să spun, de fapt, este că Nicolae Manolescu nu a „gestionat“ doar un segment din literatura vremii noastre, care să se reducă la evoluția celor care au trecut pe la Cenaclul de Luni, că a avut o perspectivă mult mai largă, care a însumat practic literatura română postbelică. Ca dovadă, la revista „România literară“, pe care a preluat-o și a crescut-o din 1990, nu i-a promovat în redacție pe „lunediștii“ săi, a mers pe o formulă „democratică“, care a împăcat tendințele, generațiile, pe criterii de competențe.

Pentru literatura română postbelică nu a fost doar un critic literar, a fost CRITICUL! A redefinit, a impus și a apărat statutul de scriitor într-o epocă și într-o lume, cea românească, în care „politicul dâmbovițean“ părea să elimine tot ce ținea de cultură, ca factor „iritant“. Moștenirea literară, critică și eseistică, a lui Nicolae Manolescu, acoperă o epocă, o definește, o fixează în istorie. Până și contestatarii lui Nicolae Manolescu, tot mai inconsistenți ca mesaj în vreme, pierd motivația cu care își alimentau nu spiritul polemic, ci umorile și idiosincraziile.

În esență, toată viața și toată opera lui Nicolae Manolescu pot fi subsumate unui deziderat: Scriitorul român, cititorul român trebuie să creadă în literatura română ca într-o religie. E singura condiție ca lumea românească să se regăsească într-un concert al valorilor din Europa în care suntem parte. Nicolae Manolescu a plecat, dar rămîne în cultura română modelul intelectual, moral, civic cu care se identifică. Modelul Nicolae Manolescu este, firește, greu de atins, de repetat, dar generațiile care urmează au spre ce să aspire.

La 14 ianuarie 2014, la inaugurarea bustului lui Mihai Eminescu de la Piatra Neamț, unde ne-a făcut onoarea să participe, Nicolae Manolescu, pe atunci și ambasador UNESCO, a interpretat critic, în fața unei mulțimi extrem de numeroase, versurile de pe soclu, asta însemnînd prima strofă din Odă (în metru antic). Spunea, între altele: „Aici, în poezie, există un prim vers care, după părerea mea, este cel mai tragic şi mai profund vers din literatura română: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată. Un poet care a scris acest vers putea să se dispenseze de toate celelalte. Vă întreb: Oare există cineva dintre noi care să creadă că poate învăţa să moară? Nu cred.“ Din păcate, omenescul, prea omenescul din noi învață, la un moment dat, și acest lucru.

Adrian Alui Gheorghe

 

Nicolae Manolescu, In memoriam

Când dispare un om care a dominat o epocă, șocul pierderii este amplificat de senzația că o dată cu el se sfârșește și epoca pe care a dominat-o.

Dacă ar trebui să fie stabilită în calen ­da rul literar o singură zi a dispariției gene ­ra ției 1960, am putea spune că o trăim în mod simbolic azi, în ziua dispariției celui mai important spirit critic care a reprezentat-o.

Trecerea din istorie în istoria literară este întotdeauna spre bine.

Fie-i țărâna literei ușoară!

Ana Blandiana

 

Oglinda spartă

El era oglinda noastră.

Apropiindu-ne de el, ne vedeam pe noi înșine, vedeam valoarea, mai mică sau mai mare, a creațiilor noastre. Conștient sau inconștient, îi căutam aprobarea, fie în scrierile lui, fie, dacă din întâmplare îi eram prin preajmă, în cuvintele spuse direct, în zâmbetul lui, în datul din cap, în vreo grimasă sau în lumina de pe față. Ori ne căutam pe listele lui. O apreciere a sa, o aprobare sau o laudă erau hrană pentru zile, luni, ani: Profesorul te punea pe Cale, atunci știai că mergi bine. Conștiința, ca să se cunoască pe sine, are nevoie de reflexie. Iar ce spun acum, deși reprezintă o perspectivă subiectivă, descrie chiar o funcție neuronală absolut necesară. Nu știi că tu ești tu până nu există reflexie. Până nu realizezi că ești separat de ceilalți (deși împreună cu ei), nu te recunoști pe tine. În viața copilului mic există o etapă a oglinzii, moment amuzant pentru cei din jur, dar valoros ca devenire, în care mica ființă realizează că cel de dincolo de sticlă este el, nu în realitate, ci doar ca reflectare. E un moment foarte important în dezvoltarea ființei: copilul își descoperă propriul corp, înțelege că are limite și dimensiuni. În timp, devine conștient că dacă vrea să schimbe ceva la sine, nu oglinda e problema, nu ea trebuie schimbată: își vede murdăria de pe chip, învață că, dacă vrea ca ființa din spatele sticlei să zâmbească, trebuie s-o facă el întâi, iar reflexia îi va răspunde.

Am insistat puțin asupra acestui „joc al oglinzii“ pentru că mi-e foarte la îndemână să explic ce simt eu acum. S-a spart oglinda. Deși știu că mi-am așezat picioarele pe o cale anume, că sunt mulțumită, ori că pășesc uneori cu suferință, că am de depășit obstacole, îmi era necesar să știu că din timp în timp mă puteam întoarce ca să-mi privesc reflexia. Oglinda îmi arăta hibele, distorsiunile, dar și claritatea, acumulările, rezolvările.

Cea mai bună, cea mai valoroasă reflectare a societății noastre literare a fost Nicolae Manolescu: era atât de cuprinzător, avea atâta cunoaștere și experiență, se decantaseră în el informații, gust, o inefabilă gnoză care l-a ridicat la rang de oglindă pentru toată țara (și nu numai, căci cunoscând literatura universală, reflecta valoarea literaturii noastre sincronic și diacronic).

Oglinda s-a spart în minuscule cioburi diamantine. Valoroase și ele, desigur. Fiecare rând scris, fiecare imagine, fiecare amintire, opera sa, toate acestea vor dăinui. Dar de-acum încolo reflexia va fi mai dificil de realizat. Nu te mai poți așeza în fața uriașei oglinzi venețiene ca să vezi cum te arată pe tine. De-acum, fiecare ne vom reflecta separat, într-un anume ciob, ne vom vedea distorsionat trăsăturile personale, le vom deforma noi înșine, căci egoul scriitorului tinde să fie o fiară, un monstru dacă nu este îmblânzit de bunul-simț și de conștiința precarității ființei. De-acum, trebuie să avem mare grijă ce căi vom alege, pentru că nu mai e nimeni de valoarea acestui arhitect al tramei literaturii noastre. Ne vom desena căi pe cont propriu, vom brăzda arături și jungle, unii își vor revendica teritorii, până vom pricepe încotro să ne îndreptăm.

Sigur, acest demers ne va învăța câte ceva despre noi înșine. Poate va fi cu folos pentru unii, dar pentru alții va însemna „o moarte lentă“. Orice criză desparte grâul de neghină, aurul de balast. Cu suferință, cu foc, cu arderi destule, tot se deschid noi orizonturi, așa e legea evoluției în acest univers. Vom căuta noi oglinzi de reflexie, că altfel n-avem de unde să știm cum arată chipurile noastre în realitate. Partea cea mai expusă social, zona aceea care comunică semenilor cine suntem, e de fapt zona cea mai puțin accesibilă vederii noastre personale. Paradoxal, ochiul, adică organul cu care privim, nu se poate auto-privi, nu se poate întoarce spre sine, are nevoie de un obiect de reflexie.

Exact așa este și în literatură.

*

Ce a însemnat pentru mine ultima marți cu Nicolae Manolescu la redacție? Mi-am terminat treburile în biroul de la parter, eram cap limpede al numărului curent al revistei „Viața Românească“, și am urcat la etaj, la redacția „României literare“. Marțea fiind ziua în care se dă bunul de tipar pentru numărul în curs, se lucrează până târziu. Se corecta numărul 11, soseau de la tehnoredactare pagini după pagini listate. Redacția era adunată în biroul lui Gabriel Chifu, se făceau ultimele retușuri, se subliniau unele lucruri importante, se treceau altele cu litere mai mici, după cum trebuia să se așeze totul în oglinda paginii. Văzându-mă că intru, Nicolae Manolescu mă asigură că pagina mea de poezie a fost deja corectată: „am citit și mi-au plăcut poeziile tale“, mi-a spus (citea întotdeauna toată revista, știa exact cine ce scrie). Apoi a comentat, pentru mine, ceva legat de ultima dintre poezii, semn că nu doar le-a citit, dar a ținut minte trecerea de la o strofă la alta. Vrând să văd la ce poezie se referă, căutăm pagina: era poemul cu titlul Scrisoare către tata. Recitim împreună și îmi spune că da, e bună trecerea și poemul-scrisoare se încheie rotund. Eu mă așteptam să comenteze ceva caustic sau ironic, având în vedere că era vorba despre moarte (mi-a trecut imediat prin cap nedumerirea: oare ce m-a făcut să dau o pagină întreagă de poezii numai despre moarte?, că nu-i felul meu!), știam că nu-i plăcea că tinerii scriu prea mult despre moarte. Dar de data asta, însă, nu i s-a părut nepotrivit, ci arătând spre pagină, a spus că e frumoasă. Eu rămân cu bucuria că i-au plăcut textele mele: trei poezii despre moarte, ultimele pe care le-a citit din revista pe care a servit-o o viață.

Apoi, după ce toate paginile au fost parcurse, după ce s-a dat BT-ul, nimeni n-a avut chef să plece acasă. Privind înapoi, îmi dau seama ce oră valoroasă am trăit. Nicolae Manolescu a fost într-o vervă aparte. Timp de peste un ceas a vorbit aproape singur, ne-a ținut un curs de istoria literaturii de o savoare neîntrecută, presărat cu ironii, cu glume, cu amintiri. De față fiind pe lângă redacția revistei și Nicolae Prelipceanu, redactorul-șef de la „Viața Românească“, care îi susținea construcțiile ideatice cu propriile lui amintiri. Am stat până s-a golit clădirea, toți ceilalți au plecat acasă, era trecut de ora 7, noi parcă nu ne dădeam duși.

Când coboram scările, mi-am spus că de data asta chiar îmi pare rău că nu l-am înregistrat. Furată de efervescența discursului, de frumusețea momentului, am trăit din plin ora aceea: după nenumărate ore de acest fel din ultimii ani, aceasta mi s-a părut aparte.

Era ultima dată. Nu știam atunci că era ultima.

Privind înapoi spre ultimele săptămâni, spre ultimele discuții la care am participat în redacție sau în cadru privat, socotindu-mă mereu norocoasă că mi s-au dat, caut semne să văd cum comunică spiritul că vrea să se desprindă, că vrea să plece. Trecându-mi, la rândul meu, nu demult părinții „dincolo“, fiind aproape de „trecerea“ mai multora, observ că există semne, dar noi nu știm sau nu suntem dispuși să le vedem, pentru că trăim într-o „eternitate obtuză“ a prezentului. Nu ne plac pre ­vestirile și n-am învățat să fim atenți la ele. Dacă sunt evidente, le respingem, devenind valoroase doar retrospectiv. Să ne gândim doar la tulburătorul vis al întâlnirii cu mama în penitenciar, pe care îl povestește în numărul 7 al revistei, pe ultima pagină, sub titlul Gardul de sârmă, încheind povestea: „Când bunica m-a întrebat la înapoiere ce am vorbit cu mama, i-am spus că doar am plâns“. Ion Vartic reia acest vis și construiește un splendid editorial Visul și fabula, în numărul din februarie al revistei „Apostrof“. Dacă ar fi fost să avem atenția mai ascuțită, de la acel vis încoace, semnele au curs în cascadă.

Dar pentru noi, oglinda nu părea că prevestește ceva anume, nu-i zăream crăpăturile fine pe la colțuri. La un moment dat, șocant și cutremurător, a explodat, pur și simplu, în mii de fragmente. Acum trebuie să ne oglindim în fiecare dintre ele. Cât de clar? Cât de distorsionat? Rămâne de văzut.

Oglinzi mai sunt, nu am rămas fără lumină, dar până să apară o nouă oglindă de această dimensiune, mai avem de așteptat, de trăit, de suferit, de crescut…

Hanna Bota

 

„Cititul și scrisul“, „scrisul și cititul“

Când își intitula, cu un deceniu și jumătate în urmă, Cititul și scrisul, partea I din volumul Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Nicolae Manolescu avea în biografia sa exemplară ani buni de citit și de scris, din care se născuse o operă critică remarcabilă. Sosise deci timpul să spună, simplu și clar, în stilu-i consacrat, ce înseamnă această trudă, cu cele două componente ale sale, căreia, cu neascunsă bucurie, îi dedicase întreaga viață.

Dând aceeași importanță cititului, ca și scrisului ( în culegerea de texte din volumul Lectura pe înțelesul tuturor, ordinea celor două cuvinte este inversată – scrisul și cititul –, tocmai pentru a le sublinia indestructibila interacțiune), Nicolae Manolescu arăta, de fapt, în ce constă laboratorul de creație al criticului adevărat : punerea sub lupă a măruntaielor operelor literare și analizarea lor în spiritul libertății de gândire, al inteligenței și onestității. Un dar personal, din bucuria căruia Nicolae Manolescu a dat, cu generozitatea-i cunoscută, și altora ; scriitorilor, cititorilor și studenților săi, tuturor celor pentru care literatura însemna, în anii grei ai ceaușismului, ca și acum, în epoca libertății, un mod de viață. Prin alternarea celor două sintagme, marele critic arăta, de fapt, că, astfel, „cărțile au suflet“. Că în ele se regăsesc atât autorul, cât și cititorul. Amândoi pun suflet în opera zămislită și citită, fiind „împreună“ atâta timp cât acea operă există; iar criticul are menirea de a mijloci, profesionist, această simbioză printr-o „critică interpretativă“, așa cum a definit-o de fiecare dată. Adică, acea metodă prin care se realizează un „dialog între două subiectivități: a criticului și a operei“.

De aceea, la întâlnirile în care vorbea publicului despre literatură, se aflau, aproape de fiecare dată, atât cititori, mulți dintre foștii săi studenți, cât și scriitori, adică cei cărora, în amfiteatre, sau prin cărțile de critică, le așezase pașii pe această cale de „cursă lungă“, care este literatura adevărată.

Când a vorbit despre sine, în nenumăratele interviuri sau în paginile confesive, Nicolae Manolescu a dat întâietate „autoportretului spiritual“, cu acele „impresii de lectură“, cum le numește cu modestie, pe care le-a oferit tot ca pe un exercițiu de critică aplicată, dar și ca destăinuire personală.

Ar trebui ca toți cei interesați de descoperirea omului Manolescu să citească și să recitească tulburătorul „portret în paradoxuri“ pe care îl găsim în una din nenumăratele „teme“ care l-au „exprimat“ atât de profund. Se află în această autodescriere, scrisă cu o sinceritate fără pic de rest, acea „turnură contradictorie“ care a conturat una dintre cele mai fascinate personalități din cultura română. Un Nicolae Manolescu în multe nuanțe, dar toate conturând un spirit viu, iscoditor, mereu în căutarea noului, fără vreo „ordine prestabilită“.

Dar Nicolae Manolescu n-a oferit tuturor doar o uluitoare știință de carte. Cu aceeași consecvență, a militat și în viața socială și politică post-decembristă de pe poziția „liberalului bine temperat de un spirit conservator“, cum s-a definit, pentru „dreptul la normalitate“; fie de la tribuna Parlamentului, fie în scris, prin ceea ce Vladimir Tismăneanu numea „renașterea prozei politice românești“. Simțul nuanțelor, echilibrul, onestitatea, atât de prezente în critica literară pe care a practicat-o, își găsesc și aici locul firesc. Și acum, după atâția ani, multe din subiectele publicisticii social-politice de atunci, au puternice ecouri în actualitate, dovada vie a lucidității și a bunei-credințe cu care au fost scrise în acea fierbinte actualitate.

De mai mulți ani, sacrificând o parte din cititul și scrisul cu care și-a înnobilat viața, a dat Uniunii Scriitorilor, în calitate de Președinte, viziune și constanță, amplitudine și valoare, adică atributele care au caracterizat breasla scriitorilor în toată această perioadă. „Mania lucrului încheiat“, cum își definea scrierea critică, a fost și în acest domeniu un principiu de la care nu s-a abătut niciodată.

Ceea ce scriu eu acum este știut. Dar trebuie spuse de fiecare dată, cu orice prilej, de toți cei care i-au fost aproape sau care l-au cunoscut numai prin scrisu-i exemplar, pentru a întări un adevăr pe care nimic să nu-l clatine vreodată.

Liviu Capșa

 

Un fel de refugiu interior

Sâmbătă seara, ca orice astfel de interval al săptămânii: în familie, linişte, nimic deosebit. Dintr-o dată, citesc pe pagina de Facebook a lui Mircea Mihăieş o ştire cu totul neverosimilă: Nicolae Manolescu nu mai este. Încerc să interiorizez noutatea teribilă, dar nu pot. Nu reuşesc nici acum. Dintre atâtea persoane care l-au cunoscut, cu care a lucrat timp de decenii, de ce oare tocmai eu nu reuşesc să fac pasul de la a fi contemporan cu Nicolae Manolescu la a fi fost contemporan cu Nicolae Manolescu? De ce această senzaţie acută că timpul s-a oprit în loc?

Încerc să mă investighez, să mă cunosc mai bine pentru a găsi o explicaţie. După îndelungi căutări, cred că am început să înţeleg.

Nu l-am cunoscut pe Nicolae Manolescu, ci Nicolae Manolescu a crescut odată cu mine.

Sora tatălui meu, Adriana, a fost prima lui soţie, iar băiatul lui Andrei, a crescut sub aripa tutelară a lui Nichi şi a familiei extinse.

Prima mea amintire? Aranjez în bibliotecă mai multe cărţi şi îmi aduc aminte perfect de coperta cărţii despre Alexandru Odobescu (alb cu negru) şi de cea cu dungi albastre din Teme. Dacă alţi copii aranjau piese de Lego (sau ce era substitut în perioada comunistă), eu adunam volumele de Teme şi le aranjam în ordine cronologică. La acea vârstă, nu ştiam că Nicolae Manolescu este în viaţă, în primii ani de şcoală credeam că a fost contemporan cu Jules Verne sau Mihail Eminescu. Nu înţelegeam totuşi de ce părinţii mei aveau în casă cărţile lui şi nici de ce pe multe dintre ele se regăseau câteva rânduri despre care mai târziu aveam să aflu că înseamnă „autograf“.

Mai târziu, părinţii mi-au povestit despre perioada tinereţii lor. O perioadă în care Nichi şi Adriana îşi petreceau timpul între Câmpina şi Bucureşti, Câmpina fiind locul de naştere al tatălui meu şi al surorii sale, locul în care bunicul patern, Ion, fusese inginer şi îşi petrecea pe atunci primii ani de după ieşirea la pensie. Mama mea, când dorea să mă adoarmă, nu îmi spunea o poveste, ci depăna pe întuneric amintiri frumoase, cum ar fi Câmpina sfârşitului anilor 1960 sau Veneţia pe care o văzuse cam tot pe atunci. Pentru mine, tânărul Nicolae Manolescu, asistent la Universitate şi autor de cronici literare, nu era un personaj real, ci unul venit dintr-o poveste. Ulterior, aveam să aflu de la părinţii mei cum decurgeau vizitele lui Nichi şi Adriana: duminica, singura zi liberă a săptămânii, se pregătea de mâncare, iar apoi, după ce toţi se aşezau la masă, Adriana anunţa „Linişte, vorbeşte Nichi la radio!“. Se dădea drumul la radio, se asculta cronica literară în tăcere, abia apoi se începea masa. Faptul că la radio poate vorbi cineva şi nu este vorba doar de o bandă de sunete a fost atunci o mare descoperire a copilăriei mele. Vocea aceea inconfundabilă de la radio avea să nu se mai audă, în schimb treceam pe frecvenţa Europei Libere, unde Monica Lovinescu, o altă voce inconfundabilă, rostea ritualic „Nicolae Manolescu“, iar eu mă întrebam dacă aud bine, dacă este acelaşi Nicolae Manolescu de pe coperţile Temelor, de la Câmpina, de la radio.

În familie circula o legendă: ar exista un roman care descria casa în care locuiam, însă acea carte nu o aveam în bibliotecă! Abia după 1990 aveam să găsesc într-un anticariat cartea cu pricina. Sărbătorile răbdării de Dana Dumitriu. Într-adevăr, în roman un personaj este conceput după chipul şi asemănarea lui Nicolae Manolescu, iar admiratoarea şi partenera sa este o imagine a autoarei. La un moment dat, are loc o vizită într-o casă din cartierul Cotroceni (unde locuiam şi locuiesc), apare mama mea, apar şi eu, sub forma unui nou-născut în cărucior. Supremă dovadă a micii burghezii care a supravieţuit în comunism: locuinţa respectivă avea un loc sub scară unde se putea depozita căruciorul, fără a mai fi urcat la etaj şi exista, de asemenea, o scară interioară care fusese cândva destinată servitorilor. Blocul Ion Minulescu, din apropierea mea, are exact aceeaşi conformaţie. Înteleg de ce pentru Dana Dumitriu sau pentru persoane obişnuite cu viaţa sordidă din blocurile comuniste locuinţa noastră părea a fi fost desprinsă dintr-o lume ireală, fantastică, tocmai potrivită pentru acţiunea unui roman.

Nicolae Manolescu a fost, aşadar, în cel mai serios mod cu putinţă, un personaj literar pentru mine, înainte de a-l cunoaşte. A făcut parte dintr-un univers literar datorită şi unui alt episod. Adriana era bună prietenă cu scriitoarea Marta Cozmin, autoare de scrieri pentru copii şi soră a compozitorului Pascal Bentoiu. La un moment dat, Marta Cozmin ne-a făcut o vizită împreună cu Adriana şi m-a întrebat despre ce aş vrea să scrie următoarea poveste. Ţin minte că am întrebat-o atunci dacă a scris o poveste despre obiectele din cameră şi, cum Marta răspundea la toate afirmativ, am încheiat apoteotic: „dar despre lampa din tavan ai scris?“, iar Marta a răspuns râzând „nu, despre lampă nu am scris, dar am să scriu“ şi s-a ţinut de cuvânt, scriind o poveste dedicată copilului cu lampă. Mult mai târziu, Nicolae Manolescu m-a întrebat dacă mi-a plăcut povestea Martei. I-am răspuns că nu mi-a plăcut, dar de atunci nu am lăsat pe nimeni să se atingă de acea lampă (care este şi acum în dormitor).

Pe Nicolae Manolescu, prezenţa absentă din copilăria mea, „fratele rătăcitor“ pe care nu îl vedeam, dar despre care auzeam vorbindu-se (sau îl auzeam vorbind), aveam sâ îl întâlnesc abia în 1990. La vremea aceea, pornisem pe calea scrisului, iar tatăl meu m-a încurajat să îl întâlnesc. Era o perioadă foarte tulbure, tocmai avusese loc mineriada din iunie 1990, iar eu păşeam pentru prima dată în Facultatea de Litere. Nu pot să uit acea primă întâlnire, deoarece a fost exact contrariul a ceea ce m-aş fi aşteptat. Nicolae Manolescu citise tot ce îi trimisesem. Nu mi-a făcut complimente, ci a trecut direct la subiect. Vorbea despre materia din care se hrănea, literatura, şi era de neoprit. Ţin minte că am fost, pur şi simplu, magnetizat de acest stil de vorbire, calm, lucid şi foarte consistent.

De atunci, magia s-a risipit. Am înţeles că există Nicolae Manolescu, poate fi găsit la universitate, la telefon, este unul dintre noi. Şi totuşi… admiraţia mea pentru coperţile cu dungi albastre s-a transformat în admiraţia pentru Nicolae Manolescu – autorul. După ce i-am citit cărţile şi cronicile literare, am descoperit un alt Nicolae Manolescu – reperul moral, comoara de luciditate de care aveam nevoie, spiritul critic prin definiţie, savantul care pune întrebări esenţiale şi schiţează răspunsuri simple, dar la care nu ne-am gândit. Despre acest Nicolae Manolescu voi avea ocazia să scriu mai târziu, aplicat. Vreau doar pe moment să găsesc o explicaţie de ce despărţirea de Nicolae Manolescu o resimt ca pe o amputare a copilăriei şi adolescenţei mele. În acei ani tulburi, Nicolae Manolescu a fost echivalentul unui refugiu interior într-o lume în care tot ce este frumos devine posibil. Fie şi doar pentru acest motiv, îi voi păstra amintirea pentru întreaga viaţă.

Radu Carp

 

Șocul unei despărțiri

Da, în mod cert a fost dragoste la prima citire.

Abia ieșit din adolescență, dar având în spate câțiva ani de lectură constantă a presei culturale (câtă era pe atunci), am dat peste o semnătură nouă și, mai ales, peste un mod de a scrie critică pe care l-am situat în imediata vecinătate a scrisului lui G. Călinescu, idolul meu absolut din acel moment. Aveam să văd, ulterior, că diferențele dintre cei doi sunt mai mari decât asemănările și că excentricitățile îi erau complet străine tânărului cronicar de la „Contemporanul“. Nicolae Manolescu avea o claritate fără fisuri a discursului, cuvintele și frazele se legau între ele cu un firesc desăvârșit, judecata de valoare era limpede și fermă. Într-un moment când realismul socialist nu-și dăduse încă obștescul sfârșit, apariția acestui critic părea un miracol dătător de mari speranțe.

Cronicar la „Contemporanul“, unde îl citeam cu fervoare în fiecare săptămână (așa cum îl voi citi, mai târziu, în „România literară“), lui Nicolae Manolescu i s-a reamintit, periodic, că statutul său de mare speranță nu-l scutește de răutățile confraților și nici de reacțiile ranchiunoase ale politrucilor. Emblematică în acest sens este pățania antologiei de poezie românească apărută în Biblioteca pentru Toți, ce unor tartori ideologici li s-a părut pretextul perfect pentru a-l scoate pe autorul ei din literatură. Am văzut cu acel prilej ce capacitate de rezistență și ce resurse de supraviețuire are Manolescu, chiar și atunci când totul pare pierdut. Totodată, pe măsură ce reputația sa creștea, se înmulțeau atacurile venite din partea veleitarilor, a scriitorilor nemulțumiți de cronicile sale sau, pur și simplu, din partea unor inși invidioși pe talentul și pe inteligența sa. Puține personalități din lumea literelor au fost atât de calomniate, atât de laș și de pervers denigrate ca Nicolae Manolescu. Sigur, revista „Săptămâna“ le întrecea pe toate în ticăloșie dar nu a fost singura. Insultele și murdăriile au continuat – ba chiar s-au intensificat – și după 1990, cu atât mai mult cu cât Manolescu intrase în politică. Atâta ură a putut stârni acest om în ca ­pul unor neisprăviți încât și acum, la moartea lui, nu trecuseră nici 24 de ore și dejecțiile se răspândeau deja pe rețelele de socializare (pe care el le ignora cu superbie, și bine făcea). A rămas întotdeauna de un calm desăvârșit, a replicat, cu vervă acidă, când a socotit că era cazul dar dădea impresia că e imun în fața abjecțiilor. Sunt convins că lucrul acesta îi întărâta și mai tare pe detractorii lui.

Celor foarte tineri le e extrem de greu, dacă nu imposibil, să înțeleagă climatul anilor 1970-1980. Lumea literară era fracturată, iar tabăra protocroniștilor și a celor de la „Săptămâna“ și „Luceafărul“ își făcea mendrele cu binecuvântarea „organelor“. Nicolae a fost un stâlp al rezistenței împotriva ideologilor de ocazie și a troglodiților care falsificau istoria culturii și se străduiau să impună criterii străine esenței literaturii. Primatul factorului estetic și primatul valorii nu erau vorbe goale ci modalități de delimitare față de ideologia oficială. Intervențiile lui Nicolae Manolescu au fost nu o dată decisive și au arătat, cu fermitate și limpezime, calea de urmat. Pentru literatura ro ­mână a acelor decenii importanța lui este covârșitoare, verdictele lui marcau destine scriitoricești, era necruțător atunci când denunța impostura. A avut curajul, când alții se făceau că privesc în altă parte, să se comporte firesc cu niște confrați ostacizați – Dorin Tudoran și Bujor Nedelcovici, spre exemplu. Nu a intrat în partid și a rămas simplu lector până în 1989. A fost un reper moral și a arătat că, în vremuri de cumplită presiune politică, poți rămâne vertical și poți trăi, în literatură cel puțin, normal.

L-am cunoscut mai bine și ne-am împrietenit la Zilele Culturii „G. Călinescu“ de la Onești. Ne întâlneam pentru câteva zile, în luna iunie, scriitori și critici literari, prilej de discuții într-o atmosferă destinsă. Nicolae Manolescu era, așa cum aveam să-l văd în multe alte ocazii, cuceritor: te seducea prin inteligență, prin vervă, prin naturalețe. Întâlniri precum cele de la Onești erau oaze de normalitate într-o lume care devenea tot mai cenușie și mai apăsătoare. Manolescu își păstra calmul și reușea performanța să fie optimist chiar și în situații ce păreau fără ieșire. Rar, foarte rar am văzut om care să fie o prezență atât de tonică, de reconfortantă. În primii ani de după 1990 ne-am văzut mai puțin, el era prins de politică, eu am lipsit o vreme din țară. După această „pauză“ forțată, ne-am reîntâlnit destul de des (nu atât de des pe cât aș fi dorit), la Iași, la București, la Paris. Îmi vine în minte o revedere minunată la Iași, în anul 2003, am organizat la Biblioteca Centrală Universitară o dezbatere despre lectură, invitații erau Manolescu, Mircea Cărtărescu, Mircea Vasilescu. A fost un regal. Când mergeam la București, am luat masa în mai multe rânduri cu el, cu Irina și cu soții Ciocârlie. Ne-am văzut și la Paris, când era ambasador. L-am regăsit același de fiecare dată, de o generozitate cum extrem de puține ori întâlnești.

Îl știm drept cel mai mare critic și istoric literar de după Al Doilea Război Mondial, dar Nicolae Manolesccu este și un strălucit scriitor. Situez Cititul și scrisul, precum și Viață și cărți printre vârfurile prozei românești cu caracter autobiografic. La fel, în seria de Teme eseistul briliant era dublat de un scriitor subtil, impecabil în tăietura frazei și de o expresivitate mereu surprinzătoare și proaspătă. Sunt texte care se vor citi oricând cu aceeași încântare.

Mi-e greu să vorbesc despre Nicolae Manolescu. L-am admirat și l-am iubit, m-am bucurat de prietenia lui generoasă și dezinteresată. Pentru literatura română dispariția lui e o pierdere incomensurabilă; pentru mine, un șoc cumplit și un vid existențial.

Alexandru Călinescu

 

Elegie pentru Critic

Se întîmplă ca primul meu text publicat la „România literară“ după mai bine de 11 ani și o întreagă istorie, să aibă loc datorită lui Nicolae Manolescu, după ce Nicolae Manolescu ne-a părăsit, definitiv și neașteptat. (Ultimul său editorial, despre transcendența valorii artistice, mi se pare testamentar). Ultima dată ne văzuserăm în decembrie, la sediul Uniunii: venea de la o ședință la Academie, în timp ce eu mă duceam să-mi ridic un premiu din partea Secției de critică. Urca scările obosit, dar a zîmbit cînd m-a văzut. I-am mulțumit pentru articolul pe marginea cărții mele despre Bacovia, inclusiv pentru rezervele formulate: „a fost așa cum trebuie să fie un text critic: nuanțat, nu unilateral.“ „Nouă cînd ne dai ceva?“ m-a întrebat. „Va veni și acel moment“, i-am răspuns, tergiversînd diplomatic. „Dă Doamne!“ și s-a îndepărtat cu un gest larg, ușor sceptic, după care a intrat în biroul său. Vara trecută ne văzuserăm la Academie, ca membri în comisia de validare a noului director de la Institutul Pușcariu din Cluj. De ani de zile nu ne mai vorbeam, după ce fusesem implicat într-un conflict de durată cu conducerea Uniunii, un război care – aveam să-mi dau seama – nu era al meu. Dar nu vreau să intru în acel episod dureros pentru toate părțile. E destul să spun că, după alegerile din 2018, cînd am constatat că principala instituție a scriitorilor își susține, în mare majoritate, președintele ca pe un blazon, pînă la capăt, m-am retras într-o „dezangajare“ din care i-am dat, din cînd în cînd, semnale de prețuire – bunăoară pe facebook, la împlinirea vîrstei de 80 de ani. Au existat și cîțiva oameni înțelepți care m-au susținut și convins să rămîn în Uniune. Nu mică mi-a fost mirarea (și, de ce să n-o recunosc, bucuria), cînd, revăzîndu-ne, l-am simțit pe profesorul meu de altădată prietenos și deschis ca-n vremurile bune. Am comunicat perfect amical; m-a rugat să-i trimit noua mea carte (i-am trimis-o cu dedicație) și, mai ales, să revin la uneltele cronicii și mă invită la „România literară“. I-am dat unele speranțe deși, în sinea mea, eram convins că foiletonistica pe care Nicolae Manolescu și strălucita sa generație de critici au înnobilat-o, la noi, falimentase ca instituție în noul tip de societate. Mi-a spus, dezarmant: „Ei, și ce dacă ai scris cum ai scris despre Istoria critică? Era dreptul tău.“ Apoi rîzînd: „Știi ceva? Aveai dreptate!“. Visa să-i recupereze și pe alți congeneri (nu mulți), mai îngrijorat ca oricînd de prăbușirea criticii de evaluare și a spiritului evaluativ în genere. Ulterior, mi-a mai dat și alte semnale discrete că m-ar vrea colaborator. Inclusiv în vreo două editoriale din „România literară“. Faptul m-a emoționat și m-a neliniștit: simțea oare că se apropie marele sfîrșit, că trebuie să predea ștafeta și că valoarea literară trebuie apărată și prin „cei care vin“ de naufragiul antiestetic al prezenteismului global? Am motive să cred că da. După moartea lui Eugen Simion rămăsese ultimul lider al „republicii literelor“ și, luptător prin vocație, credea ca într-o misiune personală în salvarea Literaturii române de pericolul – neodogmatic – al ideologizării antiestetice și antimeritocratice, gata să dea ultima bătălie. Nu accepta să piardă. Vestea dispariției sale m-a cutremurat și mi-a adus în minte acea rugăminte care era mai mult decît o rugăminte. Nu voi relua aici ce a însemnat Nicolae Manolescu pentru critica românească postbelică, pe care a redefinit-o la vîrf, pentru literatura română a epocii, pe care a construit-o „canonic“, pentru cronica literară pe care a transformat-o, ca primus inter pares, din „registratură“ în „magistratură“, abolind vechea separare între foiletoniști și universitari, pentru viața intelectuală postdecembristă și, nu în ultimul rînd, pentru școala românească. A avut vocație de lider, asemeni modelelor sale Maiorescu și G. Călinescu. Dincolo de tot ce ne-a separat vremelnic, prețuirea mea a rămas aceeași: enormă. Și, în același timp, critică. Fiind apropiat de el în spirit, am preferat să iau distanță, din teama că la umbra marilor copaci nu crește iarbă. I-am fost un discipol infidel. Dar nu e oare infidelitatea în critică – una dintre „lecțiile“ manolesciene – o formă superioară de fidelitate?

Va trebui, de acum, să trăim cu această absență, într-un vid de autoritate (post)canonică. Nu știu cum va supraviețui instituția literaturii române în era post-manolesciană; ea a intrat deja pe o centrifugă de un pragmatism… meschin. Dacă totuși va supraviețui, va fi, cred, doar prin regăsirea, dincolo de orice polemici, a unei solidarități transideologice în numele exigenței valorice. O exigență pe care profesorul nostru a apărat-o cu inteligență tactică și a ilustrat-o cu autoritate sclipitor-seducătoare, azi din nefericire dispărută. E o cauză pentru care merită luptat.

Paul Cernat

 

Nicolae Manolescu este

Există adevăruri evidente, care sunt de neocolit și pe care e obligatoriu să le rostim iarăși și iarăși, așa cum iarăși și iarăși, în fiecare dimineață, soarele urcă pe bolta cerească: autor al unei opere impresionante, Nicolae Manolescu a fost cel mai mare critic și istoric literar român de după Al Doilea Război Mondial. A fost și un strălucit eseist. A fost și un prozator subtil. A fost și un publicist și un polemist de clasă. A fost și un eminent profesor, un îndrumător care a format generații și generații de intelectuali și i-a susținut ca nimeni altul pe atâția scriitori tineri, contribuind decisiv la ascensiunea și impunerea lor. A fost și o personalitate a vieții publice și politice de la noi, cu extraordinare realizări. Toate aceste calități la un loc ar fi fost prea mult pentru oricine. Dar Nicolae Manolescu mai avea o însușire, rarisimă, probabil de negăsit la altcineva în vremurile noastre: și anume, capacitatea de a cuprinde, de a-și reprezenta, de a gândi întregul literaturii române. De aceea, mereu, a dominat scena: a fost centrul în jurul căruia s-au rânduit valorile, ierarhiile din literatura noastră; a fost arhitectul cu vederea suficient de limpede, încât să fie în stare să proiecteze tot edificiul; a fost aidoma dirijorului într-o orchestră și a fost cel de a cărui judecată scriitorii români trebuiau să țină seama și atunci când le era favorabilă și atunci când, dimpotrivă, îi dezavantaja. Autoritatea lui critică s-a impus de la sine, natural, nu prin funcțiile deținute, ci prin înzestrarea care i-a fost dată – inteligență, erudiție, memorie prodigioasă, intuiție critică și gust literar, pasiune absolută pentru Carte. De aceea dispariția acestui om înseamnă o pierdere ireparabilă, echivalează cu un cutremur devastator, cu un tsunami care schimbă configurația reliefului literar, modifică felul cum se raportează la literatură cei care o fac și felul cum ființează organismul nostru literar în integralitatea sa.

Desigur, având o personalitate atât de puternică, Nicolae Manolescu nu era o prezență comodă. Iar spunând cu franchețe (și, în fond, cu o superioară înțelegere a responsabilității pe care o implică profesia de critic literar) ceea ce crede despre un autor sau altul, despre un titlu sau altul, și-a făcut dușmani, unii de o tenacitate, de o înverșunare inimaginabile (ura se dovedește totdeauna mai persistentă decât sentimentele pozitive!…). Dar, după ce patimile se sting, rămâne, netulburată, imaginea lui în absolut – este scriitorul cu o operă de o măreție greu de egalat.

Am fost foarte apropiat de el, de optsprezece ani încoace. La început, fascinat de personaje, cred că am și scris asta, eram încântat că ursita m-a adus în preajma lui, fiindcă aveam astfel prilejul să cercetez cum funcționează o minte strălucită. Eram atunci aidoma unui copil care primește în dar un ceasornic mirabil, pe care are voie să-l demonteze și să-l observe cu lupa ca să priceapă cum i se mișcă rotițele. Mai de curând, am făcut și altfel de exerciții de comunicare specială: am citit/ am recitit unele cărți despre care povestea că le citește el, ca să compar ce înțeles au pentru el și ce înțeles au pentru mine – eseistica lui Kundera, Frații Karamazov, Eseurile lui Montaigne.

Am căutat, pe cât mi-a stat în putință, în aceste aproape două decenii, să-i fiu alături, și în activitatea de la Uniunea Scriitorilor și în cea de la „România literară“, în vremuri complicate pentru literatură. I-am descoperit, cum altfel?, și omeneștile scăderi, de care nu a fost ferit nici el, cum nu este ferit nimeni, oricât de ales ar fi. Dar, în ochii mei, aceste scăderi nu reprezentau nimic în comparație cu calitățile sale. Am ținut enorm la el și am avut parte de atenția lui, de empatia lui, de generozitatea lui, de prietenia lui. M-a sprijinit literar mai mult decât oricine, nu o dată chiar împotriva dorinței mele. Laudele lui m-au bucurat și mi-au dat un sens, dar mereu aveam o reținere, fiindcă mereu mă pun la îndoială și mereu mă tem să nu fie o exagerare. Mărturisesc că m-am străduit să scriu cât mai bine și ca să nu-l dezamăgesc, și ca să confirm investiția lui de încredere în mine. Probabil în cazul fiecăruia dintre noi, există persoane providențiale, cărora le rămânem veșnic îndatorați, oricât am încerca să ne plătim datoriile. Nu reușim niciodată să le întoarcem darul pe care l-am primit de la ele. Pentru mine un astfel de om a fost Nicolae Manolescu.

Și încă o mărturisire, tot așa – patetică și făcută cu garda jos. Nu-mi vine să cred că Nicolae Manolescu nu mai este. Că nu ne vom mai întâlni, săptămână de săptămână, să muncim împreună, să construim ceva sau altceva sau, pur și simplu, să stăm la povești. Că nu vom mai merge împreună în locuri dragi, la Câmpulung sau Sinaia. Mă simt ca și când aș fi căzut în gol și aș fi silit să mă mișc prin vid amăgindu-mă că pășesc pe un drum pietruit, trainic. Mi s-a întâmplat doar de câteva ori în viață să trăiesc sentimentul acesta pustiitor: lipsa cuiva esențial să fie egală cu a-mi-fugi-pământul-de-sub-picioare, dispariția cuiva esențial să facă să mi se destrame universul personal.

În astfel de situații-limită, ca să pot continua, am apelat la o anumită soluție mentală: acelor câtorva oameni atât de importanți pentru mine le-am refuzat moartea, i-am păstrat vii în creierul meu.

Încerc același lucru și acum, când e vorba de Nicolae Manolescu. Așadar, în loc de Nicolae Manolescu a fost, rostesc Nicolae Manolescu este. Sper să izbutesc.

Gabriel Chifu

 

Ce a fost. Ce ar fi putut fi

Fie-mi permis la moartea atît de regretabilă și de regretată a lui Nicolae Manolescu, să joc puțin pe teritoriul posibilului contrafactual. Nu înainte, firește, de a mă înclina înaintea realului, care astăzi, iată, e nu numai cu mult mai sărac, odată cu dispariția marelui critic și istoric literar, dar și cu adevărat diform. Fiindcă autorul Istoriei critice a literaturii române a fost cu adevărat în ultima jumătate de veac unul dintre cei cîțiva scenariști și regizori care au formatat înspre bine spectacolul literar românesc. Îi voi lăsa totuși pe alții – foști studenți, critici și istorici literari, scriitori să facă bilanțul, să vorbească despre reușitele dispărutului din domeniul criticii și istoriei literare, dar și despre controversele din obștea literară pe care le-a stîrnit mai ales în ultimii ani, cînd a condus – prea autoritar, zic unii, eficient, zic alții – Uniunea Scriitorilor din România. Eu, profitînd de moment, îmi voi permite să sar în spațiul posibilului și plauzibilului nerealizate.

Ce ar fi fost, așadar, dacă invidiile politice, intrigi abjecte sau vechi animozități literare nu l-ar fi lovit atît de nedrept pe Nicolae Manolescu pe la începutul anilor 1990, cînd a fost solicitat să intre în politică, și anume (și spre deosebire de Eugen Simion) în opoziție față de Ion Iliescu și ceea ce acesta reprezenta? Ce ar fi fost, dacă calomnia n-ar fi avut atîta trecere la Corneliu Coposu, dacă prietenia lui Manolescu cu regretatul Mihnea Berindei n-ar fi fost taxată atît de absurd drept „socialism“ și „stîngism“ de cîțiva nesăbuiți, printre care, din păcate, și de cîțiva oameni de litere importanți? Fără îndoială, dacă toate astea n-ar fi fost, atunci Manolescu, sprijinit de partidele Convenției și de nevoia de schimbare a publicului larg, ar fi devenit președintele Convenției Democrate în 1992 și candidatul la președinția României în locul lui Emil Constantinescu. (Noi, vechii membri din Grupul pentru Dialog Social și colaboratorii revistei „22“ ținem bine minte episodul cînd l-am susținut pe Manolescu, dar în zadar.) În fond, Manolescu nu avusese carnet de membru PCR înainte de 1989, spre deosebire de Constantinescu, care fusese, la un moment dat chiar secretar de organizație PCR. Mai mult, dacă noțiunea de „rezistență prin cultură“ a avut totuși un sens (orice ar spune detractorii ei de mai tîrziu), criticul s-a numărat printre corifeii acestei forme de contestare a regimului național-comunist. Împotriva lui mai ales se dezlănțuia regulat corul „protocronist“ abject de la „Săptămîna“ și „Luceafărul“, scos din minți și de susținerea neclintită și entuziastă pe care criticul o primea regulat de la Monica Lovinescu, în săptămînala și atît de ascultata Teze și antiteze de la Paris.

Poate nu chiar 1992, dar aproape sigur în 1996, candidatul CDR la președinție Manolescu ar fi devenit președintele României. Ce ar fi fost? Ne-ar fi cășunat? Sigur, ar fi frustrat mandatul lui pe cîțiva resentimentari și pe alți cîțiva radicali de dreapta, așa cum i-ar fi frustrat și pe oamenii lui Iliescu și Năstase. Și apoi? România ar fi avut ca președinte nu numai un mare intelectual umanist, dar mai ales o minte lucidă, un foarte abil comunicator, cu umor, un bun diplomat, dar și echipat bine spre a naviga prin apele cu recifuri ascunse ale „politichiei“ balcanice, dar și politicii europene. Am fi avut mai cu seamă, în înalta funcție, un liberal adevărat în convingeri, lipsit de înverșunări radicale, nededat la diferite paseisme naționaliste. În orice caz, în funcția supremă putea fi un om de calitate indiscutabilă în locul unui mediocru grandoman, cu un caracter slab și ușor de manipulat, fără convingeri politice ferme, care a avut contribuția sa importantă la prăbușirea Convenției Democrate și la ascensiunea fulminantă a lui C.V. Tudor, atunci cînd a fugit în mod laș de răspundere înainte de alegerile din 2000. Nu, Nicolae Manolescu – așa cum îl cunoaștem – n-ar fi abandonat meciul, chiar dacă ar fi fost insuportabil de dificil, iar mulții lui entuziaști și suporteri nici ei nu l-ar fi abandonat pe el – nici la vot, nici altminteri. Desigur, Manolescu n-a fost deloc lipsit de ambiție și orgolii, dar era totuși prea inteligent și cultivat, pentru a le permite să se desfășoare fără frîu. În plus, spre deosebire de atîția alții care au venit în politică, după ce au eșuat în profesie și care văd în noua activitate o ocazie de defulare a frustrărilor, Manolescu, perfect realizat în profesie, n-avea (și n-a avut) decît de pierdut pe plan personal și profesional din mariajul de conveniență cu politica mare și politicienii „mici“.

Știu, unii se vor încrunta: „Un om de litere la cîrma țării nu-i ce ne trebuia…“ Dar ce ne trebuia? Un fost activist PCR, un geolog, un fost căpitan de vapor, un fost dascăl și primar de provincie? Realitatea este că jobul de președinte poate fi ocupat de oricine, dar premisele ar fi fost în favoarea lui Nicolae Manolescu. Oricum, nu cred că acesta ar fi declarat vreodată că „l-a învins Securitatea“. Da, vor zice alții, dar oare nu-l va fi învins totuși, chiar fără recunoaștere? Nu știm, dar putem crede că, poate, lucrurile ar fi stat puțin mai bine cu țara și cu noi toți. În fond, era vorba despre a avea în frunte o valoare și nu o nonvaloare. Ceea ce nu s-a întîmplat nici atunci și nu se întîmplă nici azi, poate chiar mai puțin decît atunci. Din păcate, politica a devenit aproape exclusiv terenul de joc al nonvalorilor fie lacome, fie resentimentare, fie ambele, iar asta, din păcate, nu numai la noi. Căci valoarea inflamează firile mediocre, insultă prostia, sfidează o pretinsă egalitate și echitate, atît de zgomotos clamate azi. Cum scria chiar Nicolae Manolescu, în penultimul său editorial din „România literară“ (nr. 11/2024), „răstălmăcită, contestată, negată, valoarea încetează să mai fie luată în considerare ca un factor decisiv, fără de care civilizația materială și spirituală dispare… Valoarea, fiind transcendentă prin natură, ea va fi cea dintîi abandonată de lumea de mîine. Cu consecințele de rigoare.“ Mîine? Azi.

Andrei Cornea

 

Strălucirea de a reflecta

Pe Nicolae Manolescu l-am întâlnit de câteva ori, nu i-am fost student nici la facultate, nici la doctorat, eu am apărut în literatură de nicăieri, atunci când traiectoria mea a intersectat suprafața nebuloasă a lumii literare printr-un concurs de împrejurări sau, mai corect spus, de manuscrise. Așa că înainte să îl cunosc, l-am descoperit pe cont propriu. Citeam pentru bac și căutam comentarii, discuții despre Bacovia, ceva mai consistent decât găseam în manual și în compendiile recomandate, și așa am dat peste o perspectivă care mi-a captat toată atenția. Criticul îl scotea pe Bacovia dintre simboliști (așa cum învățam noi la școală) și îl plasa printre expresioniști, desigur, după criterii care țin mai degrabă de cromatica scenelor și de intensitatea emoțională care amprentează textul, mai mult de stridență, decât de compoziția simbolică a cadrului. Am căutat pe pagina autorilor (era vorba de culegerea critică Scriitori de azi, sub cooordonarea lui Mircea Zaciu) să văd cine era N.M. și așa am aflat de Nicolae Manolescu. Era un pariu riscant, dar cred că îi plăcea să facă astfel de incursiuni îndrăznețe și să răscolească sfera interpretărilor atunci când părea că toată lumea căzuse de acord și sfera stătea neclintită. Soluțiile lesnicioase îl lasă indiferent pe critic – scria chiar el în Arca lui Noe, dar acest spirit trebuie pus în mod special în dreptul lui.

La examenul oral de la limba română am avut chiar Bacovia și am mers pe mâna lui, am vorbit aproape jumătate de oră, iar profesoarele din comisie au rămas cu gura căscată (la propriu și la figurat). Acum e acum, mi-am zis când m-am apropiat de finalul expunerii, s-a lăsat tăcerea, apoi m-au zorit să trec la Costache Negruzzi (al doilea subiect de pe foaie) și într-un final mi-au dat un zece mai mare decât căsuța de notare. Te pregătești pentru Filologie?, m-au întrebat. N-am dat la Filologie, am dat la Medicină și am luat-o pe alt drum, apoi în 2006 am câștigat concursurile de manuscrise de la USR și de la Cartea Românească, iar dânsul mi-a scris cu generozitate (și multă îngăduință) câteva rânduri de încurajare pe ultima copertă, așa cum a făcut-o pentru alți autori la început de drum. Atunci l-am și întâlnit, pe când bâjbâiam pe coridoarele Casei Monteoru (habar n-aveam cum se ajunge de la un manuscris la o carte), unde era și sediul Editurii Cartea Românească. M-a chemat în biroul său, cred că eram timorat în prezența lui, de-abia am deschis gura de câteva ori în discuție (se discuta despre traducerile în română a operei lui Elias Canetti…) mă reflectam în acea oglindă literară uriașă care luase la cunoștință de zeci, sute de scriitori înaintea mea, și îmi dădeam seama că exist literar, luam la cunoștință nu de mine, ci de un autor care de atunci încolo avea o poziție a sa și un traseu mai puțin în voia mea decât a celuilalt.

Apoi traseul meu m-a îndepărtat din nou de lumea literară, l-am reîntâlnit la Salon du Livre în 2014, unde eram cu Vlad Moldovan, Cosmin Ciotloș și Andrei Mocuța, a venit printre noi și a condus discuția calm și elegant, dădea siguranță și consistență unei discuții care altfel, se pierdea, pur și simplu, în acea lume pestriță și amestecată care umplea hala pariziană de cărți. Ne-a reamintit atunci cât de important este să avem o critică literară solidă, să avem un centru, un sistem riguros de raportare, anticipând felul în care lumea literară se va dispersa, bloggeriza și va fi tot mai mult supusă marketingului și cultului imaginii personale de pe rețelele de socializare. Ceea ce ni se întâmplă azi, de altfel.

La puțin timp după Salon du Livre m-am întors în Paris, gravitând pe alte orbite, indiferent parcă la atenționările sale. L-am revăzut după ce m-am întors în țară, câțiva ani mai târziu, era ceva mai bătrân, dar la fel de lucid și de prezent, cu același șarm pe care parcă îl avea în fibră, într-o constituție a marilor domni. „Străinătate“ intrase în finala mare a premiilor, îl priveam din public cum vorbea de la catedră, cum, probabil, le vorbise și studenților săi la curs, și m-am gândit m-am bucurat în sinea mea că mă întorsesem la literatură și pariul său riscant se dovedise până la urmă bun. Sensul introducerii sale nu era unul semiotic – luând cuvânt cu cuvânt, semn după semn, ci mai degrabă îl găseai în „densitatea“ frazelor sale, așa cum propune Georges Didi-Huberman să privim într-o imagine. Cu același zâmbet irezistibil, care i-a rămas în posesie până în ultima clipă, între ușoară detașare ironică și bunăvoință, Nicolae Manolescu ne-a reamintit cum zeci sau sute de scriitori au trecut pe scena premiilor literare, pe care el îi văzuse și îi citise, erau toți acolo, întipăriți în stratul de argint al oglinzii, răspândind un miriad de gânduri și de fraze pe care această minte uriașă îi cuprinsese și le trimisese înapoi reflexia. „Pentru că reflectere nu înseamnă oare a trimite înapoi, a reflecta și a reflecta-medita?“ (îl parafrazez pe Baltruisaitis din Oglinda).

Cuvântul de deschidere al lui Manolescu la ultima sa gală a scriitorilor a fost un fel de memento mori înainte să dea drumul către festivitatea micilor vanități și satisfacții, în jurul cărora, vrând, nevrând, ne învârtim cu toții într-o perfectă mișcare browniană. Iar el ne invita indirect să ne dăm un pic în spate și să ne privim cu mai multă îngăduință. Și să ținem mai mult la literatura pe care o avem, bună, rea, atât cum e ea, literatura e dincolo de noi și va continua pe deasupra tuturor animozităților, iluziilor și nevoilor noastre.

Cei mai mulți autori se simt frustrați să scrie despre alții, simt că acest scris nu-i face să se „vadă“ așa cum și-ar dori, sau că-i abate de la drumul lor, sau că îi obligă să se confrunte cu o altă realitate decât cea proprie. Nicolae Manolescu a reușit să se vadă văzându-i pe toți ceilalți și a ajuns să fie văzut în fiecare colț al literaturii. Dacă începi să citești astăzi Arca lui Noe, să zicem, vei avea o înșelătoare senzație de familiar, asta pentru că teoriile manolesciene sunt dizolvate în alte eseuri, texte și comentarii și au ajuns în gândirea cititorului înainte ca el să ajungă la text. Din experiența de psihiatru aici și ailleurs, știu că oamenii devin tensionați, izbucnesc și își pierd răbdarea cu celălalt sau cu domeniul cândva de interes atunci când realitatea pe care o aduce acesta sau situația nou creată le depășește capacitatea de metabolizare, iar fragmentele nedigerate de la alter le pun în pericol integritatea selfului. La Nicolae Manolescu acest lucru nu se putea întâmpla, deoarece capacitatea sa de procesare era de-a dreptul uriașă, nu-și atingea niciodată limita, și reușea să-și susțină self-ul ba chiar să și-l întărească, absorbind presiunea celorlalți într-o lume prin definție populată de ego-uri supradimensionate. Dar acest lucru nu se poate face pe termen lung decât dacă se sprijină pe ceva natural – dragostea pentru literatură ca poartă a lumii în care trăim și, în spatele ei, curiozitatea fără margini pentru oameni și pentru ce produce mintea celuilalt, curiozitatea ca semn distinctiv al unei inteligențe peste măsura muritorilor.

Trupul neînsuflețit al criticului a plecat la Vâlcea pentru a se întoarce în pământ, așa cum e firesc, la părinții săi, dar aceste reflexii, fragmente de imagini și sclipiri pe care le-am primit de la el ne vor rămâne într-un fel sau altul, se vor dispersa și vor produce alte reflexii mai departe. Lumea propusă de Nicolae Manolescu va dispărea de-abia când ultimul care mai crede în ea va dispărea și el, nu ne rămâne decât să credem.

Augustin Cupșa

 

 

Onoarea neclintită a criticului

Opera lui Nicolae Manolescu și-a primit încă din timpul vieții lui suficiente argumente de unicitate, prin stilul vertical și clar al abordării unui text literar. În primul rînd sub aspect estetic. Apoi în contextul mai larg literar, al genului, al epocii, al gustului și al limitelor extraliterare, sociale, politice. În superba sa Istorie critică a literaturii române (2008, prima ediție, a doua, 1919, revăzută și revizuită), o adevărată capodoperă a literelor române comparabilă doar ca valoare și originalitate cu Istoria literaturii române de la origini și pînă în prezent (1941) a lui G. Călinescu, partea cu adevărat incendiară este, firește, cea dedicată contemporaneității, literaturii și autorilor ei la zi. Nicolae Manolescu, cu nonșalanța-i cunoscută, cu ironie și un ușor, bonom cinism spunea despre ea, nu demult, la o Conferință a Universității de Vest din Timișoara, ceva de genul: „Cum să supraviețuiești după ce ai scris o Istorie a literaturii române?“. Greu. Dacă nu infernal: vei fi pretutindeni înconjurat de fețe ultragiate, ostile ale unor autori care n-au sărit pîrleazul valorii minime, neintroduși fiind adică în Istorie.

Viața criticului din ultimele două decenii a fost bogată în aversiunile cele mai insalubre. Căci la frustrarea unui număr mare de autori contemporani care n-au trecut pragul Istoriei (mult mai numeroși decît cei reținuți în Istoria critică), aceștia și-o basculau, frustarea, de-acum în capul noului președinte ales al Uniunii Scriitorilor din România (2005-2024). Nimeni altul decît Nicolae Manolescu. N-a contat prea mult că din această poziție președintele Uniunii Scriitorilor a condus breasla scriitoricească prin cele mai dificile momente ale devenirii sale, ajungîndu-se pînă la propunerea în instanțe judecătorești a desființării ei. Aici, Nicolae Manolescu s-a dovedit de neînvins în fața tuturor inepțiilor, acuzelor părții detractoare a Uniunii, la aceasta aliniindu-se nu o dată politicul, apoi părțile mai ambigue și mai dispuse la duplicități ale puterii înseși judecătorești. Dacă Uniunea Scriitorilor există și astăzi, cu toate consecințele favorabile profesional și social pentru scriitori, inclusiv pentru detractorii ei din interior, asta se datorează, fără îndoială, lui Nicolae Manolescu și celor din apropie ­rea lui în conducerea U.S.R.

Revenind la criticul literar Nicolae Manolescu, unghiul din care abordează el expertiza literară, în primul rînd în cronica literară, gen pe care l-a urcat la cel mai înalt rang și apreciere avut vreodată, este unul uimitor de simplu: sub lectura lui, directă, verticală pe text, valoarea lui sau, dimpotrivă, lipsa ei, apar instant în toată claritatea lor nudă. Firește, fără dubiu, și în percepția cititorului. Nimic sofisticat și ambiguu în exercițiul critic al lui Nicolae Manolescu. Franc, direct, cinic nu o dată, scutură bine textul de toate impuritățile lui. Ceea ce rămîne e nu o dată prea-puținul. Alte ori însă neprețuitul. Perla din scoică.

La începutul carierei sale critice, acest apetit al lui Nicolae Manolescu de a sparge dintr-o dată coaja textului literar spre a-i elibera miezul, dacă acesta exista, a șocat o masă de cititori, mai ales tineri, îndoctrinați de regim cu truisme, clișee, lozinci, locuri comune, cu ceea ce se va numi mai tîrziu limba de lemn. Două cărți șocante prin firescul și concretețea discursului critic, limpede, la obiect, centrat, de data aceasta nu pe „mesaj“, ci pe valoarea estetică propuneau ele. Această direcție va fi taxată de propaganda zilei drept „elitistă“. Deci periculoasă. Două dintre cărțile lui Nicolae Manolescu, cele de început, sparg somnul dogmatic: Lecturi infidele (1966) și Metamorfozele poeziei (1968) . Apariția lor îndrăzneață a șocat, pur și simplu, deopotrivă marele public, trezit brusc la realitate. Cenzura era prinsă, în sfîrșit, pe picior greșit. Cărțile au fost, bineînțeles, repede retrase de la vînzare.

Canonul consecvent urmărit și promovat de Nicolae Manolescu, pe parcusul întregii și, slavă Domnului, îndelungatei sale cariere critice, a fost cel estetic. Lupta pentru el era indirect și o luptă a literaturii române înseși de a supraviețui împotriva dogmei ideologice, a realismului socialist care secase deja literatura română în „obsedantul deceniu“ de însăși vocația ei primordială, cea a valorii, a sincronizării ei occidentale, a îndrăznelii, chiar, a înnoirii prin curentele avangardiste, multe cu rădăcini românești. Iată un ultim răspuns al marelui critic la argumentele, de altfel de bună-credință, ale lui Sorin Alexandrescu privitoare la necesitatea sine qua non a canonului estetic. Mai întîi argumentele lui Sorin Alexandrescu: „O discuție despre canon ar trebui să pornească de la recunoașterea faptului evident că ordinea literară românească a fost stabilită de patru oameni: Maiorescu (1840-1917), Lovinescu (1899-1943), Călinescu (1899-1965) și Manolescu (1939 -). Însemnătatea celor patru este enormă.

Ceva demiurgic, astăzi încă fascinant, însoțește gesturile lor. Maiorescu ridică din mâlul primordial arhipelagul genurilor și atitudinilor literare, Lovinescu taie în pădurile și poienile lui contururile primelor orașe și conferă modernismului unica îndreptățire a existenței în cultură, Călinescu aduce în Istoria lui prima imagine modernă despre sine a literaturii române, iar Manolescu salvează decenii de-a rândul, de neghina comunistă, grâul curat. Metafora despărțirii apelor de uscat, gestul demiurgic prin excelență, implică totodată indignarea apelor, respingerea formelor alternative ca anti-forme. Demiurgul este Marele Defensor: Maiorescu ne apără de demagogie, Lovinescu de pășunism, Călinescu de naționalism și antisemitism în plină perioadă antonesciană, iar Manolescu respinge asalturile staliniste și neaoșiste“ (Sorin Alexandresu, Privind înapoi, modernitatea, 1999). Iată răspunsul lui Nicolae Manolescu: „După cum se poate remarca, Sorin Alexandrescu e de părere că, dacă latura instauratoare a canonului poate fi socotită astăzi parțial caducă (apele fiind despărțite de uscat, în linii mari), latura protecționistă, defensoare, nu și-a pierdut ac tua ­litatea, chiar dacă primejdiile nu mai vin neapărat din aceleași direcții (pășunismul ori stalinismul nu mai atacă, dar demagogia, naționalis mul, antisemitismul, da). Problema e însă rău pusă: canonul cu pricina poate fi și va fi contestat (sunt de acord), în măsura în care el pare și este unic și exclusivist, nicidecum fiindcă este estetic. Somația lui Sorin Alexandrescu se cuvine adresată celui dintâi, nu celui din urmă. În literatură, canonul, fie ori nu pluralist, nu poate fi decât estetic. Și cum să credem că ne vom putea lipsi de el tocmai azi când atacul masiv, grav, necruțător vine dinspre dispariția criteriilor de valoare și a ierarhiilor, urmare a proliferării producției pe internet, a bătăliei canonice de tip american și a încercării de abolire a spiritului critic“ (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, pp. 1436-1437).

Pînă în ultima clipă Nicolae Manolescu a rămas pe baricada, după el salvatoare, singura, a canonului estetic, al evaluării literaturii exclusiv după criteriul de valoare, într-o vreme a „absenței spiritului critic (exercitat n. n.) dintr-o producție orientată aproape exclusiv în funcție de reguli comerciale care favorizează divertismentul în detrimentul artei. Succesul nu valoarea constituie criteriul principal al editării actuale a literaturii. Cronicarii literari au devenit un fel de contabili consultanți pentru previziunile lor referitoare la șansa cărților de a fi vândute, dar nu ascultați pentru opiniile lor critice.“ (Istoria critică…, ediția a II-a, p. 1437).

Mai clar și direct decît așa nu se putea spune. Marcă, Nicolae Manolescu!

Vasile Dan

 

Omul cel mai ușor de înțeles

Cu ceva timp în urmă, dorind să aprecieze cât de argumentată este relația mea cu Nicolae Manolescu, cineva mă întreba de când îl cunosc. Ca să măsori o relație umană, s-o cântărești, nu când ai cunoscut un om este relevant, mai degrabă, cât și cum ai cunoscut acel om. Când vorbești despre Nicolae Manolescu, te duci cu gândul la cultură, la literatură, în mod special. Cum este și firesc. O mulțime de oameni pot vorbi despre Nicolae Manolescu, așa cum îl prezintă opera. Dar ca să fi vorbit cu cel care a modelat, cumva, literatura română din ultima jumătate de veac, ar fi fost greu să ții pasul cu rigorile lui morale. Și ca să fi vorbit cu omul Manolescu, cel de zi cu zi, devenea o povară să fii nesincer în dialog, ironia lui devenind devastatoare. Ca și în cazul operelor literare neizbutite, de bună seamă.

Nicolae Manolescu era iubitor de caractere și de literatură care să-i stârnească admirația, sau măcar interesul. Mi-a scris note critice la ultimele două cărți: Nu te opri, nu te întoarce și Siberia de la capătul drumului. Dar nu literatura a fost argumentul apropierii și al prieteniei noastre, cât franchețea cu care ne-am privit și ne-am mărturisit, pentru a putea, mai apoi, să călătorim împreună. Eu, ca scriitor, puteam supraviețui fără părerile lui critice, iar el n-ar fi pierdut nimic dacă n-ar fi citit cărțile mele, unele în manuscris. Dar am descoperit – și unul, și altul – cotloane ale sufletului și ale conștiinței pe care complementaritatea sau chiar similaritatea le-au putut umple. Am înțeles, pe parcursul anilor, că avem nevoie unul de celălalt, el coborând din mit, eu nestrăduindu-mă să urc, pentru că lucrurile simple și pilduitoare se aflau acolo unde supraviețuiam eu. Unde trăia el, îmi mărturisea uneori, îl agresau impostura, minciuna, trădarea, curtoazia excedată pentru câteva favoruri critice. Acolo unde trăia el, l-a ajutat să supraviețuiască disciplina, rigoarea, severul argument. Acolo unde supraviețuiam eu nu trebuia decât să mă pun de acord cu dreptele principii, cu iubirea și înțelegerea pentru oameni, să conștientizez, în fiecare clipă, că lucrurile mici sunt la fel de temeinice și necesare ca cele mari, că amănuntul semnificativ te poate face să înțelegi lucrurile mari.

Așa am pus de acord lumea lui cu lumea mea. Vorbeam despre politică, amândoi făcând și crezând în politica de dreapta, vorbeam despre oameni și lucruri, despre oameni știuți și despre oameni care germinează greu, și tot greu ies din văile care-i zămislesc, vorbeam despre viață, despre chin, despre frumusețea și curajul de a trăi, despre vrednicia spiritului. Dar și despre moarte. Moartea era o temă care ne despărțea, eu crezând în eternitatea sufletului, el, în eternitatea morții. Dar când se termina sticla de whisky, rămânea doar bucuria conversației.

Nicolae Manolescu mi s-a părut omul cel mai ușor de înțeles, și cel mai greu de acceptat. Orgolios, ca orice spirit superior, inflexibil, de cele mai multe ori, argumentat, mai mereu, deschis dialogului, clipă de clipă, agreabil și ironic, regretând, de cele mai multe ori, controverse și certuri lumești. Căci viața ne-a ademenit și cu asemenea momente. Au fost vreo trei. Am să povestesc un astfel de moment, ca să îl înțelegem mai bine pe Profesor. Se întâmpla cu vreo șapte ani în urmă, la mine, la Rm. Vâlcea. Era în preziua Colocviului Romanului Românesc, de la Alba Iulia. De la București spre Alba Iulia, Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Răzvan Voncu, Horia Gârbea, Dan Cristea, doamna Steluța Pahonțu, făceau un popas la Râmnic, cât să schimbăm două vorbe, apoi să urc lângă ei și să plecăm spre Colocviul Romanului. Cum cineva mărturisește evidența foamei, și cum nici grabă nu era, am încins grătarul. Am vorbit despre una, despre alta, ca să ne întoarcem tot la carte. La cartea lui Sorin Lavric, prieten deopotrivă, Decoct de femeie, tocmai ieșită pe piață. Și spiritele s-au încins, grătarul s-a răcit, cuvintele au devenit arme necruțătoare ce făceau din conceptul de pace un ideal de neatins. Tu îți aperi prietenul (Sorin Lavric), nu cartea, îmi reproșează. Îmi apăr și prietenul, apăr și cartea, mă manifest ritos. Lavric este un misogin, continuă el pe același ton. E dreptul lui să fie cum vrea, continui și eu, de când ești specialist și în psihologia femeii? Decoct de femeie nu era beletristică, prezenta, în schimb, tipologiile și comportamentul feminin, așa cum le-a cunoscut autorul. Cei de lângă noi deveniseră doar spectatori tăcuți. Am refuzat să mai plec la Alba Iulia, am deschis doar poarta ca să iasă mașinile. Cuvinte grele care nu se spun între prieteni… Doi oameni ajunși la capătul unui drum…

Dar cum să-l scoți din memorie și din amintiri pe Nicolae Manolescu?! Trec două săptămâni și sună telefonul. Privesc ecranul. Manolescu. Ce faci, Traiane, ești acasă? Sunt acasă… Vin de la Sibiu și vreau să te văd. Te aștept. Te aștept cu drag… Am băut o sticlă de whisky și am vorbit, dar nimic despre ce se întâmplase cu două săptămâni în urmă. Acest moment și altele două, tot conflicte deschise, sunt punctele de reper prin care mă raportez la Nicolae Manolescu. Cum spuneam, Profesorul iubea principiile, atitudinea cutezătoare, chiar potrivnică lui, așa cum neiubitor era de zemoase declarații și spinări îndoite.

Literatura română și-a pierdut Profesorul, așa cum altădată îl pierdea pe George Călinescu, eu am pierdut un prieten. Dumnezeu să te înalțe, Nicolae Manolescu! Vom mai vorbi în gândurile mele, dar niciodată nu ne vom mai certa. Că, sigur, nu ai plecat de tot, te-ai dus numai să te odihnești puțin, vorba cuiva. Nu-ți zic adio, că nu știu prin ce grădini ne vom reîntâlni!

Traian Dobrinescu

 

Amintirile mele cu Nicolae Manolescu

Ultima dată cînd am vorbit la telefon cu Domnul Nicolae Manolescu, acum aproape două luni în urmă, cînd am stabilit împreună componenţa juriului de acordare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, părea foarte optimist şi cu speranţa că va veni la Botoşani în iunie. Prima oară cînd am vorbit faţă-n faţă, tot după o convorbire telefonică, pe la finalul lunii noiembrie 2000, a fost în apartamentul Domniei Sale din Ghencea. Întrevederea a fost pentru a accepta să facă parte din juriul premiului de la Botoşani, aflat la ediţia a X-a, după dispariţia regretatului Laurenţiu Ulici, preşedinte pe atunci al Uniunii Scriitorilor din România. Foarte amabil, jovial, plin de glume, cum nu mi-l închipuisem, m-a întrebat dacă ceilalţi membri ai juriului sunt de acord. Vorbisem în prealabil cu ceilalţi membri ai juriului, care, fără nici o reţinere, au fost de acord să vină în juriu un reputat critic literar de autoritatea lui Nicolae Manolescu. Şi astfel, cum jurizarea pentru ediţia din ianuarie 2001 nu era făcută, a intrat în pîine, cum se spune, fiind ales şi preşedinte al acelei ediţii. Din nu ştiu ce motive, nu a putut fi prezent la Botoşani, încît a apărut o alternanţă la preşedinţia juriului între Nicolae Manolescu şi Mircea Martin. Şi astfel, de la acea ediţie, a X-a, şi pînă la aceasta, a XXXIII-a, în pregătire, Nicolae Manolescu a fost legat de acest rîvnit premiu, care a adus satisfacţii poeţilor laureaţi, satisfacţii şi juriului, dar, cum se întîmplă de regulă cînd e vorba de o miză aşa de mare, cum o are încă acest important premiu literar de la noi, cele mai multe oale s-au spart, pe lîngă cel al organizatorilor, în capul unuia singur dintre juraţi, Nicolae Manolescu, care devenise între timp şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Am fost mereu în dialog cu Domnia Sa, de fiecare dată, cînd pregăteam o ediţie şi pînă cînd o definitivam. Nu s-a arătat niciodată ofuscat de insultele contestatarilor, unele dintre ele virulente şi cu atac la persoană, ci dimpotrivă chiar şi peste aceste atitudini ale adversarilor trecea cu uşurinţă şi se gîndea numai la continuitatea acestui proiect la care ţinea foarte mult. Pentru a-l susţine, în 2018, cînd au apărut reacţii de demolare a acestui premiu din partea unor consilieri locali ai primăriei botoşănene în colaborare cu un grup de contestatari nu numai ai premiului ci şi ai conducerii Uniunii, s-a deplasat la Botoşani şi a avut discuţii cu primarul de atunci, dar a şi participat la o şedinţă a Comisiei de Cultură a Consiliului Local, unde lucrurile s-au clarificat, şi totul părea că va continua aşa cum a fost de la bun început acest premiu. Făcea, ceea ce nu au ştiut niciodată adversarii lui, şi acest efort de susţinere şi consolidare a unor proiecte culturale, deplasîndu-se la faţa locului, personal, pentru a se convinge de realitatea din teren. Totuşi, legat tot de acest premiu, la care, la fel ca şi predecesorul său, Laurenţiu Ulici, cu care am iniţiat premiul de la Botoşani, ţinea foarte mult, ultimele trei ediţii, cele din perioada pandemiei de Covid 19 şi cele de pînă în prezent au picat într-un derizorat, din care spera să-l scoată. Şi de aceea dorea să mai revină la Botoşani. N-a fost să fie.

Între timp, din 2000, de cînd l-am cunoscut din aproape pe Nicolae Manolescu, am fost împreună cu el la New York să-i lansăm prima carte de poezie a regretatului poet Liviu Georgescu, fost membru al Cenaclului de Luni. L-am văzut atunci plin de vervă, fără complexe de superioritate, jovial, plin de un entuziasm caracteristic numai tinerilor incurabili. Intra foarte repede în dialog cu inşi pe care abia atunci îi cunoştea, nu promitea nimic, dar dacă era ceva de rezolvat şi ţinea de competenţele lui să o facă rezolva totul fără alte căi de atac.

L-am cunoscut şi intransigent, dar, paradoxal, şi foarte generos în aprecieri, mai ales în ultima vreme, pentru cei care insistau să li se acorde girul unui critic literar de dimenisiunea sa. Astfel, întru îmblînzirea unor situaţii, renunţase, în relaţiile sociale, nu şi în ce privea literatura, la criteriile care l-au făcut renumit şi recunoscut ca autoritate maximă. Poate că şi de aici i s-au tras şi cele mai multe necazuri legate de breasla scriitorilor, pe care a dorit să o conducă, nu numai pentru că nu ar fi avut atceva de făcut, ci pentru că a văzut-o ameninţată din interior, dar şi din afară, de inşi care confundau o instituţie de peste o sută de ani cu un ONG oarecare. Dar, apărînd breasla, şi-a vulnerabilizat sănătatea, în care avea mare încredere, bazîndu-se pe o ereditate de familie confirmată de longevici.

Acum ce rămîne de făcut este de a-i reda, din partea tuturor, lui Nicolae Manolescu, ceea ce i-a fost recunoscut de toată lumea – valoarea şi autoritatea incontestabile în ceea ce priveşte activitatea de critic literar în linia celor mai mari critici literari pe care i-a avut literatura română pînă în prezent.

Gellu Dorian

 

Nicolae Manolescu – un reper cultural

Este nedrept să vorbim despre domnul Nicolae Manolescu la trecut. La doar câteva zile în care prezenta proiecte ale Uniunii Scriitorilor din România și o linie vizionară pentru redobândirea prestigiului breslei noastre, reașezând după mulți ani lucrurile într-o matcă a echilibrului și a solidarității, suntem nevoiți să ne desprindem de această imagine tutelară. Ani de-a rândul am citit articolele domniei sale, i-am așteptat cărțile și mi-am fixat un model de eleganță și înțelepciune urmărind fascinat emisiunea „Profesiunea mea, cultura“. La o distanță apreciabilă de ani, aveam să-l redescopăr pe domnul Manolescu în rol de moderator al unei emisiuni de cultură – „România literară TV“ –, în care își exprima puncte de vedere asupra unor teme majore ale literaturii, de multe ori abordând subiecte fierbinți, ocolite cu teamă de mulți analiști ai vieții politice sau sociale. Cu greu i se puteau aduce contraargumente pertinente, având mereu o țintă din a spune adevărul. Stau mărturie paginile întregi ale „României literare“, din ultimii zeci de ani și până la ultimul număr pentru care a scris. Câți dintre directorii de publicații literare mai susțin o rubrică „Poșta redacției“? Limpezimea și ușurința transmiterii mesajului cred că au fost un talent care a făcut din toate realizările sale un reper. Fie că ne referim la literatură, educație, probleme sociale sau politică, Profesorul Nicolae Manolescu avea responsabilitatea cuvântului la o simplă convorbire personală, așa cum o avea în fața unui amfiteatru plin. Dispariția fizică a domnului Nicolae Manolescu nu înseamnă abandonarea unor principii pe care le-a slujit întreaga viață, stârnind un val de ură de la câțiva vanitoși sau carieriști ratați, care s-au iluzionat că „se va auzi și despre ei“ dacă vor vărsa insanități. Promovarea valorilor literare autentice, susținute de creații validate de critica literară, precum și o permanentă preocupare pentru un sistem de educație eficient au constituit două constante ale activității domnului Manolescu. Repet, este nedrept să vorbim la timpul trecut despre o personalitate care a marcat viața literară de mai multe decenii, însă opera și spiritul impus publicațiilor literare editate de către Uniunea Scriitorilor din România fac din numele Nicolae Manolescu nu doar un reper, ci și o obligație morală a continuității. Rămâne de văzut cât de temeinice vor fi faptele celor care își vor asuma continuitatea unei reconstrucții instituționale și morale, însă am încredere că perioada imediat următoare, extrem de dificilă prin golul lăsat de o personalitate atât de puternică, va fi traversată prin echilibru și solidaritate. Pentru mine, la marea trecere, profesorul Manolescu rămâne un reper cultural în cel mai înalt sens al cuvântului.

Mihai Firică

 

Manolescu trăind

L-am văzut pentru prima dată pe profesorul – atunci doar lector, ca nemembru de partid – Nicolae Manolescu în toamna anului 1981, la Cenaclul de Luni,. Tocmai începusem facultatea și cunoșteam cîțiva optzeciști. În ultimul an de liceu frecventam un mic cenaclu, la care se adunau tineri, iar conducătorii cenaclului, Ion Drăgănoiu și Alexandru Horia, al doilea din partea bibliotecii care găzduia întîlnirile, invitau și scriitori consacrați. Biblioteca se afla în casa Elenei Lupescu, pe bulevardul Pache, atunci Republicii. La micul nostru cenaclu, tinerii poeți erau fascinați de optzeciști și căutau să nu cadă în epigonism. Toceam volumele de debut ale lui Cărtărescu, Iaru, Stratan și Traian T. Coșovei, dar și pe ale lui L. I. Stoiciu, Chifu, Pantea, Chioaru, Danilov. Subțiri cum erau, mai că le știam pe dinafară. Veniseră la cenaclul nostru, numit Dialog, Matei Vișniec, dramaturg, cum ambiționam și eu să devin, dar care avea doar un volum, acela fiind de poezie, Elena Ștefoi, dar și alți autori, mai în vîrstă. Toți vorbeau cu admirație despre Nicolae Manolescu și generația 1980 de la Cenaclul de Luni. Criticul avea pe atunci doar 42 de ani, dar adunase o operă considerabilă. Citisem toate volumele de Teme ce apăruseră (primele trei), împrumutate, și aveam eu însumi Arca lui Noe, volumele I și II, despre care doamna Litman, profesoara mea de la liceu, ne vorbea adesea. Ea îl cunoștea și personal pe autor. Ne explicase cum era cu perspectiva naratorului, dorică și ionică, pe Sadoveanu ni-l preda conform cu Manolescu, nu și pe Maiorescu, nu știu de ce, poate nu citise Contradicția…

La data cînd l-am văzut prima dată, Nicolae Manolescu nu mi s-a părut prea tînăr – deși era, cu toate că avea de două ori vîrsta mea – și din pricina renumelui și autorității sale. Mai mult, mi-l făcea demn de admirație faptul că avea în jur o echipă de „tinere genii“ al căror talent era garantat și de atacurile asupra lor ale revistei „Săptămîna“ a lui E. Barbu. Ca în westernuri, lunediștii erau cei buni și drepți, Barbu, Vadim et comp. erau „bandiții“. Toți acești tineri luminați, ironici, plini de poante ascultau fără ezitare de Nicolae Manolescu. Nu și-ar fi permis să-i pună la îndoială cuvîntul.

Cînd am citit pentru prima dată în Cenaclul de Luni, a trebuit să mă programez cu vreo două luni înainte. La o ședință citeau și cîte șapte autori de toate vîrstele, majoritatea ieșind sfîrtecați de sentințele casante ale stelelor cenaclului. Manolescu vorbea ultimul, nu-și prea contrazicea discipolii, chiar dacă erau excesivi. Ceea ce mă bucura la el era că și pe scrierile slabe, terne, el făcea o lecție strălucitoare de literatură, aducea în discuție opere și autori importanți. Textele citite deveneau pretextul unor seminarii de care aveam nevoie. Studiind ingineria nu aveam acces la așa ceva decît acolo și prin revistele literare și volumele pe care le citeam, dar care nu aveau farmecul expunerilor profesorului.

Prima mea lectură la cenaclu, într-o seară ploioasă de martie 1982, a beneficiat de comentarii favorabile. Mă așteptam la ele, din orgoliu. Am fost totuși foarte mulțumit și păstrez o amintire puternică, după mai bine de patru decenii, a acelei seri. Nicolae Manolescu a fost și el favorabil și și-a ținut lecția analizând poemul cel mai lung și cel mai slab pe care-l prezentasem. Defectele acelui poem îi arătaseră că textele mele sînt premeditate și nu rezultatul unor întîmplări fericite, cum puteau fi cele mai scurte și mai reușite.

Curând după aceea „organele“ vigilente au întrerupt activitatea micului Cenaclu Dialog. Componenții lui mai marcanți au devenit obișnuiții Cenaclului de Luni, primiți cu simpatie de tînărul maestru și de emulii săi, care știau ce ni se întîmplase. Din păcate, peste un an, în toamna lui 1983, nici Cenaclul de Luni n-a mai putut funcționa.

Nu am pierdut legătura cu profesorul Nicolae Manolescu, deși îl vedeam mult mai rar. La Facultatea de Filologie (azi Litere), într-o zi în care avea cursuri, parcă miercurea, se adunau aspiranții la gloria literară care lăsau textele lor lui Nicolae Manolescu. Peste 2-3 săptămîni, acesta avea amabilitatea să le returneze citite, adnotate eventual, și purta o discuție cu autorul. Era un gest de mare generozitate, nu știu cum de-și pierdea timpul cu noi. Ca fost cenaclist al său, profesorul m-a primit cu atenție de cele 2-3 ori cînd am îndrăznit să-i duc niște piese de teatru. Le-a citit integral, cum mi-am dat seama din discuția care a urmat, și a făcut observații foarte interesante. Unele le-am regăsit în articolul pe care l-a scris despre mine în Istoria critică…

După Revoluție și pînă în 2005, cînd a devenit Președintele Uniunii Scriitorilor, l-am văzut foarte rar pe Nicolae Manolescu și mai mult la televizor. După aceea am avut ocazia să-l întîlnesc mult mai des, să scriu despre volumele sale, căci a publicat mult mai mult după ce a ieșit din politică. A fost

prezent la lansarea a două dintre volumele mele și a vorbit cu inspirația și profunzimea dintotdeauna. La alt volum, de poezie, am făcut ceea ce făcusem și cu mulți ani în urmă: i-am dat manuscrisul înainte de publicare. Mi-a făcut cele mai utile observații și am ținut seama de ele. În toate aceste împrejurări l-am regăsit pe tînărul maestru, cu atenția vie, exigent, dar gata să respecte ideile autorului, înțelegînd demersul acestuia chiar mai precis decît autorul însuși. Așa s-a purtat și cu textele pe care mi le-a publicat în „România literară“, unde am ținut și Poșta redacției. Cît m-am ocupat de ea, m-a apărat de iritările diverșilor nechemați care îi reclamau că i-am ridiculizat.

În anul 2017, la ceremonia de acordare a Premiilor Uniunii, persoana desemnată să ofere Premiul pentru Literatură pentru Copii a absentat. Ca urmare, amfitrionul Galei, Nicolae Manolescu, mi-a oferit diploma respectivă. Am spus pe loc că e pentru mine cel mai mare premiu, închizîndu-se cumva un cerc, după 35 de ani de la momentul în care mi-a comentat pentru prima dată versurile. Și la acea Gală, ca și în alte ocazii, Nicolae Manolescu mi s-a părut a avea aceeași îmbinare de tinerețe și seriozitate pe care le-am admirat încă din 1981.

Ultimul volum pe care mi l-a dăruit a fost Teme. A fost pentru mine o bucurie, personală, intimă, să dețin toate temele adunate într-un singur volum. Cînd am primit tomul cuprinzător, l-am dus acasă, dar nu l-am deschis imediat. Am încercat acea sfială pe care o au copiii în fața unui cadou al cărui farmec s-ar putea risipi odată cu deschiderea cutiei. Abia după o zi sau două m-am repezit asupra cărții căutînd cu nerăbdare toate reperele știute pe dinafară. Alături de Arca lui Noe îl regăsesc în Teme cel mai bine pe Manolescu cel viu și nemuritor.

Pentru mine, ca discipol și subaltern, în ultimii ani, la Uniunea Scriitorilor trecerea în eternitate a lui Nicolae Manolescu nu are semnificația unei despărțiri. Cronicile lui, Temele, Arca lui Noe, Istoria critică și toate celelalte rămîn în memoria mea și vor rămîne cît voi exista la rîndul meu. Nu am cum să mă despart de cel care, cu vervă, inteligență și haz, va rămîne mereu tînărul meu maestru.

Horia Gârbea

 

La o dureroasă despărțire

Aidoma unui trăsnet a căzut vestea încetării din viață a lui Nicolae Manolescu. L-am întâlnit prima oară către finele anilor 1960, la Casa Scriitorilor, când, sub înfățișarea unui tânăr svelt, cu fruntea ușor înălțată parcă în întâmpinarea temerară a viitorului, avea deja șansele unei personalități demne de atenție. A pășit cu siguranță pe un drum nescutit de dificultăți, cu o autoritate naturală totodată degajată și constrictivă până la treptele realizării majore. O realizare care nu e numai a sa, ci și a epocii, astfel cum o putem considera și pe cea a unor predecesori în frunte cu Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu. Intrând dezinvolt nu doar în istoria literară, ci și în cea politică, firește pe latura valențelor democratice. O apetență inteligentă a autorității i-a fost confirmată de o zodie favorabilă. Echilibrat între tentațiile extremelor defel neglijabile în actualitatea noastră, cu o constantă disciplină a scrisului, a lăsat nu doar o operă remarcabilă, ci și imaginea succesului meritat, atât de stimulator în lumea literelor. O lume ultrasensibilă la impulsurile pozitive și negative, pururi susceptibilă la diversele provocări ale ambianței, gata a prefera o direcție sau alta, în expresie personală sau de grup. Însoțit mereu de nume noi, chiar cu riscul unor selecții periodice, Nicolae Manolescu a fost cârmaciul vasului acesteia, cu o luciditate acută și cu o inepuizabilă energie care i-au circumscris ambiția creatoare, precum și cea de lider, până-n ultimele zile ale vieții. Evident n-am putut fi de acord chiar cu toate opiniile și preferințele sale, dar i-am prețuit necontenit condeiul. Cu totul imprevizibila sa dispariție a lăsat un gol în care noi configurații nu-și vor întârzia ivirea. Raportarea lor imediată ori în timp la paradigma marelui critic e oricum inevitabilă.

Gheorghe Grigurcu

 

Instantaneu anii ‘70

Nicolae Manolescu

În autobuzul aglomerat la refuz

care străbate întreg orașul de la sud

la nord

el

citește.

Cu brațul deasupra capului

mâna încleștată de bară

unduind elastic la viraje, opriri

frâne abrupte

În fluxul, agitația, vacarmul…

el, subțire, cu tașca pe umăr

ține strâns cartea deschisă

și fața deasupra paginii —

în cerc de lumini întretăiate,

la multe lumi distanță

citind

Ioana Ieronim

 

Un altfel de discipolat

La plecarea lui Alex Ștefănescu, Nicolae Manolescu s-a cutremurat de dubla pierdere, aceea a omului jovial, coleg și prieten, de care l-a legat o viață, și aceea a tovarășului de arme „într-o literatură care are tot mai multă nevoie de oameni ca el“. O spunea astfel în editorialul la numărul 9 al „României literare“, mărturisind (tardiv, sublinia) în numărul imediat următor: „N-am putut să nu mă întreb dacă există cuvinte potrivite în preajma morții, în afara celor citite de preoți în Cărțile Sfinte, cuvinte pe care să le rostim noi, laicii. Și n-am găsit niciodată astfel de cuvinte. De aceea n-am vorbit niciodată la înmormântări. Nici la aceea a lui Alex Ștefănescu de joia trecută, prietenul și colegul meu într-ale scrisului“. Îndemnul la neuitare și la lectură este ceea ce trebuie să rămână în pragul trecerii, apăsa istoricul literar. A vorbi la mai puțin de o lună distanță despre plecarea lui Nicolae Manolescu nu se poate face decât pe aceste coordonate, ale așezării în adevărul și tăria celor afirmate, și ale evitării omagierii de sine prin intermediul celui căruia i se cuvine omagiul – sublinia istoricul literar în scurtul și cutremurătorul text din numărul 10 al „României literare“ – pentru dreapta sa memorie.

Nicolae Manolescu nu scria texte apăsate. Textele sale erau îndemnuri la dialog de pe o poziție expusă cu suficientă fermitate, pe care i-o îngăduiau experiența și erudiția. Am găsit în acel scurt și penetrant text la despărțirea de Alex Ștefănescu o anumită cutremurare în fața veșniciei. L-am simțit astfel și la ședința Consiliului Uniunii, cu o săptămână înainte de plecarea în veșnicie. Nu înspăimântat, ci înfiorat. Un fior al pragului e ceea ce am simțit în această scriere la despărțire. O neliniște pe care o exprima, în ultima vreme, nu atât despre sine, cât despre o literatură care scăpase din frâiele esteticului și aluneca înspre ceea ce însemna idealul vremurilor apuse: masele uniforme de consumatori egali de cultură. Căci propria trecere dincolo de prag e, înainte de toate și în egală măsură, o despărțire de literatură ca actualizare a ei (Nicolae Manolescu a fost în acest sens apropiat ideii lovinesciene de revizuire continuă) și o înglobare în literatură, o trecere cu totul dincolo, acolo unde autorul și opera formează, cum sugera Paul Ricoeur, doi versanți inegal luminați ale aceleiași înălțimi. La cei doi versanți se referise și Nicolae Manolescu în textul său despre praguri prin cele două îndemnuri: „Să nu-l uităm!“ și „Să continuăm să-l citim!“

Am petrecut timp minunat în preajma omului Nicolae Manolescu în diferite ocazii, beneficiind cândva de exclusivitatea unor zile de discuții amicale, într-un început de sezon la Casa Scriitorilor din Neptun, când în întregul complex ne cazasem doar trei familii, dacă nu mă înșel. Evident că reținerea mea în a mă apropia de el era ceea ce impuneau anvergura sa publică și uriașa sa operă, dar deschiderea și seninătatea lui au făcut să petrecem zile de dialog amical, întorcând pe față și pe dos faptele social-politice ale zilei și literatura română a ultimelor decenii. Această exclusivitate a dialogului în lungile seri din acea vară a fost o șansă unică. Nu am avut obrăznicia de a îi propune un interviu, ci m-am bucurat precum discipolul cuminte de lecția maestrului. În fața mea se așezau paginile rostite din Viață și cărți și pagini rostite din întreaga lui operă, pe care urma să le recitesc ulterior și să le găsesc deja metabolizate, prezente în mine prin dialogul de sub cerul înstelat din Neptun-Olimp. Am descoperit în exclusivitatea dialogului cu Nicolae Manolescu un om a cărui operă nu se putea construi fără energia sa, dar mai ales fără intransigența în raport cu principiile de la care nu se abătuse. Dar înainte de a-l descoperi astfel, înainte de a fi trecut peste propriile bariere în apropierea de el, a existat un episod pe care l-am mai relatat o singură dată, în urmă cu patru ani, în paginile revistei „Neuma“, și pe care îl voi repro ­duce aidoma:

„Înainte de a-l fi cunoscut astfel, pe vremea când pe Nicolae Manolescu îl vizitasem prin opera sa, prin Arca lui Noe sau prin Istoria critică a literaturii române – asta însemnând că îl priveam cu distanța firească cu care privești cel mai important și influent critic literar al cel puțin ultimei jumătăți de veac, totodată cel mai important reper în critica de direcție a acestei perioade – am primit un telefon de la un coleg de la universitate. Nicole Manolescu era pe vremea aceea ambasador al României la UNESCO. Colegul meu îl întâlnise în gară și îl salutase cu deferență. Au intrat în discuție și, din vorbă în vorbă, au ajuns și la locul de muncă. – Sunteți coleg cu Adrian Lesenciuc? l-a întrebat Nicolae Manolescu. – Da, i-a răspuns colegul meu. Îl cunoașteți? Iar Nicolae Manolescu a vorbit foarte frumos despre mine, o persoană cu care se intersectase de câteva ori la diferite evenimente literare. Colegul mă sunase să mă întrebe cu ce l-am impresionat pe Nicolae Manolescu. Nu cred că îl impresionasem cu ceva. Cred doar că omul Nicolae Manolescu acorda o șansă dialogului între oameni. Un lucru rar, tot mai rar astăzi. Telefonul colegului meu m-a făcut să încerc să găsesc în spatele criticului literar un om. Și l-am găsit“.

Acum, la despărțirea de omul Nicolae Manolescu, rămân cu amintirea acelei șanse de a-i fi fost discipol preț de câteva zile. Și cu îndemnul pe care el însuși l-a făcut la recenta despărțire: „Să nu-l uităm!“ și „Să continuăm să-l citim!“

Adrian Lesenciuc

 

Un cărturar autentic

L-am cunoscut îndeaproape la începutul anilor nouăzeci. De fapt, nu literatura, ci politica ne-a adus laolaltă. Participam amândoi la dezbaterile interminabile din Convenția Democrată despre șansele unei adevărate schimbări de regim. Am mai avut câteodată opinii divergente, dar ne îndreptam cu toții în aceeași direcție. Spre Occident, bineînțeles. În mare majoritate intelectuali consacrați, scriitori, profesori, artiști. Eu scriam mai înainte în limba maghiară, așa cum îmi scriu și astăzi poeziile sau eseurile, dar, totodată, citeam cu un interes aparte literatura română contemporană, deci am fost conștient de importanța istoricului și criticului literar Nicolae Manolescu. Nu-mi amintesc, totuși, că ar fi pomenit cineva de literatură la acele întâlniri, nici măcar într-o jumătate de frază. Cu toate că, repet, au fost acolo mai mulți scriitori. Nu arta scrisului voiam s-o schimbăm la vremea aceea, ci destinul țării.

Într-un anumit sens am devenit actorii sau în unele momente chiar protagoniștii unei piese nefinalizate încă, asumându-ne un rol care aparent se afla foarte departe de meseria noastră inițială. Am fost nevoiți să ne însușim peste noapte inclusiv terminologia politicii. Cărturari cunoscuți și apreciați au ajuns în fruntea unor partide înființate tot așa, dintr-o zi în alta, creându-se pentru un moment impresia că vom putea transpune în viață visul lui Platon și vom fi conduși în continuare de filosofi. Am fost naivi oare? Niște romantici? Nu sunt sigur. În pofida pesimismului colectiv al zilelor noastre sunt convins că fără iluziile unor intelectuali de altădată societatea românească ar fi astăzi într-o situație mult mai proastă.

Nu numai că am fost de acord cu multe demersuri ale lui Nicolae Manolescu în Convenția Democrată, dar l-am și îndrăgit între timp. Nu-mi permit să afirm că am devenit foarte repede prieteni, fiindcă era, totuși, o diferență de vârstă între noi, și nici nu ne-am întâlnit chiar atât de des, dar îmi amintesc foarte bine și astăzi de discuțiile noastre în doi sau eventual în trei, împreună cu prietenul său Mihnea Berindei, care periodic venea acasă de la Paris și ne-a ajutat și pe noi, maghiarii, în relațiile cu Occidentul. A făcut lobby pentru noi. Da, l-am îndrăgit pe Nicolae Manolescu, acest literat deosebit de cult și exigent care nu renunța la convingerile sale nici în ruptul capului, dar în același timp era foarte pragmatic în politică. Iar dincolo de aceste calități, ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la el: sinceritatea necruțătoare, în politică la fel ca și în literatură. Mai îndulcindu-și cu ironie dezaprobarea, nu și-a menajat nici colaboratorii sau partenerii. A rămas același cărturar autentic. Foarte puțini au reușit această performanță. L-am ascultat în cursul anilor la diferite evenimente protocolare, când alții emiteau doar superlative, el netrecând sub tăcere nici observațiile critice. Franchețea nu te ajută să ai numai prieteni. Și-a făcut și dușmani, firește. Îmi amintesc cum am desemnat în Convenția Democrată candidatul pentru alegerile prezidențiale din 1992. Fiecare partid a avut un anumit număr de electori, noi am avut șase delegați dintre care trei scriitori: Domokos Géza, Markó Béla, Szőcs Géza. Candidații ne-au prezentat programele și după aceea au răspuns la întrebări. Țărăniștii aproape l-au interogat pe Nicolae Manolescu. Parcă ar fi fost un interviu pentru un post vacant. Din întrebările lor a reieșit că vor ca viitorul președinte al țării să se angajeze la un fel de cruciadă. A observat, firește, ce se așteaptă de la el și ar fi fost foarte ușor să fie pe placul celui mai mare partid din Convenția Democrată, dar orcât de mare era miza, a ales sinceritatea. Și-a invocat propria familie care a suferit mult în comunism și a fost de acord că este mare nevoie de înlăturarea rămășițelor dictaturii, dar fără să destrămăm societatea, solidaritatea fiind un factor important în procesul de integrare. Răspunsul nu i-a mulțumit pe toți. Nu a fost destul de implacabil. A pierdut cu câteva voturi. Cel care a câștigat a fost și el un intelectual de prim rang. Cam acestea erau atunci alternativele în opoziție: un intelectual în competiție cu ceilalți intelectuali. Ceea ce astăzi este de neconceput. Ce păcat că au dispărut cărturarii din politică! Și ce bine că mai târziu Nicolae Manolescu a devenit președinte totuși, președintele Uniunii Scriitorilor din România. După câțiva ani de absență, ne-am văzut din ce în ce mai des.

Nu pot uita cum stăteam odată la Palatul Victoriei în așa-zisul Salon Alb, în jurul unei uriașe mese rotunde, eu ca vicepremier, el ca liderul delegației uniunilor de creatori, discutând despre problemele de finanțare a revistelor culturale. M-am simțit ciudat în aceea ipostază: un politician maghiar de la care intelectuali români, scriitori și artiști așteaptă sprijin. Depășisem de mult primii ani zbuciumați ai controverselor interetnice, dar și așa mi s-a părut o situație inedită. În schimb, am impresia că pentru Nicolae Manolescu a fost mult mai firească situația, fără orice semnificație sofisticată: pur și simplu un dialog între doi colegi de breaslă, dintre care unul deține întâmplător pârghiile de decizie. Am și reușit în acel moment să găsim o soluție.

Dacă ai o funcție de conducere, fie vorba și de o uniune de creatori, trebuie să integrezi opinii și mentalități diferite. Dar nu a ezitat niciodată să condamne naționalismul, antisemitismul sau populismul și totodată, pe partea cealaltă, exacerbarea corectitudinii politice. Între timp s-a schimbat și statutul meu, m-am lăsat de politică și Nicolae Manolescu m-a convins să accept funcția de președinte al Filialei Târgu Mureș a Uniunii Scriitorilor. Nu am putut să mă eschivez. Gândiți-vă: un scriitor român a propus în fruntea unei filiale un coleg maghiar. O mișcare abilă? Nu. Mai degrabă: înțelepciune transilvană. Doar a fost pe jumătate ardelean. A știut tot timpul ce vrea. A fost un politician înnăscut? Sau un cărturar autentic? În mod normal nu ar trebui să fie nicio diferență între cele două calități. Este o mare pierdere că nu va mai fi între noi. Odihnească-se în pace!

Markó Béla

 

Nicolae Manolescu, encore et toujours

Până mai ieri toți corcodușii se aflau sub greul florii. Azi, au fost spălați de cea mai tomnatică ploaie de primăvară. Bunica îmi spunea că atunci când cineva regretă că pleacă din lumea aceasta plouă. Azi plouă torențial. Semn că domnul meu academician ar fi vrut să mai rămână. Cine acceptă ideea că nu mai este? Cine?

Ca mai toți, l-am cunoscut din cărți înainte de a-l cunoaște de-aievea. Prima întâlnire cu Domnia Sa a fost în septembrie 2015. Hotărâsem să mă înscriu la doctorat. M-a primit în audiență, la Uniunea Scriitorilor, doar pentru că fusesem recomandată și pentru că subiectul pe care îl alesesem pentru teza de doctorat îi era foarte drag. Din aceleași motive a și acceptat să fie conducătorul tezei mele de doctorat. Mi-a spus la prima întâlnire că s-a săturat de doctoranzi ignoranți și leneși. Avea de gând să renunțe și la mine dacă nu demonstram că sunt altfel. Nu numai că nu a renunțat. A citit mereu fiecare referat, fiecare nouă bucată de teză, m-a îndrumat în permanență, mi-a semnat fără întârziere, lună de lună, rapoartele pentru bursa doctorală, a venit la toate colocviile, s-a implicat total. A stabilit comisiile pentru îndrumare, pentru presusținere și pentru susținerea publică a tezei. Datorită Domniei Sale am avut onoarea de a-i cunoaște mai bine pe Vasile Popovici, Mihai Zamfir, Eugen Negrici, Răzvan Voncu, Ion Simuț, Ion Bogdan Lefter, profesorii mei din comisia de îndrumare și din comisia de susținere a tezei. Datorită Domniei Sale și profesorilor mei am obținut distincția Summa cum laude. Tot datorită conducătorului meu de doctorat jumătate din teza de doctorat a fost publicată în anul 2021, la Editura Cartea Românească. Dumnealui a fost cel care a stabilit ce este urgent de publicat și a făcut selecția, alegând 400 de pagini din cele peste 800. Tot dumnealui a ales și titlul (ca strategie de marketing). Așadar, dacă volumul Aproape totul despre Virgil Ierunca a avut anumite calități, ele se datorează, în principal, marelui critic literar care a semnat și pe coperta a IV-a a cărții. Când cartea a primit Premiul ARIEL am trăit o copleșitoare bucurie. Abia am putut vorbi în fața juriului. Erau pe scenă Nicolae Manolescu, Dan Cristea, Răzvan Voncu, Vasile Spiridon, Angelo Mitchievici, Andrea H. Hedeș, Cristian Pătrășconiu, iar în sală, zeci de personalități.

Îndată după susținerea primului referat, domnul academician a hotărât să public în „România literară“ noile date descoperite despre viața lui Virgil Ierunca. Au urmat texte despre Virgil Ierunca, despre Monica Lovinescu, despre școală, despre limba română, despre alte subiecte. În august 2022, după ce a citit un text pe care i l-am trimis domnului Cristian Pătrășconiu – care mă invitase să particip la o anchetă literară, găzduită de „România literară“ – domnul Manolescu m-a sunat și mi-a propus rubrica Didactica. N-am știut ce să spun. Eram copleșită de emoție. Mi-a spus: „Ce să zici: da sau nu!“. Am răspuns afirmativ. De atunci și până cu o săptămână înainte de a nu mai fi comunicam într-un fel. Știam că îmi citește textele. Ultima dovadă mi-a oferit-o în penultimul număr din revistă, în scrisoarea adresată ministrului Educației. Domnia Sa se manifesta optimist, eu eram pesimistă. Eu nu credeam și nu cred că se va întâmpla o schimbare în bine în învățământ. Domnia Sa lupta cu toate mijloacele, în scris, la „România literară TV“, cu alte ocazii, să tragă semnalul de alarmă, să găsească soluții, să nu se lase cuprins de deznădejde. Spera și lupta cu mult mai mult decât atâția și atâția profesori activi. România, școala, știința, cultura, literatura, libertatea, democrația, prietenia, loialitatea, franchețea au fost mereu dezideratele și valorile lui Nicolae Manolescu. Și a fost de neoprit. Și când era obosit muncea și spera.

La un an după terminarea doctoratului, în 2019, m-am înscris în competiția pentru bursa de cercetare științifică acordată de Uniunea Scriitorilor din România. A crezut în mine și atunci. Am primit bursa și am scris monografia O istorie a „României literare“. La finele anului trecut directorul revistei „România literară“ a recitit monografia și m-a rugat să fac câteva modificări. Corecturi și completări care se refereau la situații din istoria revistei, pe care numai Domnia Sa le mai știa. Aștepta și așteptam ca monografia revistei să fie publicată în primăvara aceasta. În acest context, pot spune și că la ultima corectură a scos zeci de pagini care vizau, în principal, directoratul Domniei Sale. A zis că nu vrea hagiografie. Am acceptat, deși nu era nimic hagiografic. Tot ce scrisesem putea fi confruntat cu realitatea, cu paginile revistei. Dar îi voia mereu mai prezenți pe alții decât pe sine. Și, cu toate acestea, întotdeauna, încă de foarte tânăr, dumnealui a fost cel mai evident.

De ieri, de când am aflat de dispariția domnului academician, am în minte doar imaginea dumnealui. La ultima întâlnire de la U.S.R., când i-am mulțumit pentru tot ce a făcut pentru mine, mi-a răspuns cum numai Nicolae Manolescu putea răspunde: „Nu ai pentru ce să îmi mulțumești. Ajungeai unde meriți și fără mine, dar mai târziu. Eu doar ți-am pus un lift la dispoziție“.

Pe biroul meu au rămas, parcă intenționat, câteva lucruri. Manuscrisul monografiei cu corecturile/completările finale, Temele cu autograf, un calendar de la Academia Română și câteva numere din „România literară“. Pe toate le-am primit cu încântare. La toate mă uit cu multă, multă întristare. Tot ce mai pot spune este că, deschizând monografia și uitându-mă parcă tâmp la ultimul număr al revistei, am constatat ceva care m-a uluit. Nicolae Manolescu a preluat, neoficial, revista „România literară“ de la numărul 12 din 22 martie 1990 (oficial, de la numărul 13). Ultimul număr al revistei sub conducerea directorului Nicolae Manolescu a fost numărul 12 din 22 martie 2024.

Nicolae Manolescu a fost unul dintre oamenii providențiali din viața mea. Tot ce mai pot face este să mă rog pentru Domnia Sa. Închei cu rândurile cu care încheiam orice scrisoare pe care i-o trimiteam: Cu infinită recunoștință și cu înalt respect, Domnule Academician!

Alexandra Florina Mănescu

 

Ultima scrisoare

În seara lui 7 martie 2024, am primit un email de la dl Nicolae Manolescu. Ne scriam arareori și doar atunci când era vorba de chestiuni mai degrabă neplăcute sau… litigioase. Am să pun deocamdată între paranteze subiectul care l-a determinat să ia în mână condeiul pentru a mă muștrului așa cum a făcut-o de nenumărate ori, cu acel amestec de asprime diminuată de politețe aristocratică și tandrețe jucăușă, care îi era atât de caracteristic. Mi-a cerut ca totul să rămână între noi — cum au rămas multe alte lucruri pe care le-am discutat și stabilit de-a lungul anilor. Până în clipa de față, nu doar că nu am arătat nimănui scrisoarea, dar n-am pomenit de existența ei nici celor mai apropiați prieteni.

Cum dl Manolescu n-a extins interdicția și asupra răspunsului pe care i l-am trimis a doua zi, în dimineața lui 8 martie, selectez câteva fragmente, într-o irepresibilă nevoie de a prelungi, la această răscruce cumplită și absurdă, comunicarea cu cel căruia îi datorez atât de multe lucruri în viață, încât mi-ar trebui tot timpul din lume ca să le enumăr. O fac pentru a-mi mai exprima o dată afecțiunea, admirația și recunoștința pe care i le-am purtat mereu și i le voi purta și de aici înainte:

„Dragă domnule Manolescu,

vă mulțumesc mult pentru scrisoarea pe care v-ați luat răgazul să mi-o scrieți. O consider o enormă dovadă de prietenie și încredere. Știți foarte bine că țin atât de mult la dumneavoastră, încât și dacă mi-ați fi scris lucruri de o mie de ori mai aspre tot nu mi-aș fi permis să mă supăr. La drept vorbind, nu cred că există cineva la care să țin atât de mult și să-l admir ca pe dumneavoastră. Din acest punct de vedere, nu există vreo urmă de îndoială. Vreo jumătate de secol de iubire intelectuală și mai mult de trei decenii în care v-am stat nesmintit alături vorbesc mai bine decât orice pledoarie.

Scriu la „România literară“ de peste treizeci de ani. Ceea ce înseamnă că vreme de treizeci de ani nu am avut week-end-uri și concedii, că mi-am risipit în fiecare an șaizeci- șaptezeci de zile făcând, ca un maniac, același și același lucru. Uneori, scriu articolele în două-trei ore. Adeseori, am nevoie de o zi întreagă sau chiar de două. Includ aici și documentarea. Dacă n-aș fi avut noroc, totul s-ar fi făcut în jurul meu praf și pulbere și demult aș fi ajuns acolo unde, din păcate, au ajuns destui din colegii mei de generație, mulți incomparabil mai talentați decât mine.

Adevărul e că am scris în toți acești ani numai pentru a fi alături de dumneavoastră într-o aventură pe care o admir, dar care îmi provoacă și enorme frustrări și, vorba lui Alexandru Paleologu, «dezagremente». Nu cred că am nici cea mai mică vocație de jurnalist și de «scriitor». Fac totul «din cap», mai mult din ambiție decât din oricare alt motiv. Aș fi mult mai bucuros să citesc tot timpul, să «lichidez» din mormanul de cărți care au urcat în jurul meu până la tavan decât să stau veșnic încordat și tâmp, speriat și iritat că nu-mi vine nicio idee care să acopere cele nouă-zece mii de semne pe care, ca un vierme de mătase năuc, trebuie să le secret săptămânal.

M-am simțit deosebit de onorat și emoționat să-mi spuneți că între mine și mulți alții m-ați alege, indiferent de împrejurare, tot pe mine. Vă cred, pentru că ați mai făcut-o, inclusiv atunci când ați renunțat la «Ochiul magic» și, din mulțimea de doritori, m-ați desemnat ca succesor. Am fost primul dumneavoastră doctorand. M-ați recomandat în nenumărate prilejuri și m-ați premiat în multe rânduri. De fiecare dată am considerat aceste lucruri drept o mare onoare și, vreme de trei decenii, m-am străduit să nu mă fac de râs (deși, în sinea mea, m-am făcut de multe ori). Prin asta, ați pus asupra mea și o mare presiune morală.

În ce mă privește, n-aș fi fost niciodată atât de generos cu mine. Și nici nu cred că mi se cuvine ceva ce nu merit. Nu sunt nici absurd și nici atât de limitat încât să pretind să mi se facă mereu pe voie. M-aș detesta dacă aș fi așa. Dimpotrivă, îmi reproșez (și mi se reproșează) că sunt excesiv de împăciuitorist.

Dacă ar fi să aleg eu între mine și mine, n-aș avea nicio ezitare să-mi spun, spre deosebire de dumneavoastră, adio. Mă mir că încă mai aveți resurse de generozitate și răbdarea să vă ocupați de micile mele scrupule etice — chiar dacă le dați o interpretare care nu mă avantajează. Poate că, din afară, ele par fleacuri și răzgâieli isteroide. Pentru mine, sunt lucruri esențiale.

Cu dragostea dintotdeauna, Mircea“

Dl Manolescu a răspuns imediat explicațiilor mele și neliniștilor care stăteau (și stau încă) în spatele lor. Formal, nu mi-a interzis să public această a doua misivă, deși, în sinea mea, știu că ar trebui ca și ea să rămână departe de alte priviri decât cele ale destinatarului. O redau, aici, cu inima îndoită. Dar ceasurile sunt târzii și nevoia de a opri clipa e prea dureroasă pentru a-mi mai pune problema dacă acum, la final, încalc sau nu un pact al secretului:

„Dragă Mircea,

Îți mulțumesc pentru răspuns. În ce mă privește, n-am nimic de adăugat, nici de retractat. Așadar, punct și de la capăt! Punct la tema disputei. De la capăt, adică de unde au rămas lucrurile de interes reciproc. Cu aceeași veche de tot prietenie, N.M.

P.S. Și mie mi-a trecut prin cap, mai cu seamă în timpul din urmă, ideea de a-mi lăsa baltă, versul poetului, toate interesele (auzi vorbă!). Ceea ce mă oprește este faptul că nu știu să fac altceva decât să citesc și să scriu. Și că n-am învățat până azi să nu fac nimic.“

Mircea Mihăieș

 

Nicolae Manolescu: ceea ce rămâne

Pe 23 martie s-a stins din viață istoricul și criticul literar, profesorul Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România. Istoria literară nu este emotivă, ea lucrează cu date precise, vizează această acuratețe a facticității, un nume, o dată, un titlu care fixează pe portativul dintre bibliografie și biografie, o operă, un autor. Este data cu care se va închide sec orice biografie sau articol de dicționar literar care-l privește, cea care ne separă de omul viu, necunoscut multora, aproximativ cunoscut de câțiva, cunoscut de foarte puțini care i-au fost aproape.

Se spune că dispariția unui om șterge o lume, și nu e greșit, un om este în mic o lume, a emoțiilor, a amintirilor, a gândurilor, a întâmplărilor lui. Nicolae Manolescu este cu o lume în plus, dar nu una oarecare, ci o lume a literaturii unei jumătăți de veac și mai bine. Este prin Istoria critică a literaturii române și prin „temele“ sale, cum și-a numit critica de întâmpinare pe care a făcut-o cu consecvență câteva decenii, și conștiința unei lumi literare. Neîndoielnic, orice judecată estetică este failibilă, însă la retrospectivă, această istorie care recapitulează întreaga literatură română mi se pare un gest irepetabil, un gest remarcabil, acela care i-a reușit magistral lui G. Călinescu, de a fi una cu literatura printr-o lectură sistematică, disciplinată, devotată, comprehensivă. Și dacă și-ar dori, un istoric literar extrem de înzestrat, genial, nu ar mai avea forța de cuprindere a literaturii care s-a scris. Mai simplu, nu i-ar ajunge o viață să citească esențialul din ceea ce s-a scris. Într-un fel, Nicolae Manolescu închide prin gestul acestei cărți orizontul de posibilitate al unei istorii literare atotcuprinzătoare adunată sub un singur nume, a unei singure minți, un gest impresionant, și cum spuneam, unic într-o cultură. Nicolae Manolescu a dat pentru literatura română cel mai frumos și subtil eseu despre roman, Arca lui Noe, în care acest gen literar care are vocația totalității este analizat în contextul literaturii române configurându-i un profil indelebil. Judecățile de acolo sunt puternice și valabile ca și mintea care le-a dat naștere.

I-am fost student, iar cursul său rămâne în memoria mea ca unul exemplar, tipul de curs-prelegere care îți redă esența unui scriitor, ceea ce e semnificativ în biografia sa și raportul viu și corect cu contextul, cu lumea în care a scris, pentru că scriitorii nu trăiesc în neant. Pe cea mai mare parte a scriitorilor șaizeciști, în orice caz pe cei care au contat, i-a citit, i-a cunoscut direct și i-a validat critic, pe cei optzeciști i-a moșit. Într-adevăr, din mâna sa, sau mai bine zis, din mintea sa a ieșit una dintre cele mai prodigioase generații literare, generația optzecistă, iar generozitatea și spiritul său care a hrănit-o nu doar la cursuri, ci și la Cenaclul de Luni, i-a dat energia să eclozeze și să se dezvolte. Ca și Lovinescu, Manolescu și-a avut cenaclul lui esențial pentru literatura română.

Nu știu pe cineva care să fi făcut pentru literatură atât de mult ca Nicolae Manolescu, care să fi iubit limba română cum a făcut-o el, cu o înaltă exigență, fără niciun compromis. Insistența la ședințele de redacție asupra întrebuințării unei limbi românești corecte, captându-i noblețea și resursele de expresivitate îmi rămâne fixată în minte. Îmi amintesc de o discuție telefonică asupra unui pasaj care avea o doză de ambiguitate, pasaj pe care a trebuit să-l clarific prin modificarea unei fraze. Această scrupulozitate îl caracteriza în cel mai înalt grad și o aplica oricui, fără nicio excepție, într-o redacție plină de universitari, cum era redacția „României literare“. De altfel, adesea foloseam apelativul Profesorul în discuțiile noastre pentru a-l numi și pentru că bună parte dintre noi i-am fost studenți, dar și pentru că în cazul lui Nicolae Manolescu foloseam acest cuvânt nu pentru a desemna o categorie profesională, ci una ontologică.

Ca nimeni altul, Nicolae Manolescu cunoștea istoria din spatele istoriei literare, era o arhivă de trecute vieți de scriitori și scriitoare, iubea ca și Călinescu anecdoticul enorm, pe cel piperat, cel al vieții literare, al biografiilor suculente, cu parfum de boemă care configurează viața literară cu culisele ei. Această istorie nu a scris-o, din ea scăpa în discuțiile prelungite în noapte de la felurite agape literare într-un cerc relativ restrâns de prieteni sau amici.

Omul avea ceva seniorial, un fel de a fi între detașare și atașament, apropiat fără vulgaritate, detașat fără dispreț, înțelegător și politicos, știind să mulțumească și să coboare trepte într-o discuție fără să se coboare. Întotdeauna sigur pe el, nu l-am văzut niciodată ezitând, ca și cum lucrurile ar fi fost decise indiferent de situație. Nicolae Manolescu a fost un adevărat lider, dar nu unul politic, pentru aceasta ar fi trebuit să fie mult mai popular, mai facil, dispus să tranzacționeze. Mă gândesc la posibilitatea puțin probabilă de a fi avut un președinte al României de o asemenea anvergură culturală, capabil să facă față cu distincție oricărei situații. Ceva atât de îndepărtat astăzi de profilul standard al politicianului român.

Mai mult, nu știu pe cineva care să fi făcut mai mult pentru scriitori decât Nicolae Manolescu. Slăbiciunile omului i le-au subliniat cu hărnicie critică diverși, unii inteligenți, alții nu, unii mai mari, alții mărunți; nimeni nu rezistă unor vocații moral-justițiare dăltuite în granit. E loc pentru anecdotă și contradictoriu în orice biografie, e loc pentru erori în orice existență. Însă este incontestabil că Nicolae Manolescu a reprezentat în vremuri tulburi, cele ale dictaturii comuniste, un reper moral, ceea ce banal spus a însemnat afirmarea criteriului estetic ca definitoriu în judecarea operei literare, a operei de artă, în general. Această judecată pare astăzi perimată, când niciun pericol nu amenință o contestare a orice, a oricui, dar cândva ea a fost un criteriu de supraviețuire a valorilor într-o lume a non-valorilor impuse ideologic. Gestul manolescian al afirmării autonomiei esteticului era în esența sa cel maiorescian translatat într-un context extrem de ostil, virtual punitiv. Postlovinescienii și toți intelectualii care au păstrat imperativul libertății interioare au găsit în Nicolae Manolescu, și nu în G. Călinescu continuitatea mesajului lovinescian atât cel etic, cât și cel estetic. În Despre viață, destin & nostalgie, Horia-Roman Patapievici îi dedică un scurt eseu, Critica literară: un portret, care sintetizează, în opinia mea magistral, contribuția lui Nicolae Manolescu la cultura română urmărind coloana ei vertebrală dată de critica literară, pe de o parte, și de trei reprezentanți emblematici ai ei, Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu și Nicolae Manolescu, pe de altă parte. „Această ștafetă de vocații și profesiuni de credință străbate ca un fir roșu cultura noastră, despre care putem spune că a fost salvată de trei ori de critica literară: prima oară s-a salvat de mediocritatea falsității, prin noua direcție cerută și impusă de Titu Maiorescu (opunând formelor fără fond adevărul); a doua oară s-a salvat de seducția colectivismului prin autonomia esteticului profesată de E. Lovinescu (opunând înrădăcinărilor colectiviste libertatea estetică); a treia oară s-a salvat de asfixierea totalitară prin revendicarea autonomiei valorilor, profesată de Nicolae Manolescu și de critica literară estetică (opunând colectivismului comunist libertatea spiritului critic).“ Contradicția lui Maiorescu, cum s-a intitulat cartea apărută în 1970, bazată pe teza sa de doctorat, rămâne un astfel de gest de afirmare a continuității cu momentul fondator al criticii și istoriei literare românești. Mi-e teamă că îndepărtându-ne de această parte nebuloasă și adesea tragică și uneori grotescă a istoriei noastre, nu numai literare, ne îndepărtăm și de posibilitatea înțelegerii ei. Nicolae Manolescu este unul dintre cei care pot oferi prin opera sa un ghidaj în arcanele unei epoci extrem de complicate pe care Eric Hobsbawm o numea „era extremelor“. Cei care vor avea răbdarea să citească editorialele semnate de Nicolae Manolescu în „România literară“ a ultimului deceniu vor descoperi în ce măsură experiența acelor ani face loc unei lucidități calme, uneori ironice, unei înțelegeri profunde în fața uitării, a cecităților de tot felul și a unui reviriment al ideologiilor totalitare sub alte măști, cu alte personaje. Nicolae Manolescu reprezintă această luciditate dublată de anvergură morală în măsură să ofere clarificări și să sesizeze provocările unui secol posttotalitar, dar nu non-totalitar. Nu întâmplător, – un alt gest emblematic –, istoricul literar a fost membru al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, comisie condusă de politologul Vladimir Tismăneanu care a avut o contribuție esențială la înțelegerea regimului comunist din România.

Dacă frumusețea spiritului unui om cu o inteligență atât de aplicată obiectului de cunoaștere pe care l-a ales prin vocație e prea vizibilă pentru a fi pusă la îndoială, în schimb, omenia sa este mai puțin cunoscută aceasta și dintr-o discreție, o noblețe pe care Nicolae Manolescu a avut-o dintotdeauna. Iar ceea ce mă impresionează mai mult acum la despărțire când toate titlurile și zorzoanele se desprind ca o coajă uscată este această dimensiune a omenescului, o bunătății, a generozității lui Nicolae Manolescu. Acest om din spatele statuii revelat celor care l-au cunoscut îndeaproape este cel care mă emoționează, de care mă simt atașat, pentru o înțelegere a fragilității ființei umane cu umor și amuzament, ca un autentic romancier care-și îndrăgește toate personajele, fiecare cu rostul lui. Nicolae Manolescu de care îmi place să-mi amintesc este cel ironic, al unei bune dispoziții colocviale, cu o oarecare malițiozitate, dar una moderată de un sens înalt al comediei umane. În ceea ce avea mai bun, Nicolae Manolescu știa deopotrivă să râdă și să ierte. L-am cunoscut pe Nicolae Manolescu și cu acest chip discret al generozității sale, un Nicolae Manolescu întreg, cu propriile-i contradicții, de o armonioasă imperfecțiune, cu un spectacol fermecător al inteligenței și acesta este un privilegiu în sine.

Angelo Mitchievici

 

Trei secvențe

Sigur îl mai văzusem pînă atunci, în călătoriile mele la București, dar nu am avut privilegiul de a-l cunoaște, de a sta de vorbă. Îi știam foarte bine numele, îl citeam în „România literară“. Avea, încă de atunci, o aură cum nu mai avea nimeni. Era socotit cel mai important critic român. Dacă scria despre tine, dobîndeai, brusc, toată considerația lumii literare.

Prima dată cînd am fost în același context, cînd eram parte din grupul din jurul lui, s-a întîmplat prin 1984, la Chișineu-Criș, unde Radu Călin Cristea își sărbătorea debutul în orașul natal. Organizase un eveniment „di granda“ pentru care au venit de la București Traian T. Coșovei (cu care am dormit o noapte în aceeași cameră la hotelul local și am rîs ore în șir), Ioana Crăciunescu, mi se pare că și Florin Iaru (chiar nu mai sînt sigur) și cel care avea să fie centrul atenției, Nicolae Manolescu. Eu veneam de la Lugoj, unde eram profesor, iar Mircea Mihăieș de la Timișoara, unde era corector la revista „Orizont“. Dacă nu ar fi plecat după primii trei ani în care a fost profesor stagiar acolo, ar fi fost prezent și Ioan Buduca. Directorul Liceului din Chișineu-Criș era tînărul profesor Alexandru Ruja, devenit ulterior profesor universitar la Timișoara.

Era, așadar, un desant literar cum eu, pînă atunci, nu mai văzusem. După festivitățile de la Liceu, la care a venit toată intelectualitatea orașului, unii s-o vadă pe Ioana Crăciunescu, alții pe Nicolae Manolescu, a urmat o petrecere de pomină, organizată de familia lui Radu, o familie printre cele mai înstărite din oraș. Atunci am stat la aceeași masă cu Nicolae Manolescu. Eram emoționat, deși nimic, dar nimic din comportamentul lui nu avea vreo urmă de aroganță, de superioritate. Parcă îmi și părea cumva rău: aș fi vrut să fie ceva mai greu să te apropii de el, să fi făcut niște eforturi de politețe. Dar nu, am fost acceptat fără morgă ca părtaș cu drepturi egale la eveniment.

Înainte de a ne așeza la masă, în timpul liber de după lansare, Nicolae Manolescu a văzut o bicicletă în curte la Radu, și-a cerut permisiunea să o încerce și a dat cîteva ture prin curte și, apoi, pe stradă. Îl urmăream toți cei prezenți pe biciclistul de ocazie. Cred că în final l-am și aplaudat. I se citea o bucurie extraordinară pe față, un zîmbet larg, nu știu de cîtă vreme nu mai mersese cu bicicleta. Nu contează, în fond asta nu se uită niciodată.

Turele acelea erau o mică evadare din toate constrîngerile, ieșirea din statutul de critic literar respectat și temut, pe care venise să-l vadă lumea la festivitate, și așezarea lui în cea mai normală dintre normalități. Libertate pe două roți! Un om care făcea ture cu bicicleta pe strada Prunului din Chișineu-Criș.

De cîte ori am evocat cu Mircea Mihăieș episodul, imaginea cea mai persistentă a fost cea a lui Nicolae Manolescu bucurîndu-se că merge pe bicicletă.

După ce m-am întors la locul meu de muncă, la Liceul Textila din Lugoj, directoarea adjunctă, care era și e profesoară de română, bine racordată la actualitatea literară, curioasă, m-a întrebat cum era, în realitate, Nicolae Manolescu. I-am răspuns: „E un om cît se poate de normal, e ca noi, merge pe bicicletă“.

În 1999, eram deja la București, lucram la Academia Cațavencu. Îl întîlnisem de cîteva ori pe Nicolae Manolescu, am fost și la ședința de Constituire a PAC-ului, la Timișoara, dar tot mi-a trebui mult timp pînă să îndrăznesc să-l invit să vorbească la lansarea cărții mele de versuri, Șovăiala, apărută la Brumar. Chiar ideea mi se părea un pic deplasată, aveam sentimentul că țintesc prea sus. Mi-am făcut un mic plan cum să-l iau prin învăluire. L-am vizitat la birou ca să-i ofer un exemplar al cărții și, după aceea, în funcție de cum mergea discuția, urma să îndrăznesc să-l rog să…

Am urmat planul, am mers la birou, i-am oferit cartea și m-a întrebat dacă i-am făcut lansare. Nu, nu i-am făcut, urmează… M-a întrebat cine vorbește la lansare. I-am spus că m-aș bucura dacă ar putea să… Nu am terminat fraza, că mi-a răspuns că va vorbi. Au urmat doar detaliile, fixare datei și a orei pentru care am rezervat Sala festivă de la fostul sediu din Victoriei, cel de lîngă Muzeul Colecțiilor.

A urmat lansarea, a vorbit impresionant, m-a uimit și pe mine prin profunzime, dar și prin naturalețea cu care făcea asocierile de idei, prin simplitatea discursului critic. M-a situat bine în generația 1980, a făcut cîteva apropieri. Impecabil. (Bine, asta nu înseamnă că, prin lansarea la care a participat, eu mi-am făcut un loc în Istoria critică a literaturii române, scrisă de Nicolae Manolescu. Nu, nu sînt acolo, dar asta nu m-a transformat, ca pe alții, într-un ireconciliabil inamic. În fond, mi-am spus, mai bine să se întrebe lumea de ce nu ești acolo, decît să se întrebe ce cauți acolo.

Dacă CV-urile nu ar fi prea formale și dacă ar trebui să punem în ele ceea ce ni se pare mai interesant din viața noastră, atunci eu mi-aș adăuga în al meu faptul că am călătorit, în același autoturism, cu Nicolae Manolescu de la București pînă la Alba-Iulia, unde se ține Gala Poeziei Române Contemporane intitulată, pînă acum, Lista lui Manolescu. Iată, eram și pe listă, eram și cu alcătuitorul Listei pentru un drum de cîteva ore bune, în autoturismul președintelui.

Deși decizia a fost una administrativă (acolo mi s-a găsit un loc pentru deplasare), eu cred că domnul Manolescu fusese consultat și și-a dat acordul să-l însoțesc.

Ceea ce a urmat imediat după ce am pornit la drum a fost o incursiune în istoria literaturii, în viața literară, o lecție de conversație spumoasă. Mi-a părut rău că nu am înregistrat toată discuția (la care a participat, punctînd foarte bine, și Nicolae Prelipceanu, al treilea pasager). Transcrisă, ar fi ieșit o carte de mare succes, ușor de citit, greu să o lași din mînă. Cu cîteva portrete de scriitori făcute spontan, cu umor, dar și cu înțelegere. Cu șarje de ironie la adresa detractorilor. Dar și cu incursiuni în lumea politică, printre personaje pe care Nicolae Manolescu le-a cunoscut foarte bine, cu unghiuri noi ale evenimentelor care au marcat viața noastră după 1990. Puținele mele intervenții, în care mi-am exprimat cîteva opinii nu foarte aproape de cele oficiale, au fost lăsate să curgă, au fost primite cu bunăvoință. Și chiar cu o anumită eleganță elastică. Am fost impresionat de căldura sufletească pe care domnul Manolescu mi-a arătat-o. Am vorbit despre scurta mea experiență diplomatică și despre mandatul său de ambasador la UNESCO și am fost uimit de cîte știa despre ce am făcut la Marsilia. Verva sa neobosită, cunoștințele enciclopedice și modul în care și le folosea, finele ironii au făcut să mi se pară că am ajuns prea repede la Alba-Iulia.

Trebuie să ai orbul găinilor, să fii ticălos sau nemernic pentru ca să nu recunoști statura unică de intelectual a lui Nicolae Manolescu. Să nu vezi rolul lui decisiv în viața literară din ultimele decenii. Nu toți putem fi ceea ce a fost Nicolae Manolescu, dar asta nu trebuie să ne otrăvească existența (cunosc cîteva cazuri).

Era o vorbă care circula prin industria spectacolului în spațiul anglo-saxon, cu referire la trupa Beatles: „Nu toți putem fi John, mai trebuie să fie cineva și Ringo.“

Mă bucur că am avut șansa să-i fiu în preajmă de cîteva ori, să-l întîlnesc, să ciocnesc un pahar cu vin, să-i aud opiniile. Eu nu sînt în Istoria lui Nicolae Manolescu, dar Nicolae Manolescu va rămîne mereu în istoria mea, în memoriile mele, în rîndul persoanelor pe care le-am prețuit și voi continua să le prețuiesc cel mai mult.

P.S. Un fapt care ține de istoria literară. La una din alegerile pentru funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor, atunci cînd au candidat Eugen Uricaru și Nicolae Manolescu, am făcut, împreună cu Ștefan Agopian, o cerere la CNSAS pentru a afla dacă vreunul din candidați a colaborat cu Securitatea. Nu pentru că am fi bănuit ceva, ci pentru că ni se părea normal să facem acel gest care să contribuie la igienizarea vieții publice și culturale.

Să știm totul despre cei ce ne vor conduce.

A fost ales Eugen Uricaru. La sfîrșitul mandatului lui de patru ani am primit răspuns de la CNSAS. Eugen Uricaru a colaborat cu Securitatea, sub numele conspirativ Udrea.

Nicolae Manolescu-Apolzan nu a colaborat cu Securitatea. I-am comunicat domnului Manolescu, la o întîlnire, oarecum jenat, faptul că am depus cererea de deconspirare. S-a uitat la mine înțelegător, a zîmbit larg și mi-a răspuns senin: „Nu-i nimic“. Iar în ceea ce-l privea, chiar nu a fost nimic.

Ioan T. Morar

 

Profesorul

Prin februarie-martie 2008, în anul al treilea de facultate ale primei promoții „Bologna“, l-am ascultat constant pe Nicolae Manolescu la cursurile de Istoria literaturii române, susținute modular, vreme de două săptămâni, de luni până joi, în amfiteatrele Bălcescu și Odobescu ale Literelor bucureștene sau în amfiteatrul Condurachi de la Facultatea de Istorie. Încă patru sau cinci întâlniri au avut loc prin mai, înaintea sesiunii de examene. Cam așa procedase și cu un an înainte, după ce fusese numit delegat permanent al României pe lângă UNESCO în noiembrie 2006. Făcând un calcul, îmi dau seama că Profesorul, prin cele aproximativ 24 de ore, depășise planul-cadru prevăzut de calendarul celui de pe urmă semestru al unui an terminal. S-a ocupat de noi în modul cel mai serios cu putință, determinându-ne să citim cărți problematice.

Propriu-zis nu i-am fost student. Repartizat în seria a doua, unde am avut bucuria să-l audiez pe Eugen Negrici, a cărui viziune de ansamblu mi s-a părut temeinic argumentată, am venit din curiozitate ca să-l văd pe Profesor. Trebuia să ajung în sala unde vorbea. Era cumva nefiresc să închei un ciclu de studii și să nu fiu măcar o dată în public. De altfel, însuși Eugen Negrici mă îndemnase să procedez așa, spunându-mi că, pentru a avea o perspectivă amplă asupra politicului în literatură, e cazul să intru în contact cu o diversitate de opinii. În paranteză fie spus, procesul Bologna a provocat unele anomalii, printre care faptul că Mircea Martin n-a avut ore la promoția mea (2005-2008), ci la ultima care a beneficiat de patru ani de studii (2004-2008). În acel climat imprevizibil, întâlnirea cu Nicolae Manolescu a fost reperul.

De la începutul cursului m-a impresionat faptul că mi s-a îngăduit să cunosc și o personalitate distinctă față de imaginea publică la care el însuși lucrase, consacrându-se, în vreo trei decenii, în calitate de cronicar literar (1962-1993). E drept că Profesorul s-a numărat printre acei puțini binecuvântați deopotrivă cu inteligență și cu ritmicitate. Prezența lui aproape săptămânală, la „Contemporanul“ și apoi la „România literară“ – pronunțându-se cu franchețe despre cărțile proaspăt apărute sau despre ediții, despre debutanți sau despre consacrați –, a contribuit decisiv la statornicirea acestei posturi. Dacă subtilitatea analizelor și hărnicia au fost mereu evidente la Nicolae Manolescu, deși rareori subliniate concomitent, a existat și o pasiune a documentării.

Profesorul ne-a oferit la prima întâlnire o bibliografie a temei principale abordate: relația între cenzura comunistă și literatura română. Apoi a discutat câteva titluri din listă, semnalându-le punctele forte și lipsurile. Ne-a vorbit la obiect, îndemnându-ne să parcurgem câteva dintre acele volume, pentru a beneficia de un orizont cât mai limpezit. Probabil că nu eram singurul bulversat. Unde era criticul impresionist, care formula verdicte estetice cu acuitatea lui Pompiliu Constantinescu și găsea cele mai neașteptate asocieri culturale precum G. Călinescu? Stătea acolo în fața noastră! Profesorul ne stimula plăcerea de a citi. Nu știu ce rețetă folosea. Cert e că după fiecare curs aveam dârzenia de a lua de pe raftul bibliotecii Străinul de Titus Popovici, Drum fără pulbere de Petru Dumitriu, Șoseaua Nordului de Eugen Barbu sau Bălcescu de Camil Petrescu, având prezentă în minte sugestia de a compara cărțile între ele.

Sunt atâtea teme de cercetare pe care ni le-a sugerat Profesorul. Am relatat câte ceva în monografia Asul de pică: Ștefan Aug. Doinaș. Îi privea pe studenți drept viitori colegi în studiul literaturii, ceea ce m-a convins să-l rog, în toamna lui 2008, să-mi îndrume disertația și apoi doctoratul. La cursurile de masterat, ne-a predat un curs despre istorii ale literaturii române, unde am avut posibilitatea să-mi aleg să prezint câteva aspecte legate de Istoria literaturii române, I (1944; ed. a II-a, 1971, ed. a III-a, 1985) de Șerban Cioculescu, Tudor Vianu și Vladimir Streinu. Înainte de a-mi începe expunerea, pornită de la o fișă cu observații, Nicolae Manolescu m-a întrebat dacă știu în câte ediții a fost tipărită cartea și dacă am cunoștință despre unele schimbări survenite între versiunea din 1944 și cea din 1971.

Impresionismul practicat de Profesor în cronicile literare, în Metamorfozele poeziei, în seria de Teme și în Istoria critică a literaturii române: 5 secole de literatură (2009) a fost acel strop de gratuitate care însoțește orice cadou cu adevărat valoros. Era exercițiul imaginației creatoare, desprinsă de rigoarea informării, era momentul în care călinescianul putea declara, asemenea lui E. Lovinescu în conferința Cariera mea de critic, ținută la Radiodifuziunea Română pe 3 februarie 1942: „Căci am săvârși o ipocrizie dacă v-am spune că scriem pentru plăcerea d-voastră și nu pentru imensa bucurie ce o simțim când ni se pare că, de sub degetele noastre de lut, s-au împerecheat două cuvinte care, prin zborul lor nupțial în văzduh, ne insuflă sentimentul eternității.“

George Neagoe

 

A reușit cu brio!

Scriu cu infinită tristețe la puțin timp după ce am primit incredibila veste a dispariției excepționalului critic literar Nicolae Manolescu. Lacrimile din ochii mei bătrâni nu mai contenesc…

L-am întâlnit pe Nicolae Manolescu de când a fost studentul meu, atât la curs cât și la seminar. L-am prețuit și ocrotit după ce avusese tot felul de greutăți de tip politic legate de părinții săi. Astfel, odată, i-am dat, pe merit 10 la un examen, dar vigilentul X, securistul de serviciu, era indignat, însă i-am spus doar atât: „Măi X, gândește-te că peste 30-40 de ani, de tine și de mine probabil nu-și va mai aminti nimeni, dar băiatul acesta se va face cunoscut.“ De multe ori vorbeam despre Nicolae Manolescu și despre calitățile lui cu profesorul de la Facultatea de Istorie din București Andrei Oțetea, rudă cu el, amândoi fiind de acord că Niki Manolescu era o ființă deosebită în peisajul cultural din România. Pe lângă înaltele sale capacități intelectuale Nicolae Manolescu avea o imensă dragoste pentru literatură ca și pentru slujitorii ei. A fost totdeauna convins că se vor putea deschide orizonturi corespunzătoare valorilor din oamenii integri – din tagma cărora făcea și el parte. A rezistat cu demnitate tuturor presiunilor politice și s-a situat totdeauna de partea bună a istoriei, iar colaborarea cu neuitatul Gh. Ivașcu i-a fost de bun augur.

Căderea regimului comunist i-a adus bucuria împlinirii calităților sale. A devenit, în fine, profesor universitar, a fost Rector al Universității din București, Ambasador al României la UNESCO, Președinte al Uniunii Scriitorilor din România și, nu în ultimul loc, zeci de ani, aproape de sufletul său, director al celei mai mari și mai citite reviste culturale, „România literară“.

Nicolae Manolescu s-a preocupat constant de formarea mai multor generații de cercetători ai literaturii române și a reușit cu brio! Născut să fie conducător de largă respirație, țara noastră nu va mai găsi prea ușor un spirit excepțional ca al său. A lăsat o moștenire greu de gestionat, un câmp extins de lucru, dar, cu exemplul său în minte, desigur vom ajunge la liman, oricum nu vom înceta să sperăm.

Fiind de specialitate lingviști, nici eu și nici soția mea, Florica Dimitrescu – care se asociază, din toată inima, acestor îndoliate gânduri – nu putem uita cu câtă îngrijorare privea Nicolae Manolescu starea actuală a limbii române. Un exemplu? Chiar în ultimul nr. 12 din „România literară“, pe ultima pagină, scrisă în întregime de el, pe prima coloană, rândul de jos, o evoca pe colega noastră Rodica Zafiu pentru a explica o anumită situație ivită în limba noastră…

Dumnezeu să-l odihnească pe Nicolae Manolescu în Pacea sa Eternă, așa cum merită prin tot ce a fost și, mai ales, a făurit…

Alexandru Niculescu

 

Lumea pe care ne-a lăsat-o

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Este aproape imposibil să înglobezi într-un număr limitat de caractere personalitatea complexă a lui Nicolae Manolescu. Scriam acum ceva timp despre amprenta inconfundabilă pe care a dat-o revistei „România literară“, o revistă care a devenit, în timp, parte din ceea ce înseamnă Nicolae Manolescu. Sunt ferm convins că personalitatea sa a definit mai multe traiectorii. Cred că una dintre acestea este cea legată de învățământ, o latură cu adevărat spectaculoasă, tocmai pentru faptul că ea a marcat atât de multe generații, care au fost fascinate de personalitatea absolut captivantă a lui Nicolae Manolescu. Îmi aduc aminte de faptul că Nicolae Manolescu îi recunoștea pe aproape fiecare dintre studenții săi. Putea și își făcea un istoric precis al studentului/studentei care în momentul respectiv era o persoană în toată firea sau chiar o persoană în vârstă. Fascinația profesorului pentru catedră și pentru rolul pe care școala și învățământul trebuie să le aibă în societate era cu adevărat esențială. Îmi aduc aminte preocuparea constantă pentru tot ceea ce înseamnă formalitățile reformelor în sistemul de învățământ; dezbaterea de idei și șansa de a avea parte de o informare corectă erau, până la urmă, elementele principale ale unei definiții pe care am putea să o dăm acestui reper important, școala.

Din afară, Nicolae Manolescu fascina efectiv. Foarte mulți tineri au venit să studieze la Facultatea de Litere a Universității din București doar pentru a-l avea profesor pe Nicolae Manolescu. Această atracție îl făcea, într-un fel sau altul, de neatins.

Mi-l aduc aminte, copil fiind, ca moderator al emisiunilor de televiziune. Generația mea încă era fermecată de siajul marilor scriitori. Întâlnirea cu mulți dintre aceștia, în adolescență, m-a făcut să-mi dau seama că marile personalități există cu adevărat. Îmi aduc aminte când l-am întâlnit pentru prima dată pe Nicolae Manolescu în amfiteatrul Facultății de Agronomie din Craiova. Atunci când, în urmă cu 15 ani, își lansa Istoria critică a literaturii române. Văzându-l, mi s-a părut o personalitate de care îți era aproape imposibil să te apropii. M-am gândit inevitabil la norocul generației ’80, la celebrul Cenaclu de Luni și la șansa pe care generația respectivă a avut-o. Mai târziu, după ce l-am cunoscut, am înțeles cu adevărat că nașterea acelei generații i se datorează extraordinar de mult.

Așa cum am spus mai sus, apropierea de Nicolae Manolescu părea aproape imposibilă, și, mai mult decât atât, ea se încadra în segmentul ocaziilor extraordinare pe care ar trebui să le primești ca un astfel de lucru să se întâmple, și într-o zi, într-un mod miraculos, într-un fel sau altul, am ajuns în situația de a primi această șansă. Eu, care nu îi fusesem student, care nici măcar nu terminasem facultatea la București, am avut privilegiul de a asista aproape săptămânal la nașterea fiecărui număr din România Literară. Emoția de a vedea rigoarea cu care Nicolae Manolescu urmărea fiecare detaliu al revistei înainte ca aceasta să plece la tipar, răbdarea cu care se implica, de la corectură și până la punerea în pagină a textelor și a fotografiilor, era cu adevărat un exercițiu de virtuozitate, de echilibru și de perfecțiune. Apoi, erau orele nesfârșite de discuții, o bucurie a unor dialoguri pentru care am să fiu recunoscător întotdeauna. Fără să-mi fi fost profesor, am avut șansa de a mă bucura de tot ceea ce înseamnă rigorile unui profesor în ceea ce privește elevii sau studenții lui. Cu adevărat, Nicolae Manolescu era un povestitor desăvârșit. Era un adevărat spectacol la care trebuia să fii recunoscător că asiști. Umorul și acuratețea concluziilor te făceau să-ți dorești ca după-amiezile acelea să nu se termine niciodată. Într-un fel sau altul, ele chiar nu trebuie să se termine. Cred că am construit împreună foarte multe lucruri și că șansa descoperirii unei astfel de personalități este una mică. Îmi aduc aminte tandrețea cu care știa să echilibreze lucrurile pe care-și dorea să le îndrepte, dar, mai ales, țin minte determinarea cu care a susținut proiectele mele, convingerea absolută în demersurile pe care le-am întreprins de-a lungul anilor, perseverența cu care m-a încurajat și atunci când nu meritam acest lucru. Tocmai de aceea plecarea lui bruscă e greu de înțeles pentru mine. Nicolae Manolescu era, în felul lui de a fi, un om foarte direct, aspru, dar în același timp, înțelegător. Hotărât ca de fiecare dată să fie cel mai bun, fără ca acest lucru să poată să fie pus la îndoială de cineva.

Nicolae Manolescu a rămas un om viu până la sfârșit, un om ancorat perfect în rolul de președinte al Uniunii Scriitorilor. Chiar și la ultima întâlnire am discutat despre realizarea unui proiect dedicat scriitorilor, prin care ei să fie puși în valoare.

Nicolae Manolescu a avut vocația valorii sale autentice, o personalitate care, chiar și după atâția ani din momentul în care am cunoscut-o, mi se pare ireală. Nicolae Manolescu era, într-un mod absolut, echilibrul acestui mediu. Un mediu care a trăit zeci de ani sub autoritatea unei personalități fără precedent. Manolescu a validat cu un singur gest pe o parte din marii scriitori ai literaturii române. Autoritatea sa este una care a ținut sub tensiune autorii de literatură, i-a făcut să-și dorească să fie din ce în ce mai competitivi. Nicolae Manolescu a fost, înainte de toate, un autor a cărui operă a fascinat generații întregi. Îmi aduc aminte emoția cu care scriitorii contemporani au așteptat apariția Istoriei critice a literaturii române. Cutremurul care a urmat apariției și modul vertical în care a tranșat lucrurile întotdeauna în toate aceste segmente rămân esențiale pentru cineva care ar încerca să definească personalitatea lui Nicolae Manolescu.

Pentru mine, rămâne onoarea de a-l fi cunoscut, șansele extraordinare pe care mi le-a dat de fiecare dată când am avut plăcerea să-l reîntâlnesc și sprijinul necondiționat pe care mi l-a oferit, efortul fizic pe care l-a depus pentru a merge să vorbească despre capacitățile mele instituționale de a face bine mediului cultural. Într-un fel sau altul, Nicolae Manolescu ne-a lăsat, așa cum îmi spunea cineva astăzi, „orfani pe foarte mulți dintre noi“. Bucuria cea mai mare pe care o resimt este tocmai aceasta, că ne-a permis să facem parte din lumea lui impresionantă. Ne-a așezat cu el la masă și s-a luptat pentru fiecare dintre noi, fără să ne ceară niciodată nimic. A făcut-o întotdeauna cu o convingere extraordinară, iar acest lucru ne-a făcut să înțelegem că interacțiunea dintre oameni este cea mai importantă. Cred, cu tărie, că absența lui o să uniformizeze o societate lipsită de criterii. Lipsa personalității lui a dat naștere unui vid. Un vid care va crește constant, care ne doare tocmai pentru că este foarte obositor. Lipsa de repere a societății contemporane este dată tocmai pentru că nu are cine să lupte pentru ele. Operele lui Nicolae Manolescu sunt multiple tocmai pentru că el a lucrat prin oameni, care la rândul lor lucrează prin alți oameni, gata să îndrepte lucrurile, să le vorbească tuturor despre criterii și visuri, despre cum e să fii fericit înconjurat de cărți.

De câteva zile se vorbește despre faptul că, odată cu dispariția lui Nicolae Manolescu, dispare o întreagă lume. Din perspectiva mea, dispariția fizică a uneia dintre cele mai importante personalități ale literaturii române ne lasă o lume; o lume pe care este de datoria noastră să o descoperim, să o înțelegem și să o prețuim. Nicolae Manolescu ne-a învățat să credem în noi și tocmai de aceea bucuria de a-l fi cunoscut este uriașă. Într-un fel sau altul, după plecarea sa, lumea o să se oprească, măcar puțin, în loc.

Andrei Novac

 

Nicolae Manolescu – un mare om de cultură, sincer și demn

E nespus de trist și de greu de acceptat că Nicolae Manolescu a plecat dintre noi. De mai bine de șaizeci de ani, prezența lui a răspândit o lumină neîncetată, un aer mereu curat și proaspăt în viața literară română. Cei care l-au numit „cel mai important critic și istoric literar român de după al doilea război mondial“ (Mircea Mihăieș) și „unul dintre marii critici literari și profesori ai culturii române“ (Cristian Tudor Popescu) au perfectă dreptate. Cronicile lui literare în „Contemporanul“ începând din 1962, intervențiile în „România literară“ pe care a condus-o din 1990, numeroasele cărți pe care le-a publicat, de la superbele Teme neașteptate și mereu juste, ca și de la cele care, în timpul regimului comunist, își propuneau să reabiliteze poeți ca Bacovia și Emil Botta și, să nu uităm, să-l readucă acasă pe Titu Maiorescu, exilat de acel regim, până la extraordinara Istorie critică a literaturii române și la numeroasele studii și eseuri literare concepute mai târziu formează o superbă cetate, vie și ospitalieră, a culturii literare române.

Colegii mei din țară vor ști să descrie și să elogieze rolul hotărâtor al lui Nicolae Manolescu în România înainte și după 1990. Dat fiind că am avut norocul să-l cunosc de foarte multă vreme, aș dori doar să reamintesc câteva detalii din acea perioadă și să închei cu un omagiu la adresa activității lui recente.

Părinții lui, Petru Apolzan și soția lui, Sabina, erau profesori de liceu la Râmnicu Vâlcea, tatăl predând filozofia, mama franceza. Ei au fost arestați pe motive politice în timpul teroarei comuniste de la începutul anilor cincizeci, iar Nicolae, adolescent, a fost înfiat de bunicul său matern, al cărui nume de familie era Manolescu. Limba română precisă și elegantă pe care o vorbea Nichi (diminutivul lui) semnala cultura părinților lui precum și, din nenorocire, pricina arestării lor. Nu cunoșteam amănuntele biografiei lui, dar auzindu-l vorbind – la una din marile ședințe la Universitatea din București în timpul „strângerii“ din toamna lui 1958 – mi-am dat seama că provenea din ceea ce se numea în șoaptă „o familie bună“, pe atunci una din principalele ținte ale nedreptății la putere. Ca și alți studenți care la aceste ședințe n-au acceptat cu smerenie acuzațiile absurde împotriva lor, Nichi a fost dat afară din facultate. Scopul acestor măsuri fiind însă intimidarea, nu pedepsirea celor exmatriculați, el, ca mai toți ceilalți, a fost curând reprimit la universitate.

În ultimul an de facultate, în 1961, l-am întâlnit la o serată în vastul, elegantul apartament al familiei Oțetea, unde cred că fusesem invitat pentru că mama mea o cunoștea pe dna Oțetea, soția academicianului foarte respectat pe atunci. Retrași singuri într-o cameră, Nichi și cu mine am avut o lungă conversație despre situația din România. Valul recent de persecuții anti-intelectuale, spuneam eu, mi se părea scandalos, iar Nichi era cu totul de acord. Victimele temporare ale acestei persecuții erau mai ales intelectualii „dinainte,“ Constantin Noica, de pildă. Printre cei care ocupau atunci poziții importante, unii doreau însă să-i sprijine pe tinerii cu adevărat talentați. George Ivașcu, profesor la Universitate și redactor-șef la „Contemporanul“, a înțeles cât de promițător era Nichi și l-a invitat să scrie cronici literare la acest săptămânal.

Mai recent, printre numeroasele articole ale lui Manolescu au fost observate unele referințe pozitive la idealurile comuniste. Îmi permit să amintesc că pe atunci elogiile regimului, în special în articolele „de aniversare“, departe de a exprima convingerile autorilor erau, așa cum toți cititorii știau prea bine, lozinci strict obligatorii. În fapt, așa cum s-a văzut limpede după 1990, orizontul politic al lui Nicolae Manolescu era liberalismul moderat. Partidul Alianța Civică pe care l-a lansat în 1991 și ca președinte al căruia a fost ales senator în 1992 făcea parte din mișcările democratice de centru-dreapta, iar după câțiva ani s-a unit cu Partidul Național Liberal.

Membru titular al Academiei Române, președinte al Uniunii Scriitorilor din România, decorat cu cele mai prestigioase medalii române și franceze, doctor honoris causa al mai multor universități, în ultimele decenii ale vieții Nicolae Manolescu a continuat să publice cărți și articole cu aceeași energie și siguranță de sine pe care a avut-o de la bun început. În fiecare număr din „România literară“ și cronicile și intervențiile lui jurnalistice pe teme culturale sau politice pledau în favoarea calității, a libertății și a limpezimii. Date fiind diferitele tendințe care circulă în ziua de azi, rezerva lui față de reformele recent propuse în învățământul din România mi s-a părut cu atât mai demnă de interes cu cât, departe de a se lăsa atrasă de localismul îngust, ea sprijinea cele mai nobile valori și perspective umane.

Dumnezeu să te odihnească, iubite Nichi! Inteligența și demnitatea ta nu vor fi niciodată uitate.

Toma Pavel

 

Surâsul Domnului Manolescu

Multe dintre momentele mele – privilegiate, toate – de întâlnire cu Nicolae Manolescu sunt punctate de surâs.

Primul, dintre cele directe, e – de neuitat în veac! – acela din seara recepției de la casa familiei Jecza, în zilele în care, la o mare acțiune a Colegiului „A Treia Europă“, venise la Timișoara un, cu adevărat, mare scriitor maghiar, György Konrád. Fostul președinte al International PEN de la începutul anilor 1990 a fost vedeta serii, dar Nicolae Manolescu, carisma sa magnetică și surâsul său au egalat, cel puțin, strălucirea acelui moment provocat de o vizită culturală atât de importantă în orașul de pe malul Begheiului.

Știam mai demult surâsul domnului Manolescu, dar de la distanță. Din, de pildă, prezența sa politică atipică din primul deceniu postcomunist. Am refăcut de multe ori, cu prietenii și chiar cu domnia sa, secvențele principale ale implicării sale politice de atunci. Cu Domnul Manolescu am vorbit, de altfel, și despre momentul de cotitură al finalei mari de la desemnarea candidatului Convenției la prezidențialele din 1992 – am făcut istorie contrafactuală și am vorbit despre cum ar fi arătat „dacă“. De mai multe ori mi-a spus că nu ar fi fost chiar așa de simplu și nici așa de sigur că schimbările ar fi fost radicale și că peisajul nostru politic ar fi arătat sensibil diferit „dacă“, deși convingerea mea adâncă e că exact așa ar fi stat lucrurile. Nu ar fi fost chiar așa de simplu – vorbe spuse, mereu, cu un surâs. Îi știam surâsul, mult mai bine, dar tot de la distanță, și din 1997 – când avea să debuteze una dintre emisiunile TV culturale care, realmente, au făcut istorie. Atunci, în aprilie, la jumătatea lunii, începea „Profesiunea mea, cultura“ – emisiunea TV gândită și realizată de domnul Manolescu: vie, perfect civilizată, șampanizată, polemică nu arareori, elegantă, neobișnuită, distins semn al unei normalități cultuale exemplare.

Dacă este adevărat ce ne-a spus/scris Domnul Profesor (cel mai adesea, eu așa îi spuneam domnului Manolescu), anume, că și cărțile ar avea suflet – convingerea mea e că trebuie să credem (în) așa ceva, fie și în sensul unui altfel de pariu pascalian, neavând, deci, nimic de pierdut și totul de câștigat! –, m-am întâlnit (și ne-am întâlnit), tot de la distanță, cu surâsul domnului Manolescu în nenumărate rânduri: cu fiecare dintre cărțile sale. Pentru că există în ele, și în textele care (încă) nu sunt parte-de-carte, o claritate și o distincție aparte, o luminozitate (fie că e vorba de o polemică sau de treptele unui argument) care bat în surâs. Să ne amintim ce ne-a spus Domnul Profesor despre sufletul cărților: „A citi înseamnă a descoperi calea de acces la sufletul cărţilor. O cale dificilă şi delicată, care ţi se deschide pe neaşteptate sau ţi se închide când ţi-e lumea mai dragă. Orice cititor cunoaşte gustul acestei experienţe. Nu poţi citi oricând orice carte. Mai mult: n-o înţelegi cu adevărat decât în anumite clipe privilegiate. (…) Ca şi oamenii, cărţile au enigmele şi vicleniile lor. Crezi că le stăpâneşti, citindu-le, şi, în realitate, ele se joacă cu tine, te ademenesc sau te resping, ţi se dezvăluie sau ţi se refuză, secrete, fermecătoare, cochete. Uneori ai impresia ce ele te citesc pe tine mult mai bine decât le poţi citi tu pe ele. Cărţile sunt psihologi mai profunzi decât oamenii. Şi cum să nu tragem de aici încheierea că şi ele au un suflet?“

Apoi, mai ales, secvențele directe, nemijlocite – foarte numeroase în ultimii ani pentru mine, pe care le-am primit printr-o fericită răsucire de destin. Surâsul Domnului Manolescu atunci când vorbea sau când asculta (era și un foarte atent ascultător!) despre: literatură, cărți, snooker, tenis, fotbal, diplomație, politică, bridge, educație, plimbările din parcul Tineretului cu Ana, anii de detenție comunistă ai părinților săi, drumețiile montane cu Andrei, televiziune, anticariate, biblioteci, manuscrise, despre cum se citește un text literar, discreție, cum se analizează o poezie, despre a sta cu spatele la mare, grupări literare, amici și inamici, bunicii săi, cum au intrat rușii în curtea casei în care a copilărit, oameni care nu mai sunt, neoameni în viață, călătorii, George Ivașcu, „România literară“, mere, salata de vinete, Paris, scrisul de mână, cenzură, ciocolata elvețiană, cașul din Rășinari, condimentele pe care le pune în mâncare, profesorul care a fost, rațiune și religie, inimă și argument. Și despre multe, multe altele – de multe zeci de ori mai multe decât au încăput în mica lista de mai sus.

Suita de surâsuri – și din care am detașat numai câteva – nu e, decât de departe, despre mine. Ci e, în mod fundamental, despre cel care le-a dăruit. Eu am fost atent și în apropiere și le-am primit; și nu numai eu – despre momente similare sunt sigur că pot depune mărturie foarte mulți dintre cei care l-am cunoscut. Noi le-am primit. Nicolae Manolescu e cel care, seniorial, le-a risipit și (ni) le-a dăruit.

Ultimul surâs căruia i-am fost martor nu a fost însoțit de cuvinte. Îmi vine să spun că, probabil, acest ultim surâs a dat și un alt sens unui moment teribil, atât de trist și foarte greu de acceptat. Ar putea să i se spună surâsul de la Ateneu. Sau surâsul de la Râmnicu-Vâlcea. Pentru că acest surâs a fost prezent și la Ateneul Român, și la Vâlcea. Cei care au trecut pe la catafalcul Domnului Profesor știu. Și știu că i s-a spus în mai multe feluri: între altele, surâsul lui Manolescu, surâsul lui Niki, surâsul lui Nicolae. Cei care știu au fost foarte mulți. Cred că ar trebui să (se) vorbească mult despre aceasta. Și despre acesta – despre Surâsul Domnului Manolescu…

P.S. Din secvențele directe, încă despre una anume – luni, 25 martie, la puțin timp după ce cortegiul funerar a plecat de la Ateneul Român către Râmnicu-Vâlcea, la Uniunea Scriitorilor m-am așezat pe bancheta din dreptul scărilor care duc la etajul unu, acolo unde e redacția „României literare“. Așa îl așteptam adesea – și nu numai eu. Stând, fie pe banchetă, fie în picioare, în capul scărilor. Făcea o scurtă pauză la mijlocul scărilor – și privea spre noi, mereu cu un surâs pe față. Acolo îl așteptam adesea. Și îl vom aștepta în continuare.

Cristian Pătrășconiu

 

Flamuri negre

Vestea că academicianul Nicolae Manolescu, ultimul și cel mai semnificativ patriarh al literaturii române vii, a trecut în istoria literaturii române m-a prins nepregătit. Îl întâlnisem cu o săptămână în urmă la cea mai recentă ședință a Consiliului Național al Uniunii Scriitorilor și îmi păruse la fel de în formă ca mereu în ultimii ani. Din ultimul rând, unde mă așezam de obicei, sprijinind cu umerii peretele de sub ecranul unde se proiectau cifrele bugetare și cele dedicate programelor uniunii, făcusem câteva poze cu colegii și, desigur, cu prezidiul. Le privesc acum și nimic nu pare să anunțe apropiatul sfârșit al energicului și dinamicului octogenar. Rămâne deci de conchis că, atunci când firul vieții stă să se rupă, se rupe, neavând nevoie de lungi preludii, chit că asemenea stări premonitorii nu par să fi lipsit nici din viața ultimilor ani ai marelui critic.

Dar cine nu are probleme cu inima după o anumită vârstă? Ședința noastră debutase printr-un moment de reculegere prefațat de trecerea în revistă, de Nicolae Manolescu, a șirului – incredibil de lung – al scriitorilor plecați dintre noi de la întâlnirea noastră anterioară. Am realizat atunci, instantaneu, de câte nume se priva viața noastră literară de ultimă clipă și cu câte se îmbogățea, în consecință, ca dintr-o dată, istoria noastră literară. Doar că… E. Simion și Alex Ștefănescu fiind deja de partea cealaltă a Styx-ului, iar istoria critică manolesciană abia trecând de a doua sa ediție, rămânea să mă întreb cine va mai scrie o istorie a trecutului nostru beletristic mai îndepărtat și mai apropiat de aici înainte? Ceea ce optzecismul și nouăzecismul sau douămiismul au dat pe acest teren până acum lasă loc destul viitorilor nou-veniți…

Acum șirul noilor dispăruți dincolo de cortina invizibilă se completează, în grabă, cu Nicolae Manolescu însuși. Multe lucruri vor fi de discutat în materie de aporturi creatoare și manageriale la constituirea și asigurarea unei anumite fizionomii a literelor noastre recente și actuale, cel puțin de prin anii 1960 încoace, dar un lucru îmi pare indiscutabil: Manolescu se adaugă liniei Maiorescu – Lovinescu – Călinescu, ducând-o mai departe.

Îl luasem în serios când, cu prilejul uneia dintre competițiile electorale de la Uniune, în sala unde Blaga reintrase odinioară în circuitul cultural postbelic, promisese senin și autoironic că, semănându-i mamei sale, va trăi probabil peste o sută de ani.

Acum, la plecare, ceea ce îmi pare că este de admirat fără rezerve la Nicolae Manolescu este știința punerii sale în operă până la rotunjirea definitivă a acesteia. În calitate de critic literar de vocație a scris – decenii – cronică săptămânală de întâmpinare, receptând la prima mână și la scenă deschisă noutățile valoroase ale zilei sau intervenind prompt pentru a respinge trișeriile, alunecările de la standardele calității. Și-a dublat, apoi, opera publicistică în marginea noutăților beletristice prin eseuri și divagații fermecătoare și intuitive, inteligente și sprințare, grupate în mai multe volume de Teme (să fie de văzut aici urmarea unui tipar eseistic interbelic practicat de Mircea Eliade?). Nu au lipsit nici antologiile din acest corpus, memorabilă rămânând mai cu seamă cea a poeziei române moderne din 1968, unde pătrundeau – aproape miraculos – autori interziși până atunci și evitați și mai încolo, când libertățile culturale au fost iar reduse și înghesuite într-un ungher. Monografiile despre contradicția lui Maiorescu – teza doctorală –, cea despre Sadoveanu, Al. Odobescu au constituit jaloane puternice într-o ebuliție de excepție ce avansa în noi teritorii cu fiecare carte… Studiile sale teoretice, ilustrate cu analize copioase, despre roman și despre poezie, rămân fundamentale. Și, ca un pisc monumental, Istoria critică a literaturii române încununează un ansamblu semnificativ din care nu lipsesc nici volumele de dialoguri confesive, nici memorialistica, nici publicistica politică.

Ar mai fi de admirat, după mine, și tenacitatea cu care a apărat, de un număr bun de ani, cetatea asediată a Uniunii Scriitorilor împotriva celor care, neobosit, au asaltat-o cu incitări la anchete penale, cu contestări felurite, până și a dreptului la supraviețuire a acestui organism al scriitorimii și, ca o culminație, cu provocarea Curții de Conturi la înghețarea conturilor ei. Față de multele procese din această perioadă, configurarea de odinioară a unei organizații cum a fost ASPRO (înființată în 1993), cu tentativele ei de a concura Uniunea Scriitorilor, par astăzi modeste și reținute. L-am putut observa pe Nicolae Manolescu, în fața acestor confruntări dure, pornind de la foști colegi din Uniune, care, radicalizându-se treptat, au ajuns să pună în chestiune până și valoarea profesională a criticului și a profesorului de odinioară al multora dintre ei.

Demn, frământat de situație, s-a consultat mereu cu membrii Comitetului și ai Consiliului Național, încercând să apere nu doar onoarea breslei, ci și patrimoniul periclitat al acesteia.

Deloc resemnat, combativ, el purta acest război continuându-și, altminteri, activitatea și apărând principiul criticii pe temeiuri estetice în fața exponenților neo-gherismului și poate ai neo-filetismului (chiar și laic), încercând să își onoreze, consecvent și coerent, propriul crez de factură democratică și liberală.

Vremurile sunt cum sunt. Oamenii sunt ca mereu. Dar dincolo de luările de poziții divergente, momentul când cineva dintre noi pleacă într-o lume mai bună, ducând cu sine propria flamură la care, noi, ceilalți, aderăm sau nu, ar fi potrivite exprimării atitudinilor cavalerești medievale, dezvelirii capului și plecării privirilor ca formulă a respectului față de un ins de excepție ce părăsește câmpul de onoare. Dacă nu e așa de astă dată, tristețea nu poate fi decât amplificată…

Ovidiu Pecican

 

Lege și ordine sau despre jocul literaturii

„Cronica lui Manolescu“ mi-a fost tabiet săptămânal ani la rând. Nu cred că, studentă fiind, am ştiut că autorul era doar cu exact (căci născut în 27 noiembrie, ca şi mine) opt ani mai în vârstă. Lecturi infidele, Metamorfozele poeziei, Contradicţia lui Maiorescu, intrate în lista bibliografică obligatorie, îl clasicizaseră. Tânărul Manolescu intra în literatură cu aplomb senioral. Autoritatea îi era indiscutabilă. Era vocea oficială, şi încă o voce cu fraza curată şi elegantă pe care o puteai asculta de bună voie, ba chiar cu delicii, într-un dialog imaginar cu un cititor şi mai competent. S-a întâmplat ca debutul meu de cronicar să se lege de două cărți: Descoperirea operei, a profesorului meu de Teoria literaturii, Ion Vlad, și Contradicția lui Maiorescu, a lui Nicolae Manolescu, care nu mi-a fost profesor, dar de „școala“ cărților lui am profitat din plin. Conexiuni subterane au făcut ca Ion Vlad să aibă un cuvânt greu de spus la susținerea doctoratului lui Manolescu, iar dicționarul meu de Teoria literaturii (carte ajunsă la vreo șapte ediții) să citeze masiv din cărțile lui Nicolae Manolescu, al cărui acord l-am cerut și l-am primit imediat abia când am devenit colegi de Uniune, amândoi intrați în funcție în 2005. Ne-am întâlnit la Cluj, dar și la București, la Lancrăm, la Alba Iulia, la Bistrița, de fiecare dată cu un fel de simpatie subînțeleasă, motivată și de legătura noastră cu locuri din preajma Sibiului. Vorbeam des la telefon. Mă suna când și când. Îl sunam și eu și răspundea cu un primitor „da, Irina“. Eu îi ziceam Mano – Niki mi se părea prea frivol, iar numele întreg, prea oficial și rece. Puteam vorbi liber despre orice: literatură, năravuri scriitoricești, pictură, obsesii. Era printre puținii cu care puteam deplânge inflația de soboare ce pune în pericol gândirea liberă și răspunderea pe cont propriu în fața provocărilor vieții.

Am scris despre cărțile lui cu aceeași libertate, neocolind măruntele cârtiri. I-am desenat portretul cu tot mai multe linii și valorări.

Evoluând de la început ex cathedra, Profesorul-cronicar e, spuneam altă dată, tăios ca Maiorescu, dar şi nestăpânit şi capricios ca G. Călinescu, la distanţă egală şi personalizată de amândoi, în vreme ce în sinea sa visează lovinescian mutaţii cu care a ştiut el însuşi să ţină pasul. Temele pe care le-a dat lumii, viața întreagă, testau inteligenţa proprie, supleţea limbii române, capacitatea de rezonare a literaturii la contexte variabile. Deşi adăsta, silit de „suită“, sub eticheta unicității, nu şi-a pierdut nicio clipă luciditatea: „Ar fi groaznic dacă literatura s-ar face din opinii unice.“ Cu un zâmbet în colţul gurii, știa că istoria literară e „spaţiu al imaginaţiei şi al ludicului“. Spirit alert şi iubitor de roluri (cinematografia îi era, în tinereţe, carieră alternativă), Profesorul Manolescu a avut de suportat/gestionat și „infernul“ excelenţei. A făcut-o cu o detaşare nu oricui la îndemână şi cu o seninătate ascunzând abil eventualele frisoane ori fiorii jubilatorii.

În 1971, în Teme, Manolescu scria: „Cronica este acea specie de critică având toate obligaţiile şi nici unul dintre drepturile criticii; mai mult, ceea ce eseul sau studiul doct reuşesc să ascundă aşa de bine sub aparenţa de autonomie faţă de obiect, cronica e obligată să pună în cea mai deplină lumină. […] Cronicarul seamănă cu un actor, silit să apară pe scenă, cu toate reflectoarele şi privirile aţintite asupra-i şi, deci, în imposibilitate de a se arăta mai talentat sau mai inteligent decât este în realitate. De n-ar fi decât atât, decât această umilinţă a profesiei sale, şi tot am avea cuvânt să scriem un elogiu cronicarului.“ Ultimul editorial din numărul 12 al „României literare“ se cheamă Despre cronica literară, encore et toujours. Titlu care închidea cercul fără s-o știe încă și care face cât un testament.

Deși a scris tot mai rar cronică literară, știa prea bine că „pentru fericirea de a impune o carte, un autor, la un an o dată, cronicarul se expune permanent ironiei şi dezaprobării.“ Dar „dacă n-ar exista critică literară, o spun fără niciun orgoliu stupid, n-ar exista literatură“. De aici și supărarea lui că mai tineri buni critici literari au renunțat la însoțirea responsabilă a literaturii contemporane. Cronicarul şi autorul de cărţi au lucrat de la început într-un parteneriat extrem de profitabil. Se recomandau reciproc. Cronica era a celui învăţat la şcoală, deci gata canonizat. Cărţile erau ispititoare căci erau ale celui prezent, dezinvolt şi neobosit, în zonele fierbinţi ale lecturii la zi. Inteligent, flexibil, cu morgă, dar şi mereu tânăr, fiindcă profesor cu vocaţie, adică unul care nu se lasă uşor depăşit de generaţiile succesive de studenţi… Anul 1989 aduce răsturnări neaşteptate. Manolescu decide brusc să părăsească scena cronicii la zi. Dar Al. Cistelecan are dreptate: „Cronica literară e, poate, marea operă critică a lui Nicolae Manolescu – şi una din marile opere ale istoriei noastre critice.“

Întrebat despre Lista lui Manolescu, N.M. răspunde: lista are „relevanţă valorică relativă“, „este şi un element de hazard în toată această poveste“… Și „rolul criticii acesta este: de a ordona. Prin criterii, prin selecţie, prin listă, prin canon“, iar „singurul criteriu cu adevărat valabil, fundamental în orice canon literar, artistic este criteriul estetic“, însă lista e „de selecţie, totuşi nu exclusiv estetică, pentru că nu se poate“. În același interviu: „Niciun critic nu face canonul. Îl facem cumva toţi, împreună, chiar dacă aparent nu ne înţelegem.“; „Singura modalitate de a-ţi onora până la capăt profesia de critic este aceea de a încerca să-i înţelegi pe cei care sunt din ce în ce mai diferiţi de tine.“ şi, în fine, „Nu se poate face critică literară fără plăcerea de a citi cărţi.“ În spaţiul literaturii, oricât de polemice (războinice, etimologic) ar fi discuţiile, ele reformează, nu revoluţionează. E vorba mai ales de forme noi, rareori de întoarceri înapoi ori pe dos. Căci cultura are nevoie de trecut, de tot trecutul. E felul ei de a-şi procura un viitor.

Cronica literară e datorie, criticul nu e niciodată „zguduit“. Atitudinea sa are mereu ceva „ulterior şi educat“. Manolescu polemizează rar. Dezacordul său vine după o suită de acorduri care-l fac să pălească. Întrebările retorice sunt folosite ca relansatori textuali, ca repere. Cronica nu-şi propune să schimbe accente ori perspective, ci să rostească schema provizorie de citit cartea sau autorul. Nevoia de iluzii a criticului e descrisă deschis – acesta apelează la un instrumentar aparent imuabil. Din ea, din această nevoie, decurge şi independenţa frivolă, expresivă şi autoritară faţă în faţă cu textul.

Revenind la Istoria… criticului. În calitate de cârtitor, aș fi putut relua cronica la prima ediție cu foarte mici retușuri. Dar Nicolae Manolescu însuși îmi lua apa de la moara cârtitoare încă din textul de coperta a 4-a: „Toate istoriile literare visează să fie pure prin definiție și sunt impure prin natură. Există destule impurități și în cea de față. Nu le-am eliminat, fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă (din acest punct de vedere) și stearpă, ci una vie și chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum și de aici, cu lecturile, competența, temperamentul, gustul și capriciile mele.“; și: „Nu mă consider, în ce mă privește, decât unul dintre zecile de cartografi, silitor și modest benedictin al ideii că fiecare se cuvine judecat după ce a realizat, oricât de mare ar fi depărtarea la care se află harta lui de harta ideală pe care, în naivitatea lor, iubitorii de literatură o cred posibilă.“ Am răsfoit ediția a doua căutând, de data asta, mai ales noutățile. Nu sunt multe și nu schimbă nimic esențial. Deși își joacă, sclipitor şi cu graţie, „vocaţia critică acaparantă“ (Gh. Grigurcu), constat că au rămas la locul lor comentarii care micșorează staturi de mulți recunoscute ca mai înalte, ca și cele care măresc nesăbuit riscând să ajungă „laudă care ucide“. Dar critica şi istoria literară au în structura lor ascunsă doza de ficţiune inerentă comentariilor umane, mereu dependente de imponderabile.

Manolescu nu e unic și cel mai mare (cuvinte goale prin exces), ci unul dintre cei mai mari critici și istorici literari pe care îi are literatura română, ceea ce e nu doar adevărat, ci și excelent. O spune el singur: „Mi-am intitulat critică istoria, tocmai fiindcă am vrut să arăt că interpretarea literaturii nu începe cu mine, că e vorba de o ştafetă, traversând epocile şi confruntându-se cu standardele fiecăreia, alcătuind o poveste minunată şi diversă, care merită să fie spusă. […] O literatură are două istorii, nu totdeauna paralele: una a operelor succesive şi alta a lecturilor succesive.“ Istoria, spune în alt loc, nu e o Biblie, ci o carte vie, în lucru, în care încap gândiri și răzgândiri: „Cred că e absolut normal ca un critic să se revizuiască.“ „În definitiv, despre ce principii se cade să vorbim în critica literară? Nu sunt multe. Lăsând la o parte talentul, gustul, asupra cărora n-avem niciun control, principiul fundamental în critică este onestitatea. Cu alte cuvinte, să spui totdeauna ce crezi.“

Observam, după primele rafale de cronici dezamăgite, că rateurile stupefiază atât de copleşitor, încât lucrurile bune, şi ele nenumărate, cad într-o negură care ameninţă să se cronicizeze. Avansez o explicaţie a fenomenului. O găsesc atinsă doar în serioasa şi eleganta intervenţie a Sandei Cordoş din Apostrof: „Autorul a beneficiat de suportul unui capital simbolic, în care intră şi un fond fantasmatic care e posibil să stârnească şi să întreţină pasionalitatea receptării.“

Dictatura visată/acceptată/inventată a unului şi unicului nu era obsesia lui Manolescu. Istoria… sa ştie că Maiorescu şi-ar vedea micşorată statura dacă nu i s-ar pune alături Gherea, dar şi Iorga, Ibrăileanu. Polemica înseamnă construcţie şi dinamism, diferenţa de opinie e chiar relansatorul vieţii literare. Nici Lovinescu nu e întreg dacă nu îl vedem în şirul continuând cu Zarifopol, Perpessicius, Tudor Vianu, Streinu. Călinescu, marele scriitor şi modelul manolescian, îşi susţine măreţia prin chiar dialogul cu vocile critice ce i-au fost contemporane sau i-au urmat. Varietatea polifonică a criticii de rangul întâi e, spre binele literaturii române, tot mai largă pe măsură ce ne apropiem de prezent. Nu mi s-ar părea deloc o impietate nici compararea lui cu câţiva tineri şi foarte tineri critici de indiscutabilă consistenţă a discursului şi cu lecturi dintre cele mai serioase şi mai nuanţate. „Diferenţă şi pluralism“ e deviza enunţată chiar de Nicolae Manolescu la un moment dat.

Istoria… se așează alături de alte lucrări de anvergură adunate de-a lungul vremii pe raftul românesc de referinţă. Nu deasupra lor. Construcţia rămâne uriaşă, impresionantă, dar cu aerul de „în lucru“, in progress. Manolescu însuși își relativizează repetat, cu un statornic zâmbet în colţul gurii, presupusa aspirație la obiectivitate rece și necontestabilă. Doza de joc a oricărei gesticulații istorico-critice lasă spațiu pentru capricii, incuri, impurităţi. În plus, „hazardul e un lucru extraordinar, care ne scuteşte de monotonia previzibilului. Şi ne pune imaginaţia la încercare. Hazardul e una din provocările cele mai stimulatoare din viaţa omului. Pentru niciun animal nu există hazard, fiindcă niciun animal nu are conştiinţa timpului“ (vezi Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Nicolae Manolescu, 2017). Doar omul trăiește știind că „ultima necat“, dar și că opera sa poate fi „fără de moarte“.

Irina Petraș

 

Domnul Manolescu

Ceas greu și pustiu. Cu Domnul Manolescu dispare cea mai importantă instanță critică pe care am avut-o de la Călinescu încoace. El știa cine sîntem și ce valorăm fiecare. A avut gust, inteligență, competență și, în plus, bucuria de a descoperi valori, ceea ce e o calitate rară în cultura noastră, așa că a fost instanța critică cea mai înaltă de învestire a valorilor literare din literatura română. I-a plăcut să fie. Iar el într-adevăr știa cine este fiecare și ce și cît valorează.

Era celebru și era tînăr cînd l-am văzut prima dată – avea, acum calculez, 39 de ani. Un domn smead și subțire, cu o față asimetrică și o privire pătrunzătoare, care vorbea clar despre ceva, pentru mine, cea de-atunci, șocant, despre bani! Banii pe care ar trebui să îi primească scriitorii ca drepturi de autor. Asta se întîmpla în sala de conferințe de la etajul Casei de Cultură a Studenților, plină de studenți filologi, cei mai mulți echinoxiști, plus cîțiva ciudați ca mine, de la Filosofie-Istorie și de la Arte Plastice. Ca alții, eu ședeam pur și simplu pe jos, pe podea, ca mai tîrziu la întîlnirile cu public ale lui Andrei Șerban. Era sărbătoarea „Echinox“-ului, revista împlinea venerabila vîrstă de 10 ani. În primăvara anului 1978, deci. Manolescu nu era singur, dimpotrivă, făcea parte dintr-un grup, profesori de la Filologia clujeană și redactori de la „România literară“, care îl ascultau atent și respectuos, dar pe ei nu-i țin minte, singurul care mi-a rămas în minte cu nume, figură și ceea ce a spus a fost Manolescu. Abia peste ceva vreme, nu multă, am priceput pentru ce anume pleda, de fapt: pentru recunoaşterea statutului de profesionist al scriitorului, pe care regimul socialist nu îl înregistra ca profesiune.

Am fost uluită, trei ani mai tîrziu, în 17 aprilie 1981, o vineri, cînd, deschizînd „România literară“, am dat de cronica lui Manolescu la cartea mea de debut, carte pe care eu nu mi-o văzusem încă. A fost primul critic care a scris despre mine. Așa ceva nu se uită.

L-am studiat, în timp, nu numai citindu-l, ci și în ocaziile nu foarte dese, pentru mine importante, cînd l-am întîlnit.

Era obișnuit să fie primul. A avut o inteligență analitică excepțională, încît a putut întotdeauna să separe cu o acuitate miraculoasă între lucruri foarte apropiate, pe care alții le confundau. Da, găsea diferența specifică dintre două lucruri asemănătoare cu o iuțeală neverosimilă și o finețe analitică de dialog platonician. Și-a urmat, o viață, calea lui. Pe lîngă inteligența neobișnuit de ascuțită, una dintre cele mai frumoase pe care am avut norocul să le întîlnesc, l-am văzut manifestîndu-și spontan simțul înnăscut și educat al dreptății, astfel încît, la cerere, își ajuta cu afabilitate dușmanii și detractorii. Îi plăcea să aibă anturaj, să mănînce sau să bea un pahar înconjurat de prieteni. A avut o sociabilitate de invidiat, ajutată și de faptul că, precum regii, îi ținea minte pe nume pe toți foștii studenți, doctoranzi, profesori cărora le-a fost în comisii de grad ș.a.m.d.. Nu i se citeau sentimentele pe față, iar la apariția unui cunoscut se purta ca și cum l-ar fi așteptat pe acesta anume. A avut o mare îndemînare înnăscută și-apoi, presupun, exersată de a obține la iuțeală acordul chiar și-al unei mase de oameni. Era interesant, foarte interesant, cînd își rememora cu glas tare întîmplările pline de tîlc din lumea prin care a trecut. Și mai interesant era cînd ținea, spontan, cîte un curs miniaturizat de literatură română – l-am auzit vorbind, în treacăt, succint și analitic, cu precizie și inspirație, despre un vers al lui Eminescu, de pildă. Așa cum a avut o capacitate analitică excepțională de a distinge între lucruri și fapte asemănătoare, cînd a avut nevoie de concepte ori de idei care acoperă și structurează un fenomen empiric, și le-a inventat, pe baza propriei inteligențe. Temele lui dovedesc că-i plăcea să citească în deplină gratuitate cărți din cam toate domeniile socio-umane, istorie, sociologie, teorie socială și așa mai departe. A scris clar și precis, iar pentru un cititor atent la detalii, în exactitatea bine ritmată a frazelor este prinsă, uneori în numai două cuvinte, ca o agată, și reacția afectivă.

Da, i-a plăcut să fie primul. Tensiunea dintre el și cel de al doilea din critica și istoria literară românească, Eugen Simion, a împărțit, finalmente, acum vreo două decenii, lumea literară în două. Nici măcar marele talent social al Domnului Manolescu, asemănător talentului diplomaților de carieră, nu a putut împiedica sau repara fractura. E drept, talentul social și iubirea de literatură ale Domnului Manolescu – așa i-am spus întotdeauna, Domnule Manolescu, fără prenume, căci la talia lui valorică un om rămîne nume, nu mai este nevoie și de prenume – au fost și sînt pe măsura unei lumi mai puțin cinice și mai puțin univectorial orientate spre lucrativ. Căci, pe lîngă simțul rațional al realității, Domnul Manolescu a avut idealuri, așa că a știut și a acționat pentru păstrarea în lumea românească a ideii de valoare, fără de care o societate, o națiune, se duce pe rîpă și regresează la stadiul de populație.

A condus Uniunea Scriitorilor vreme lungă. Dintre toate instituțiile culturale din România, Uniunea a fost și este cea mai greu de ținut în viață și de tras înainte, căci fără bani proprii, cu nouă reviste, uriașă, cu aproape 3.000 de membri. A dus-o la propriu în spate, și asta, în cele mai potrivnice condiții. De fapt, a salvat-o, căci, prin legea finanțării revistelor ANUC, i-a salvat revistele literare. Cred că avea dreptate să se aștepte pentru asta la recunoaștere și recunoștință – fapt ce nu s-a întîmplat. A fost un bun președinte al Uniunii, a inventat programe și proiecte pentru a aduce aminte lumii noastre uituce și năuce că, da, există scriitori, iar ei sînt importanți, chiar esențiali, pentru conștiința de sine a acestei națiuni. Poate că dacă n-ar fi fost criticul mare care este, și dacă nu și-ar fi publicat Istoria critică a literaturii române…, meritele de Președinte al instituției scriitorilor, atîtea cîte le are, nu mai multe, i-ar fi fost recunoscute mai ușor și de către mai mulți.

Am avut tot felul de întîmplări literare cu el, în toate registrele. Avea umor, uneori un pic crud. Pe vremea cînd avea o emisiune literară la o televiziune comercială, m-a invitat, împreună cu doi colegi optzeciști, la emisiunea lui. Și mi-a cerut, în direct, să citesc un poem de-al meu, nu oricare, ci anume „Falanga“. Pentru două secunde, mi-a luat piuitul, apoi i-am spus deschis că nu, nu se poate, poate se uită Mama mea la televizor și, cine știe, o să creadă ad litteram conținutul poemului, în loc să-l ia drept ceea ce este, o metaforă, o artă poetică, pe care mi-o consideram atunci și o mai consider și astăzi și superbă, și adevărată. S-a distrat colosal pe seama mea, așa, în direct. Peste ani mulți, la o lectură de iarnă în Alba Iulia, l-am anunțat, eu pe el, că o să citesc „Falanga“, dar m-a oprit, el pe mine, așa că am acest poem pe care n-am reușit să-l citesc niciodată în țară, ci numai „afară“.

Domnul Manolescu mi-a făcut bucurii. I-am făcut și eu, una: prin colaborarea cu doi rectori, cu profesorul Andrei Marga și, apoi, cu profesorul Ioan-Aurel Pop, am reușit să-l facem colegul nostru la Universitatea Babeș-Bolyai: doctor honoris causa. Pentru asta, a trebuit schimbat regulamentul U.B.-B., care prevedea că pot fi făcuți DHC numai universitari din străinătate, nu și din țară; așa că a durat ceva vreme. Da. Îl văzusem pe Domnul Manolescu în fel și chip, calm, zîmbitor, obosit, jucăuș, glumeț, copilăros, flămînd, manipulator, enervat, supărat de-a binelea, amuzat. O, ce se mai amuza pe seama mea la consilii, cînd eu, exasperată de faptul că, atunci cînd vorbea o scriitoare, toți ceilalți din sală începeau spontan să vorbească tare între ei…, iar eu strigam, ca la fostele mele clase de liceeni: „Liniște! Liniște vă rog! Vorbește o Doamnă!“. Dar atunci cînd a fost învestit drept colegul nostru de la Babeș-Bolyai am avut ocazia să îl văd altfel. Eram în rectorat, costumați în togi, iar rectorul, profesorul Ioan-Aurel Pop, a dat la un moment dat semnalul să ieșim. Îmi pare rău și acum că Irina, care l-a însoțit la Cluj și aștepta în sala de ceremonie, a pierdut secvența asta, unică: pe lungul, frumosul coridor al rectoratului, pe scările de acces spre etajul al doilea și pînă în Aula Magna, drumul era străjuit de decanii, prodecanii și profesorii din consilii ai facultăților, în togi, care i-au dat Domnului Profesor Manolescu onorul. Și-atunci, sub omagiul ce-i era adus, l-am văzut și eu pe Domnul Manolescu cu ochii în lacrimi.

Cu ochii în lacrimi sînt și eu, acum. Altfel de lacrimi. De durere după o mare pierdere, și personală, și națională.

Dumnezeu să vă ierte și să vă odihnească, Dragă Domnule Manolescu.

Marta Petreu

 

Reamintiri

Confruntat cu știrea morții lui Nicolae Manolescu, mă simt incapabil, în acest moment, să produc, prompt, un text omagial. Mă simt vinovat. De o bună bucată de vreme, programam să ne revedem: fie la Rășinari, unde avea o generoasă gazdă (firma familiei Lupu, frecventată cîndva și de mine), fie la București, la un colocvial pahar cu vin. Am tot amînat, pariind, probabil, pe o utopică răbdare a vremii…Dar o neașteptată șansă m-a făcut să regăsesc, printre texte vechi, o evocare prietenească, scrisă cînd Nicolae împlinea 75 de ani, cîți am eu acum… Republic acest text, ca pe o ultimă, încercănată, îmbrățișare.

Nicolae Manolescu. Reflecții la 75 de ani (ai lui)

Nici unul dintre noi nu mai suntem ce-am fost înainte de 1989. Puțini au reușit să facă proba unei continuități fără breșă între portretul lor de dinaintea revoluției și cel de după. Am văzut oameni neacomodanți, incapabili de compromis sub dictatură, dar gata să facă excese de „cordialitate“ politică în democrație. Am văzut și inși care practicau pe vremuri o cumințenie vecină cu absenteismul și care, după căderea comunismului, au devenit adevărate fiare civice, luptînd „curajos“, cu șișul în dinți, împotriva comunismului degenerescent post-decembrist. Am văzut vechi prietenii stricate pe motive „ideologice“, după cum am văzut alianțe imprevizibile (și improbabile) pe bază de partizanat orb. Domni și doamne cu un capital consistent de onorabilitate s-au dovedit capabili de misterioase complicități, în vreme ce inși care păreau frivoli și relativiști au făcut, pe neașteptate, proba unei anumite rigori comportamentale. Să nu ne grăbim să judecăm. Capacitatea noastră de a ne face nouă înșine surprize și de a-i surprinde pe cei din jur e uriașă. Nu știm niciodată cum vom reacționa sub biciul torturii, sau sub acela, insidios, al unei libertăți nesperate. Am descoperit tîrziu cîtă dreptate avea dl Noica, la Păltiniș, cînd ne spunea: „Va veni un moment, cînd veți descoperi că limitele interioare sunt mult mai mari decît limitele exterioare!“

De ce spun toate astea? Pentru că vreau să mă înscriu în fals față de înclinația, pe care o avem adesea, de a reduce oamenii la ultimul „instantaneu“ pe care l-am surprins într-o împrejurare sau alta, uitînd, în mod nedrept, portretul lor integral, prezența lor atemporală, prestația lor salutară în vremuri grele. Lui Nicolae Manolescu i s-au făcut, în ultimii ani, obiecții severe. Bombănitorii au, de regulă, insatisfacții private, iritări concurențiale, orgolii de generație (…). În acest context, am regăsit, pe neașteptate, un articol, pe care l-am scris cînd Nicolae Manolescu se pregătea să împlinească 50 de ani și care n-a fost publicat decît după „evenimente“, în „Jurnalul literar“ (Serie nouă, An I, nr.1, 8 ianuarie 1990). Nu mai știam de el, dar recitindu-l, am realizat că uităm prea ușor ce a însemnat, pentru climatul pre-decembrist, angajarea profesională, silueta intelectuală, coerența morală a unui personaj care, în climatul cultural de atunci, avea un rol întremător, proaspăt, dinamizant. Nicolae Manolescu era, în condiții mai curînd ostile, un creator de climat. Mi se pare potrivit, pentru aducere aminte, să dau cîteva citate din articolul cu pricina:

„Ce înseamnă climat? Înseamnă o ambianță în care respiri spiritualicește normal (…), un dozaj optim între tensiune și odihnă. Tensiune, adică tensiune a ideii și a schimbului de idei (…) și odihnă, adică destindere, absență a oricărei crispări, sentiment al libertății de mișcare și de opinie, al unei nutritive ordini stabile. Chiar și pentru unul ca mine, situat oarecum excentric față de literatură, Nicolae Manolescu e cineva care se străduiește de douăzeci și cinci de ani, să ne ofere odihna normalității. (,,,) Sigur că, pentru a aprecia exact tipul de ordine pe care criticul o întruchipează, ar trebui, mai întîi, să facem o analiză a dezordinii contextuale în care se înscrie activitatea lui, ceea ce e complicat…Două lucruri însă se pot spune. Mai întîi că, într-o ambianță în care predomină saltul, ruptura, fragmentarismul, puseul ineficace, suspensia nefinalizată, Nicolae Manolescu aduce miracolul fluidității netulburate. Cronica lui săptămînală bate tactul vieții noastre literare, ne ajută pe toți să rămînem în ritm. În al doilea rînd, într-o ambianță marcată de neliniști, impulsivități, vigilențe nevrotice și șarje agitatorice, el aduce calm, amenitate și o exemplară egalitate a umorii. Nu calmul placid al unui om neutru, ci calmul superior al celui care e sigur de ceea ce apără și care nu e predispus la improvizații temperamentale. Este, în tot ce scrie Nicolae Manolescu și în manifestările lui publice, o colocvialitate tinerească, ceva firesc, prietenos și destins, de natură să igienizeze atmosfera.

Într-un interviu vechi, Nicolae Manolescu povestește că prima lui ispravă literară a fost alcătuirea unei reviste: la 13 ani, s-a hotărît să editeze pe cont propriu, în calitate de redactor-șef, «cenzor» (!) și colaborator revista Familia, care «a apărut» cu regularitate – spune el – vreme de un an. E un «debut» care i se potrivește. El include și o componentă de joc – precoce, desigur, dar joc – dar și o componentă de hărnicie tenace, eficientă, practicată cu un soi de amuzată naturalețe. E un alt chip, acesta, al dozajului dintre tensiune și destindere de care vorbeam la început.“

Cam așa îl percepeam mai toți, acum 25 de ani, pe Nicolae Manolescu. Între timp, cum spuneam, și noi ne-am schimbat și vremurile. Istoria ne-a dat (prea tîrziu?) ocazia de a intra în ireductibile disjuncții politice, de a afișa țîfnoase insurgențe juvenile, de a amenda cutare sau cutare gest din arena instituțională sau publicistică. Dar nimeni nu-i poate lua celui care numără acum 75 de ani de viață și de ofensivă intelectuală, dreptul la recunoaștere comunitară, și la un bine meritat prestigiu în republica literelor. Îi datorăm o parte din echilibrul pe care l-am încropit în vremuri descumpănite. Îi datorăm o parte din amintirile noastre de front. Restul sunt slăbiciuni omenești. Ale lui, dar și ale noastre. Pe scurt și fără ocolișuri: La mulți ani, Nicolae! Nu te îndoi că e, în continuare, mare nevoie de tine!

Andrei Pleșu

 

Rememorare Nicolae Manolescu

Scriam despre Nicolae Manolescu, acum câțiva ani – la o aniversare – ca și cum viața ar fi avut în ea o undă de eternitate. Îmi vorbise atunci și de-atunci încoace despre longevitatea din neamul său, despre mama sa aproape centenară, despre o anumită vână răzbătătoare de strămoși și de moși, despre felul în care era rudă cu Apolzanii, cu Andrei Oțetea, cu Octavian Goga, cu oierii Mărginimii Sibiului, dar și cu Tzigara-Samurcaș, cu Suchianu, cu Ralea, cu oameni de viță nobilă, unii cunoscuți, alții rămași anonimi, plecați cu toții pe șoseaua cea mare și fără de sfârșit a vieții. Nu prea avea timp de evocări personale, ci se referea pe îndelete la cele colective și la realitățile dure din prezent. Nu credeam să vină așa de curând timpul marii treceri și al evocării sale cu o astfel de ocazie.

Nicolae Manolescu ajunsese – cu tot nonconformismul său – un clasic și aceasta nu din pricina vârstei venerabile, ci a creației sale, clasicizate de mult timp. Nicolae Manolescu a devenit, de câteva decenii, un model, admirat de foarte mulți, contestat de câțiva cârcotași. Criticul era un model cu propriile modele. Modelele sale notorii au fost Titu Maiorescu și G. Călinescu, deși nu a încercat să-i imite pe niciunul dintre ei. I s-a spus maiorescian sau călinescian, dar el s-a arătat a fi, de fapt, el însuși, manolescian. Era, de neam, din Sibiu (pe linie paternă) și Vâlcea (după mamă), adică a încălecat prin obârșie munții, într-o regiune de „ispititor belșug și de trecere a oștilor“, de-acolo de unde Ardealul și Valahia (Mică) se întrepătrund și își unesc sevele lor adânci. A studiat ca elev la Sibiu, dar „a descălecat“ apoi pe Olt în jos, ca strămoșii descălecători din Transilvania, mișcându-se pe o suprafață de legendă, cu grai românesc curat, generator al limbii literare. Pe Olt în jos și în sus au trecut dacii și romanii, au trecut oștenii rușinați ai lui Carol Robert, dar au trecut mai ales oierii anonimi cu păstoritul lor pendulator. Titu Maiorescu era și el transilvănean-„oltean“, cu mamă originară din Brașov și tată „craiovean“, născut pe Târnave, în satul Bucerdea Grânoasă, cu viață academică petrecută la Iași și București. G. Călinescu s-a realizat și el la Iași și București, a luat de la Botoșani chipul unei „țevi de crin“ cu arome tari, cu iz de Eminescu și a adus la Universitatea din București noblețea cărturarului autentic. Călinescu nu-l suferea pe Maiorescu, dar Nicolae Manolescu i-a împăcat pe cei doi în eternitate, prin reinterpretarea creației lor și așezarea ei pe linia magistrală a culturii românești. Criticul și istoricul literar contemporan a preluat o moștenire care ar fi fost pentru oricare altul copleșitoare și inhibatoare. Cum să mai scrii o istorie a literaturii după cea a lui Călinescu din 1941 și cum să mai ilustrezi spiritul critic după severul Maiorescu, după „formele lui fără fond“, după „Direcția nouă“, după „Critice“?

Nicolae Manolescu a făcut școli bune, cu profesori mari, care i-au inoculat lecția lecturilor temeinice, a culturii universale și a spiritului critic. A fost nonconformist de la început, de când și-a scris teza de doctorat, punându-i un fatidic motto din Eugen Lovinescu, maiorescianul: „Soarta lui Maiorescu a fost și rămâne actuală și astăzi, adică după trei sferturi de veac și, din nefericire, încă pentru multă vreme. În materie de cultură, evoluțiile nu sunt nici perpetui, nici lineare; când crezi că ai pus mâna pe țărm, un val te smulge departe în larg; pânza țesută ziua se desface noaptea; apele se ascund sub nisip și ciulinul crește pe marmura cetății ruinate; în adăpostul limpezit odinioară îți umple ochii cerneala norilor învolburați. Optimismul nostru trebuie să fie însă la fel ca cel al lui Maiorescu: «birui-va gândul», cum spunea înțelepciunea cronicarului și inscripția criticului deasupra ușii bibliotecii. Altfel, la ce am mai trăi?“. Întrebat de Paul Georgescu de ce a ales pesimistul și aprehensivul citat pus în capul lucrării sale, Nicolae Manolescu și-a explicat clar în minte opțiunea, pe care a făcut-o publică ulterior. Această alegere a sa era legată de perpetua competiție dintre modernism (europenism) și tradiție (autohtonism), dintre sincronism și protocronism, dintre universal și național în cultura română modernă. Scriitorul mărturisește că era contrariat că, în cultura noastră, de câte ori s-a produs o „descoperire a Occidentului“ – cum spune G. Călinescu – a urmat imediat reacția contrară, autohtonistă, de protecționism național. Și dă exemplul lui Neculce și al lui Cantemir („perfect occidentalizat“), pe la 1700, dar și evoluțiile paradoxale de după Primul Război Mondial, „când eram în hotare reîntregite, racordați la modernitatea europeană, cu un rege german și o elită perfect europenizată, dar nu am apucat să ne bucurăm mult de asta că, iată, au început, în 1923, mișcările antisemite de la Iași și am ajuns repede la legionarism“. Este convins că „așa s-a întâmplat și după 1989“, când am intrat în Europa ca democrați, dar „tot nu scăpăm de naționalism“.

În aceste judecăți, Nicolae Manolescu sintetizează, în fond, toată istoria noastră, dar o face prin prisma literatului, a omului de cultură, cunoscător al trecutului nostru. De fapt, ceea ce ne spune printre rânduri, este că istoria literaturii unui popor este literatura însăși și că literatura, privită în diacronia sa, se confundă cu destinul acelui popor. Aceste corsi e ricorsi – cum ar fi zis Giambattista Vico – se văd încă de la începuturile genezei noastre ca popor și ne traversează întreaga istorie. Din moment ce ne-am luat numele de român, limba romanică, originea „de la Roma“, credința în haină latină – toate legate de Roma Eternă, adică de Occident –, pe când organizarea bisericii, limba medievală a cultului, a cancelariilor și a culturii, alfabetul chirilic și chiar forma mentis dinspre Noua Romă (prin mijlocire slavă), adică din Răsărit, era previzibil ceea ce avea să urmeze. În Evul Mediu, am pariat multă vreme pe cartea Răsăritului, încurajați de faptul că Noua Romă (Constantinopolul) părea centrul universului, al civilizației, al unui elenism altoit politic cu latinitate. Totul s-a dovedit, până la urmă, o iluzie, mai ales după ce această capitală a lumii a devenit Istanbul. Cel puțin de la Renaștere încoace, a devenit evident faptul că modelul de succes era cel occidental și că noua lume se structura în funcție de spiritul concurențial-individualist, de competiție, de capitalism, de afaceri, de bănci, de urbanism și nu în funcție de letargia orientală, de disputele filosofice și teologice sterile, de lamentări fataliste sau de „veșnicia născută la sat“. Prin urmare, în raport cu eficiența lumii, noi, românii, am nimerit pe un șuvoi abătut, deși plin de farmecul unei vechi tradiții. Pe de altă parte, am dobândit și noi, în timp, în acest sud-est european bântuit de felurite fantome, sindromul popoarelor mici care visează să fie și ele mari. Ne-am mai lovit câteodată – dincolo de stângăciile noastre – și de o Europă opacă sau ostilă. Prin urmare, în raport cu Occidentul și chiar cu țările dinspre jumătatea răsăriteană a continentului pregătite din vreme pentru lumea occidentală, noi, românii, am pornit spre sincronizare cu mare întârziere și cu avânt moderat. Toate acestea le-a simțit și le-a evocat intelectualul rafinat Nicolae Manolescu, înciudat că nu am știut și că nu am putut să fim pe drumul de succes al lumii. Pe de altă parte, câteodată, era convins că așa ne fusese „datul sorții“.

Exemplul lui Dimitrie Cantemir – dat de Nicolae Manolescu în judecățile sale – este unul simptomatic și corectează vechi clișee. Aflăm, astfel, că principele moldovean nu era nici reprezentant al „literaturii române vechi“, ci al celei moderne, că nu era nici oriental, ci „perfect occidentalizat“ și că nu s-a dus la curtea țarului Petru cel Mare spre răsărit doar ca să se refugieze în lumea rusească, ci și ca să participe, ca protagonist, la o mare experiență: occidentalizarea Rusiei, clamată de țar și de anturajul său. Prin urmare, Cantemir îi apare ca primul român (cu o conștiință clară de român) de anvergură europeană, mișcându-se în ambianța Academiei din Berlin, a lui Leibniz și a altor iluminiști timpurii. Ion Neculce, de alt calibru, se înscrie și el în seria cronicarilor-prozatori, alături de Grigore Ureche și Miron Costin, cu școli formale făcute înspre lumea catolică occidentală (la iezuiții din Polonia) sau informale, în preajma stolnicului Constantin Cantacuzino, cel care studiase la Padova. Pentru ei, Italia era „cuibul a toate dăscăliile și învățăturile“, precum fusese Atena în Antichitate (zice Miron Costin). Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce simt și ei translația care se făcuse din Grecia spre Italia, adică din Levant spre Soare Apune, dar nu se pot desprinde de „moșioarele“ lor, de dregătoriile lor și nici măcar de veșmintele lor orientale. Înainte de recțiunea comunistă care ne-a mânat peste voia noastră spre fundul Răsăritului de sorginte bolșevică, am avut una – remarcă Nicolae Manolescu – făcută de noi înșine, anume aceea de după Marea Unire, când am pulsat în sincronie cu Occidentul, când am fost luați în seamă și respectați de Occident (Pacea de la Paris, din 1919-1920). Pe când se prefigurau aceste bune auspicii, am produs noi înșine, din interiorul societății românești, direcții și mișcări contrare, care ne-au împins din nou spre autohtonism, spre românismul exagerat și răsăritean.

Toate aceste judecăți de valoare, constatate prin studiul riguros al literaturii române, dar și prin lectura marilor istorici care s-au ocupat de trecutul românilor în ansamblul său, îi prilejuiesc lui Nicolae Manolescu critici severe la adresa opțiunilor noastre contrare sincronizării cu Occidentul. Literatul Nicole Manolescu a fost critic și cu generațiile de poeți, prozatori și critici de după 1989 și a arătat că, în raport cu tendințele și cu speranțele de acum mai bine de trei decenii, mai nimic serios și articulat nu s-a împlinit. De altminteri, scriitorul a fost decenii la rând și profesor la Universitatea din București și a creat școală, adică emuli, de diferite vârste acum și din mai multe generații. Aceștia, fără să declare ori să fie stimulați să susțină că îl adulează pe maestrul lor, îi duc preceptele mai departe, repudiază spiritul calofil, „taie în carne vie“ prin cronicile lor, nu fac compromisuri amicale și colegiale, încercând obiectivitatea într-o lume subiectivă.

Nicolae Manolescu nu a fost un intelectual de salon și, cu toate că a tânjit mereu după lecturi tihnite și creații bine pritocite, nu s-a dedat liniștii niciodată. Aflat ani buni în fruntea Uniunii Scriitorilor – spre disperarea unor „nerăbdători“ – a apărat specificul breslei, rangul creatorului de literatură și autonomia scrisului. A făcut-o în ciuda tuturor contestărilor, adesea gălăgioase și venite (și mai adesea) dinspre voci aproape anonime și frustrate. A ajuns, evident, membru al Academiei Române, instituție în care nu s-a simțit întotdeauna în largul său, dar pe care a onorat-o și apărat-o la nevoie. A fost om politic și chiar șef de partid politic (al intelectualilor), a ajuns și parlamentar, sperând în afirmarea incontestabilă a dreptei culturale și erudite, cam cum fusese „Junimea“ pe vremuri, în panoplia conservatorismului românesc, prin Titu Maiorescu și Petre P. Carp. A reușit, pe o scenă politică nepregătită și nereceptivă, să atragă atenția asupra educației, creației și culturii în general și să promoveze – alături de colegi – inițiative legislative benefice. Nicolae Manolescu a fost și un diplomat cu acte în regulă, fiindcă ne-a reprezentat, ca ambasador, la UNESCO, acolo unde lobby-urile politice pretind că apără moștenirea culturală a umanității. Preocuparea aceasta se cheamă mai nou, eufemistic, diplomație culturală și este încă privită de „diplomații de carieră“ – dacă și câți vor mai fi fiind – drept o cenușăreasă. În ciuda acestor handicapuri, Nicolae Manolescu a fost prezent la Paris, pe esplanada culturală a lumii, cu o voce care, de câteva ori, s-a auzit distinct, s-a auzit de bine și spre folosul nostru, în ciuda auspiciilor nefavorabile nouă.

În ciuda acestei varietăți de preocupări și de fațete ale personalității, Nicolae Manolescu nu a părăsit niciodată meseria de critic și istoric literar și a rămas, prin urmare, un prototip al breslei. Nu a fost aproape niciodată complezent, nu a rostit vorbe de circumstanță – deși a fost mult invitat la manifestări care ar predispune la aceasta – nu i-a cruțat nici pe scriitorii consacrați și nici pe învățăcei, mai ales că unii dintre tineri nu mai au răbdare. Deși nu se mai citesc revistele literare ca odinioară, când nu erau atâtea tentații în mijloacele de difuzare în masă și când libertatea de exprimare era îngrădită, „România literară“, condusă decenii în șir de Nicolae Manolescu, rămâne un reper major al literaturii și al criticii literare, dar și al peisajului cultural în genere. Nu toți confrații de breaslă l-au iubit pe Nicolae Manolescu, dar toți literații autentici l-au respectat și i-au receptat opera. Nu știu câtă mulțumire sufletească i-a adus marelui critic această situație, dar sunt sigur că, după atâția ani, se resemnase cu genul de reacții pe care le produc cronicile, studiile și cărțile sale, că pe unele le-a acceptat cu realism, pe altele cu ironie, că multe i-au rămas indiferente. Am remarcat adesea simțul umorului la Nicolae Manolescu, în felul său de a recepta lumea și de a interacționa cu oamenii. Câteodată, de la stadiul de umor inofensiv, intelectualul fin trecea la ironie, dar nu spre umilirea celor inferiori lui, ci spre delectarea egalilor. Nicolae Manolescu nu era mereu un partener confortabil de dialog și nici nu dorea să fie, pentru că, altminteri, nu ar mai fi fost el însuși. Oricum, chiar nefiind din breaslă și, prin urmare, nefiind eligibil pentru „materialul didactic“ al cronicilor sale, de câte ori mă aflam în preajma intelectualului Nicolae Manolescu, „mă luam pe seamă“ – cum se mai zice prin Ardeal – îmi rememoram actele din urmă, conținutul conferințelor și cărților recente și comparam zicerile mele cu grila sa de valori. Asta pentru că grila sa de valori făcea cât o direcție culturală de succes, care ne-ar fi putut conduce nu pe căi abătute, ci pe magistrala civilizației și culturii universale.

Am înaintea ochilor minții întâlnirile noastre de la Paris, din Montmartre și de pe malul Senei, de la buchiniști. Am depănat atunci, dar și la București, la Râmnicu Vâlcea ori la Cluj, idei prin cuvinte despre țară și lume, despre realitate și despre realitatea literaturii, despre viață și despre viața cărților. Numai despre moarte nu am vorbit, fiindcă oricum nu i-am fi dat de capăt. Mi-a spus odată că nimeni n-a explicat moartea, dar nici viața, așa că era mai bine să le luăm cum sunt și să ne mulțumim cu cât înțelegem din ele. Am în minte vie și scena de la Universitatea din Cluj când a devenit Doctor Honoris Causa și când a rostit o profesiune de credință despre literatură, așa cum rememorez întâlnirile – nu prea multe – de la Academie. Se simțea mult mai bine printre „nemuritorii“ din tablouri, de la Ion Heliade Rădulescu până la Titu Maiorescu și George Călinescu, decât printre unii contemporani. Altminteri, s-a pătruns de importanța misiunii sale de academician, deși nu a abuzat de titlul acesta înalt niciodată. Și-a trăit viața printre scriitori, printre autorii de beletristică, pe care i-a citit cu nesaț, i-a criticat, i-a onorat, i-a organizat și le-a apărat mereu statutul.

Sunt oameni importanți pe lumea aceasta despre care se spune că se confundă cu instituțiile în care se ilustrează. Despre alții – mult mai puțini – se poate spune că devin ei înșiși instituții, că amprenta lor valorează cât a unor grupuri de oameni, că lasă în urmă edificii inconfundabile, trainice și necesare. Nicolae Manolescu descinde, fără îndoială, din această ultimă stirpe.

Ioan-Aurel Pop

 

La despărțirea de Nicolae Manolescu

Plecarea neaștepată dintre noi a lui Nicolae Manolescu lasă, dincolo de expresia convențională a despărțirilor definitive de oamenii noștri de seamă, un gol real, ce va fi resmițit multă vreme în cultura și literatura română. Fiindcă Nicolae Manolescu a acoperit cu personalitatea sa intelectuală mai bine de o jumătate de secol din istoria acestora, fiind unul dintre eminenții ei cronicari, de data asta al istoriei literare, observată și evaluată în actualitatea imediată. A fost, de fapt, cel mai longeviv înregistrator critic a ceea ce se întâmpla semnificativ în spațiul nostru literar, într-o epocă de reconstrucție necesară după ravagiile provocate de „realismul socialist“ falsificator, cu ingerințele sale grave în creația literară aspru cenzurată de dictatura comunistă. S-a aflat, ca atare, în fruntea tinerilor critici ai anilor 60, într-o echipă exigent combatantă pentru reabilitarea esteticului și eliberarea de injoncțiunile ideologice, alături de confrați precum Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Lucian Raicu, Matei Călinescu… De la debutul cu Lecturi infidele din 1968 și primele eseuri dedicate metamorfozelor poeziei românești, tânărul cititor specializat s-a ilustrat, ca adept al „criticii creatoare“, imprimând mereu o pecete personală discursului comentator. „Fidelitate“ însemna pentru el o lectură lipsită de imaginație, de o neutralitate „academică“ cuminte, fără o reală empatie față ce scrierile abordate. Urma, astfel, ceva din ideile „noii critici“ franceze, pentru care exercițiul interpretativ era și o reală operă de creație. Un program ce convenea perfect unui spirit educat mai ales la școala impresionismului călinescian, care asocia judecăților critice foarte personale și un talent expresiv deloc comun. S-a putut aprecia acest mare talent în suita culegerilor sale de Teme, eseuri în care reflecția analitică se asociază firesc evocărilor de oameni și medii, apropiate de proza artistică și, de altfel, în mai tot ce-a scris a avut darul de a surprinde esențialul în formulări adesea memorabile. În timp, cercetările sale de istoric literar au fructificat și în remarcabile sinteze precum Contradicția lui Maiorescu și Sadoveanu sau utopia cărții, pentru a atinge un înalt relief în trilogia dedicată prozei moderne românești, Arca lui Noe, care încearcă o expresivă sistematizare, sub titluri metaforice, a acestui spațiu pe urmele unui Albert Thibaudet, vorbind despre romanul ionic, doric și corintic, pentru a aproxima structuri romanești ce evoluează de la realismul „clasic“ la proza mai experimentală de după el. Ca și în această suită critică, eseul Despre poezie, este atent cu finețe la schimbările din lirica modernă, implicit cea românească, cu un evident efort de asimilare și aducere la zi a teoriilor mai noi despre acest domeniu al creației.

Ajunsesem, prin ani, la o frumoasă relație de prietenie, mediată în parte și de profesorul Mircea Zaciu, și întărită în timp prin numeroase întâlniri la București, Cluj și în alte orașe ale țării, la Festivalul de literatură de la Neptun, la care a reușit să aducă scriitori de reputație mondială ca Mario Vargas Llosa, Antonio Lobo Antunes, Ismail Kadare sau Amos Oz. Au fost și anii când am fost invitat să fac parte alături de el în juriul Premiului Național de poezie „Mihai Eminescu“… Cu o ocazie aniversară, i-am dedicat un articol omagial sub titlul Nicolae Manolescu și sufletul cărților, inspirat, de altfel, de o formulă frumoasă a sa, și cred că ea s-ar potrivi foarte bine pentru întreaga lui operă. Am scris cu plăcere despre câteva dintre cărțile sale, și interesul a fost, până la un punct, reciproc, căci s-a pronunțat și el, nu doar o dată, generos despre ale mele. Între timp, vorbind despre ele în Istoria critică a literaturii române, am constatat, nu fără amărăciune, că și-a schimbat părerile, ca și în cazul altor confrați, pe unii chiar ignorându-i ori trecându-i la expeditiva rubrică „Dicționar“, în ciuda valorii scrisului lor. Era, desigur, dreptul său să o facă. Dar, dincolo de toate aceste poticniri subiective, lectura fără prejudecăți a scrisului său de superioară calitate obligă la o recunoaștere ce nu poate fi diminuată de astfel de incidente de parcurs și de umori subiective. Cum spuneam la început, personalitatea accentuată a lui Nicolae Manolescu a dominat critica românească peste o jumătate de veac și s-a străduit mereu să se mențină pe această poziție înaltă, de pe care să poată decide singur, cu un orgoliu suveran, „canonul“ literaturii române, ca un fel de garde des sceaux, care în traducere literală ar însemna păstrător al peceților, – ultim control tehnic de calitate, lucru nu ușor acceptat de către toată lumea. A fi înscris pe „lista lui Manolescu“ a fost pentru mulți un certificat de perenitate.

M-am simțit alături de el, ca și de alți susținători ai criteriului estetic în aprecierea scrisului literar, tot mai frecvent pus în chestiune de generațiile mai noi, care au și ele partea lor de dreptate când atrag atenția asupra necesității de a-l situa în contextele socioculturale date. M-am simțit solidar și în reacțiile ferme la adresa falsificatoarei „corectitudini politice“ din ce în ce mai agresive în ultima vreme, ca și în cele scrise consecvent contra degradării actuale a învățământului românesc, a limbii române, a deculturalizării grave a concetățenilor noștri, a politicii culturale greșite a guvernanților de acum. Fiindcă lumea noastră de azi a avut în Nicolae Manolescu și unul dintre observatorii și analiștii cei mai exigenți, un apărător de pe poziții democratice al valorilor noastre spirituale majore. Rămân importante și eforturile, nu lipsite de peripeții și excese de ambele părți, de a apăra Uniunea Scriitorilor în prea multele confruntări cu contestatarii… Starea aceasta de permanentă tensiune l-a și îndepărtat, din păcate, de mulți dintre tinerii scriitori, dinspre care a tras podurile de comunicare și l-a împins la negarea unor talente autentice, fapt ce a produs regretabile rupturi chiar cu unii dintre foștii discipoli din Cenaclul de Luni, la a căror formație literară a contribuit substanțial pe pragul dintre deceniile șapte și opt al secolului trecut. Se poate prevedea, cred, că posteritatea sa nu va fi lipsită de controverse și nici netulburată de inflamări partizane. Un apel la luciditate se impune totuși, căci, așa cum spuneam la început, Nicole Manolescu, omul de aleasă cultură, criticul literar, scriitorul cu mari daruri a marcat o întreagă epocă a literaturii române iar urmele trecerii lui nu se vor putea șterge.

ll Ion Pop

 

Domnul Profesor

Deși nu l-am avut profesor, mi-ar fi plăcut mult să-l am, și l-am considerat astfel.Citeam revista „Contemporanul“, unde ținea cronica literară, din 1962, cronică urmărită cu sufletul la gură de mii de cititori, cronică săptămânală mutată apoi la „România literară“, revistă pe care o conduce după 1990, păstrând o direcție axiologică fermă. De departe, deci, îi cunoșteam scrisul limpede, judecata de valoare tranșantă, ironia, eleganța stilistică. De aproape, prin 1975, cred, l-am întâlnit în biroul directorului editurii Dacia, Al.Căprariu. Dezinvolt, cu o cămașă cu mâneci scurte, era vară, N.M. nu avea nimic rigid-protocolar, mai mult, fuma tinerește țigări Carpați (de Sfânul Gheorge) cu aerul cel mai firesc din lume. Nu am stat prea mult de vorbă, dar am reușit să-i mulțumesc celui care scrisese despre debutul meu din 1971 și despre volumele următoare. Despre gruparea echinoxistă se pronunțase apreciativ în „România literară“, numind-o „generația 47“’, sintagmă foarte onorantă, fără îndoială. Anii 1970-80, pînă la apariția generației ’80, aparțin ca vizibilitate maximă șaptezeciștilor, o promoție literară la afirmarea căreia Nicolae Manolescu a cotribuit, bineînțeles, alături de alți critici, ca Ion Pop, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu etc.

În anii 1987-1988, anii care fac parte din „deceniul satanic“, așa cum îl numise în jurnale prietenul său, Mircea Zaciu, alt profesor de vocație, perioadă de presiune intensă a dictaturii, i-am cerut un sfat important lui Nicolae Manolescu. Am avut o întâlnire cu el la fostul hotel București, mi-a dat niște versuri pentru „Steaua“, ale poetului Alexandru Miran, iar eu, văzând în persoana lui N.M. un opozant al regimului, am îndrăznit să-l întreb cam ce aș putea să fac (facem) împreună cu alți clujeni, ca gest de împotrivire la regimul tot mai apăsător. Lucid, mi-a spus: „Crezi că vei putea rezista, după ce faci ceea ce vrei faci?Dacă asemenea unui halterofil, ridici o greutate care te depășește, ești sigur că ea nu îți va cădea în cap?“. Dorința și putința sunt, evident, lucruri diferite…îmi sugera dl Profesor.

Voce ascultată în critica română, unde se afirmase ca un spirit liberal și democrat, nu frecventa restaurantul scriitorilor, preferând biblioteca. Era mentorul tinerilor studenți, pe mulți optzeciști îi va lansa, cum știm, se simțea bine printre ei, nu dorea onoruri, locuia nu în vilă, ci într-un apartament de bloc, în cartierul Drumul Taberei, pe Aleea Romancierilor, nume predestinat, nu departe de Virgil Mazilescu, de pe Aleea Valea Ialomiței.

După 1990, prilejurile de a-l întâlni pe eminentul critic au fost numeroase, la adunările Uniunii Scriitorilor, Consilii, la Comitetul Director, la Turnirurile de poezie în Spania sau în Grecia. Se simțea grozav în vacanță, își cumpărase un sombrero la un turnir și îl purta mândru, invitându-ne în jurul lui la mesele scoase în stradă într-un orășel hispanic. Râdea mereu, ca un adolescent, atunci, oricum era o fire stenică, nu ceda dificultăților, un optimist, în fond, având încredere în alcătuirea logică a lucrurilor, în pofida imixtiunii lucrurilor ilogice, simțite la multe nivele, mental, educațional, social, cotidian, politic. Cu asemenea forme aberante a polemizat, mereu.

L-am descusut, dorind să-l cunosc în profunzime, dintr-un sentiment de admirație, despre copilăria sa petrecută la Sibiel, la bunicii materni. Mi-a relatat unele scene ale copilăriei, avea o bunică înțelegătoare, dar care-l trimitea de Crăciun și de Paște la preotul Oancea, inițiatorul vestitului muzeu al icoanelor pe lemn și pe sticlă. Micul Nicolae inventa, sub patrafir, povești de groază, fantezii de speriat, deconspirate, apoi, de înțelepciunea bunicii, liniștindu-l pe părintele uimit. Un aer ludic îl caracteriza, deseori, pe criticul celor 5 secole de literatură. I-am reproșat, glumind, respectuos, că, la anii primelor clase, nu era prea generos cu cei mai mici decât el, ca vârstă. La Sibiu, când se încingeau mari meciuri de fotbal în parcul de lângă Biblioteca Astra, de pildă. Deși vecin, Peter Motzan îmi spusese că nu era admis în echipa lui N.M. Replica Profesorului nu a întârziat: „Ce vrei, nici pe fratele meu nu l-am luat în echipă, din cauza vârstei!“.

Printre cele mai frumoase amintiri pe care le tezaurizez se află verile petrecute la Neptun, la Casa Scriitorilor, când dialogam liber cu Nicolae Manolescu. După 11, îl găseam la masa lui plină de ziarele cumpărate de dimineață de Marius. Cititor pasionat nu numai de cărți, și de presă, era la curent cu tot ce se întâmpla mai semnificativ în lume… După un timp, când termina cititul presei, discutam despre tot și toate, eu întrebând, el oferindu-mi clarificări literare convingătoare, schițând într-o expresie spontană un portret autentic, rezumând într-un cuvânt o situație .Era un adevărat spectacol de idei. Orele acelor dialoguri privilegiate din câteva veri de neuitat știu că nu se mai întorc. Domnul Profesor o fi la Sibiu, pe Valea Ștezii, unde-i plăcea să meargă în ultimii ani, sau la Sibiel, ori la Neptun în prospețimea dimineților?

Lumina cea veșnică să-i strălucească lui!

Pierderea vocii

Eram un tânâr căruia i se îngrămădeau

cuvintele

în gură, iar vocea o aveam clară și plină

de viață,

de clocotul sângelui tânăr, căruia nimic

nu-i scapă.

Acum vocea mi se stinge ca un fier înroșit

în apă.

Vocea care-mi dicta poemele, încă mă

mai învață

ce prețios e jetul clocotind de lavă,

dens și fierbinte.

Spirala strămoșilor o duc pe umerii lui

părintele,

Și fiul și urmașii, care tot mai puține

lucruri țin minte.

Se vor pierde toate, iar la urmă glasurile

tuturor?

Vom uita, treptat, vocile celor pe care

îi iubeam?

Va amuți, treptat, trenos-ul vechiului

lumii cor?

Da! Dar nu și Vocea Celui care îl chema

pe Adam.

Adrian Popescu

 

 

Reperul

Dispariția lui Nicolae Manolescu are consecințe în câmpul literaturii și culturii române pe care azi nu le putem imagina.

La un moment dat, în urmă cu câțiva ani, păruse că va fi copleșit de haitele detractorilor. Justificarea lor, singura ce se putea invoca: vârsta, a lui și a lor. Ei veneau cu evidența copleșitoare că sunt tineri, deși începeau de mult să nu mai fie, însă mesajul a prins printre cei cu adevărat tineri. Halal argument, evanescent argument!

L-am întrebat de câteva ori de ce nu lasă în plata Domnului Uniunea Scriitorilor, supra-abundentă în membri și aducătoare de belele, moștenită de la darnicii președinți ai breslei de dinaintea lui, generoși în a deschide larg porțile. Nu era un mod, din partea mea, de a mă face simpatic, părând că mă situez de partea barbarilor campați la porți. Cei ce nu-l cunosc și nu înțeleg nimic își închipuie că se re-prezenta la alegeri din sete de putere.

Însă puterea lui nu stătea în vreo funcție. Funcția era o corvoadă neînchipuită pentru el, de care s-ar fi dispensat bucuros, așa cum s-a dispensat de toate funcțiile pe care le-a avut.

Să ne amintim: a fost desemnat triumfal, din primele ore de după revoluție, drept rector al Universității București, el eternul lector cu operă monumentală, oaia neagră a regimului. A refuzat funcția fără să clipească. Așa a urcat ștersul personaj ce avea să devină, din poziția de rector, președinte de țară.

Știu bine, din interior, din imediata lui apropiere, de câte subterfugii s-a folosit pentru a scăpa de responsabilități politice atunci când a înțeles că marea masă a românilor își dorește exact ce are, nici mai mult și nici altceva. Când PAC-ul s-a predat PNL, cu sprijinul direct al lui Nicolae Manolescu, iar el primise pentru o scurtă vreme nu știu ce responsabilitate în mecanismul de decizie liberal, a căutat să scape cu primul pretext – prin demisie. Iată omul însetat de putere în ochii prostimii! A fost un șoc pentru cei ce l-am urmat zece ani încheiați, din 1990 până în 1999. Am priceput în secunda demisiei lui că intrăm într-o lume în care valoarea nu va mai conta în politică. Și așa a și fost. Retrospectiv se vede limpede pentru oricine. El s-a întors la vocația lui de critic și istoric literar, la citit și la scris – și a răsuflat ușurat. Halal sete de putere!

Înțelegea bine că marea lui Istorie critică a literaturii române va produce cutremure, frustrări uriașe, uri nestinse. Deloc nu-și făcea iluzii că va fi altfel. Așa cum a făcut de la tribuna cronicii literare din „Contemporanul“ și „România literară“, a ignorat și-n Istoria sa așteptările și unanimitățile: nu urmărea să fie plebiscitat, ci să spună exact ce crede. Halal mod de a vrea puterea, lingușind mulțimile!

Atunci l-am întrebat frontal: de ce încă o dată președinte al Uniunii Scriitorilor, cu prețul terfelirii și al turbării ambiante? – Fiindcă, mi-a explicat el pentru prima oară răspicat și răbdător într-un moment de intimitate, aceasta era singura garanție de a păstra „România literară“, unica revistă din țară cu adevărat critică. Într-un fel, în ochii lui organul acesta rămânea instrumentul rarisim ce corespundea funcției critice, cea mai importantă dintre funcții într-o literatură viabilă. (Insist asupra criticii ca gen literar fundamental, deși nu popular, nu spre a irita neapărat scriitorimea din toate genurile „creatoare“, ci fiindcă fără exercitarea funcției critice nu există literatură majoră, lucru asupra căruia, dacă e nevoie să explicăm, înseamnă că noi nu prea avem idee despre literatură atunci când stăm de vorbă.) Un critic literar iubit, ultra-exigent și mereu reales în fruntea Uniunii Scriitorilor e o mare contradicție în termeni. Cu toate acestea, Nicolae Manolescu a fost mereu reales cu scoruri astronomice, în ciuda exigenței lui și chiar a neiubirii lor funciare. Toate motivele de a nu fi ales iar și iar de către confrați și membri oarecare ai Uniunii n-au contat în fața recunoașterii cvasi-generale, vrând-nevrând. Paradoxal, suflarea scriitoricească accepta, cel mai adesea împotriva ei înseși, că nimeni și niciodată la noi nu făcuse și nu făcea mai mult pentru profesia de scriitor. Antipatica, vai, critică literară, exercitată fără complezențe, nu era tocmai calea de a prelungi o funcție aducătoare numai de nervi și sâcâieli administrative! Halal mod de a vrea „puterea“! Dar ce putere, dragi detractori, ce putere?! Puterea lui stătea în altă parte, nicidecum în funcția de președinte al unei uniuni de creatori. Nicolae Manolescu nu înseamnă, așa cum se tot repetă, doar poziția de maestru al cronicii literare, cel mai important, longeviv și incontestabil din literatura română, după cum sună locul comun. Există de fapt cel puțin trei sau patru Nicolae Manolescu, destul de diferiți unul de altul, acoperind o paletă literară largă: cronicarul, într-adevăr, funcție pe care el păruse că a inventat-o și a practicat-o după o formulă infailibilă în peisajul literar românesc; istoricul literar cu o vedere și o stăpânire integrală asupra literaturii române, ce-ți putea vorbi coerent și profund despre orice perioadă literară și în orice moment al zilei, fără plan și fără reîmprospătări de memorie; teoreticianul și analistul literar din Arca lui Noe și din numeroase alte pagini risipite în vasta lui operă, la limita dintre eseu și studiul academic cum nu sunt îndeobște studiile academice; în fine, autorul de Teme, gen inclasabil, între literatura de ficțiune, memorie, lectura liberă, de plăcere, ficțiune și exercițiul literar fără finalitate definită.

Ce place în scrisul lui Nicolae Manolescu e o trăsătură totalmente atipică pentru mediul nostru literar și, de fapt, cultural, iar acesta e un alt mare mister. La noi se scrie alambicat, înflorit, după inspirație, umoral, dezlânat, cum ne vine nouă mai bine. Scrisul lui e tocmai contrarul. Calitatea lui de căpătâi e claritatea desăvârșită. Gândul și cuvântul merg la el în acord deplin, perfect pliate unul pe celălalt, aproape fără efecte de stil, deși tocmai stilul acesta cristalin, îngrijit, rațional, fără metafore, bazat pe argument e cel ce exercită o putere de atracție irezistibilă. Mai bine zis, o plăcere inexplicabilă.

Îi știam „ideile“ de zeci de ani, după atâtea lecturi și sute de ore petrecute împreună. Cu toate acestea, îl citeam mereu și mereu, orice ar fi scris, hipnotizat de raționalitatea scriiturii, de frumusețea derivată din surse imposibil de identificat material. Îmi amintesc că a spus undeva, poate în Teme sau într-un interviu, că un critic n-ar trebui să-și permită mai mult de o comparație pe câteva pagini, despovărate de metafore, repetiții și alte baroce podoabe. E de mirare că Nicolae Manolescu e tot timpul comparat cu G. Călinescu. E de mirare și admirația lui Manolescu pentru Călinescu, fiindcă puține lucruri îi apropie, cel mai puțin stilul, bombastic la unul, elegant în austeritatea lui la celălalt.

Când vorbim despre raționalitatea lui funciară, n-ar trebui să vorbim și despre răceală. Admirația, parte esențială și ea a spiritului critic, se infuzează în analiză, astfel că e greu să extragi, americănește, o frântură de propoziție și s-o expui comercial pe copertele unei cărți recomandate de el, cum ai prelua stafidele din cozonac (una din puținele lui metafore), fiindcă atunci ar trebui să reproduci o pagină întreagă spre a înțelege de unde vine lauda criticului la adresa unei opere sau a unui autor. Rareori îl vedeam eliberându-și sentimentele fără reținere. Și atunci rândurile sunt atât de neobișnuite și de generoase, încât îl citești copleșit de emoție, la rândul tău, tocmai fiindcă lucrul acesta e rar și surprinzător în patetismul lui nemanolescian. Ultima dată s-a întâmplat, cred, chiar într-unul din editorialele de vara trecută, când a vorbit despre Despărțirea intelectualilor de ei înșiși. Era un îndemn emoționant la reapropierea lui Gabriel Liiceanu de Andrei Pleșu.

Nu pot să nu aduc aici în discuție, inoportun, supărător, cazul Mircea Cărtărescu. Distanța criticului de romancier a fost un subiect continuu de nedumerire între noi, cei ce l-am iubit pe critic: ce oare putuse să-l supere într-atât, încât să vrea să uite de cel în care văzuse de la primele ore un mare scriitor. Nu vom ști niciodată cum s-a ajuns aici. Iau deci în mâini Istoria critică și citesc ce se scrie acolo despre poetul și prozatorul din prima linie, mai surprins de lectură decât fusesem în fața inexplicabilei lui supărări. Sunt în Istorie peste zece pagini format mare despre Cărtărescu, pe două coloane, rânduri memorabile, fără greș, de mare apreciere. Tot restul nu mai are nicio importanță.

Despre valorile politice, esențiale și ele în toată acțiunea lui critico-literară și efectiv politică, să-l lăsăm să vorbească pe Vladimir Tismăneanu și pe cei capabili de obiectivitate și cultură în materie. Omul și analistul politic, imposibil de separat de critic, a stârnit oribile pasiuni și acuze, dintre cele mai absurde și mai contradictorii. Nu mi s-a părut că l-au destabilizat. S-a apărat cu moderație și calm, în câteva pagini de memorii și interviuri. Văd vechile mizerii reapărând în aceste zile negre printre comentarii, pe rețelele sociale. Nici acum nu l-au iertat și nu i-au iertat statura.

Ce va urma acum?

Mă aștept la orice, acum că el nu mai e printre noi, ca să ne unească în numele unor valori. Cel mai grav va fi valul uniformizării morale și literare, uniformizarea criteriilor și valorilor, amestecul de sofisme și solide lucruri ce nu se negociază. Grave vor fi resorbirea spiritului critic din țesutul nostru cultural, vorbăria inconsistentă, autopromovarea triumfătoare, reculul.

Cât despre dispariția lui din viața noastră personală, nici nu mai are rost să vorbim. Faptul acesta inadmisibil îl vom duce cu noi cum se va putea, până la sfârșit.

Vasile Popovici

 

Nicolae Manolescu, așa cum l-am cunoscut

Nicolae Manolescu a fost un om cu un talent politic extraordinar. De regulă, atunci când se vorbește despre politică și despre propensiunea cuiva spre politică, mintea este tentată să fugă spre CV-ul funcțiilor administrative. Dar nu la aceste aspecte mă refer atunci când vorbesc despre talentul politic al domnului Manolescu, cu toate că a fost și președinte de partid, dar și parlamentar.

Capacitățile sale politice s-au reflectat, cum era și firesc, în întreaga sa carieră. Ca tânăr critic literar a știut să ocolească situațiile care l-ar fi putut compromite profesional, alegând a treia cale, în momentele cruciale de viață, căci un indicator al talentului politic este, desigur, pe lângă carisma personală și curajul de a practica jocul cu sumă nulă, atunci când este nevoie.

Din 1990, când s-a orientat la propriu spre o carieră politică, a reușit să separe activitatea profesională de cea literară, dând de înțeles că aceste două capacități nu se vor diminua reciproc, ci se vor sprijini. Poate că doar neșansa a făcut să nu ajungă în 1996 candidat la președinția României, în locul lui Emil Constantinescu.

A continuat să fie extrem de activ și a ocupat pentru mulți ani o funcție diplomatică extrem de importantă, aceea de ambasador al României la UNESCO, iar o bună bucată de timp, această răspundere s-a împletit cu cea de președinte al Uniunii Scriitorilor din România. A fost un nou prilej să-și arate talentul politic, știind să aleagă o echipă care să-l suplinească pe durata șederii la Paris și să acorde încredere unui mare poet și prozator, pe numele lui Gabriel Chifu. Așa l-am cunoscut eu pe domnul Manolescu, datorită acestui mare scriitor, care mi-a mijlocit o întâlnire cu președintele Uniunii Scriitorilor, într-un context complicat. Se întâmpla în biroul din Casa Monteoru, pe când abia împlinisem 30 de ani. Pe un ton familiar, de parcă m-ar fi știut de o viață, domnul Manolescu mi-a expus motivul pentru care a dorit să ne vedem, convingându-mă să fac tot ce ține de mine pentru a-l sprijini să înțeleagă establishmentul statal pe care mărturisea deschis că nu îl mai cunoștea.

Probabil că și din această preocupare politică a provenit energia celui mai longeviv președinte al Uniunii Scriitorilor, încât a putut aborda cu atâta perseverență tema intereselor comune, dintre care limba română și educația au reprezentat o prioritate permanentă.

Printre multele amintiri care mă leagă de domnul Manolescu, cele mai semnificative sunt de la Colocviile Romanului Românesc Contemporan, mai ales în 2013, când am înțeles cum ar trebui să se scrie un roman, până la luna octombrie a anului 2019, când vestea că voi avea un băiat, pe care am primit-o în biblioteca Facultății de Litere a Universității din București, lucrând la medalionul „Manolescu 80“, m-a determinat să-i adaug băiețelului meu Nicolae, ca al doilea prenume. Mă bucur că i-am spus acest lucru și n-am cum să uit acel surâs.

Din păcate, după pandemie, relațiile dintre oameni s-au schimbat ireversibil. Teama care ne-a cuprins pe toți, ne-a făcut să vedem tot mai mult perioada de până în martie 2020 ca pe „good old days“. Ca atmosferă, diverse urgențe sau noi abordări editoriale au învins vechile amintiri și întâlniri, necazurile și anxietățile, altele decât cele pandemice, interferențele neavenite au dus la adevărata izolare, cea post-pandemică, în care distanța fizică dintre oameni s-a transformat într-o înstrăinare. În acest context, lipsa de cuprindere a unora și, poate, înverșunarea au ucis concentricitatea atât de necesară unui climat organizațional sănătos. Să o spunem franc, nici Nicolae Manolescu nu a fost ferit de anumite forme de intoxicare, iar a-l prezenta doar encomiastic ar echivala cu o insultă și o nedreptate.

În fine, din acești ultimi 13 ani, rămân cu nenumărate amintiri frumoase legate de domnul Manolescu. De la o lungă plimbare pe jos, prin Alba Iulia, la o vizită la un liceu bucureștean din Drumul Taberei, în care am mers împreună, pe când coordonam o astfel de activitate la Muzeul Național al Literaturii Române, apoi la foarte multe povești, în biroul domniei sale, întâlniri cu reprezentanți guvernamentali, duzini de poante și de întâmplări pe care mi le-a spus la diverse cine, discuții despre cărți și oameni, sugestii oferite, până la ultimele două prânzuri, unul din decembrie 2022 și unul din martie 2023, apoi o ultimă întâlnire, în biroul domniei sale. Totul s-a strâns acum într-un punct cosmic, rezumându-se la un cuvânt: amintire.

Flaviu George Predescu

 

Trei încercări de a organiza tristețea

Îmi spunea cârcotașul. Da, da, așa îmi spunea când nu ne prea potriveam la păreri. Însă: n-o să mai am cu cine să comentez agramatismele de pe la știri sau comentarii; n-o să mai am pe cine să supăr pentru că am altă părere, iar el știe întotdeauna mai bine. Dar nici el n-o să mai aibă un martor atent la relatările sale dintr-un trecut care pentru ceilalți nu există. La cine ai să mai strigi, Nicolae, acolo, în Panteonul ăla care vă e destinat vouă, mentorilor și gânditorilor de direcție, într-un departament separat de influensării de azi, care v-au luat locul? Dacă, Doamne ferește, ăștia s-ar strecura și acolo, printre Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, pe lângă tine, cum te-ai mai putea apăra de stupiditățile pe care le răspândesc în masele – nu-i așa? – tot „largi populare“, cele supuse presiunii materiale ca să nu le treacă prin cap decât ce li se dictează, într-un fel sau altul, din altă parte?

Tot cârcotașul de altădată, parcă, era mai potrivit decât cei care te periau ca să le mai ștergi și tu din inabilitățile frecvente și obișnuite. Tot cei care nu pot fi de acord chiar cu tot ce spune un mare om sunt aceia care îl ajută să se mențină în lumea în care trăiește. Nu neapărat eu, Doamne ferește, dar mai sunt și alții, atâția. Cârcotași și ei, săracii! Ai înțeles, o lină aluzie la Caragiale, „revoluționari toți, săracii!“ (Conu’ Leonida față cu reacțiunea, scena IV)

*

Până în ultimele clipe, reacționa la tot, învățământ prost dirijat, limbă română stâlcită, politică și administrație confundate una cu alta. Ultima pagină a „României literare“ o scria aproape numai el, în ultimul timp dădea și răspunsuri unor scrisori de la cititori sau doritorilor de publicare. Și trebuie să fi observat oricine că era spiritual, ironic, punea punctele pe câte i-uri se întâmplau să-i iasă în cale ba fără punct, ba fără rost…

Într-o toamnă nu prea îndepărtată, acum vreo două, dacă-mi aduc bine aminte, a venit știrea tragică a morții unui mare actor și mare manager cum se spune azi, Ion Caramitru, președinte al UNITER de prin 1990 și ceva, director al Teatrului Național din București. Datorită lui, edificiul mutilat la ordinele lui N. Ceaușescu fusese readus la forma sa inițială. Ion Caramitru a murit la Spitalul Elias. Era ultimul om din generația noastră despre care puteam să credem, și Nicolae Manolescu și semnatarul, cârcotașul, că va muri în plină activitate creatoare. O coincidență tragică a făcut ca și această moarte bruscă, teribilă pentru Uniunea Scriitorilor și pentru ANUC (Alianța Națională a Uniunilor de Creatori), din care făceau parte și uniunea actorilor și cea a scriitorilor, să se întâmple în același spital. Când a dispărut Ion Caramitru, hulit și el de veleitarii de profesie, ca și, dincoace, Nicolae Manolescu, ANUC a rămas fără unul dintre cei mai autoritari apărători ai săi. Atunci, asta a sugerat, întristat, Nicolae Manolescu. Acum, asta spunem și noi, cei lăsați încă o vreme, pe-aici, prin curte…

Cei care sunt, ei înșiși, propriii clasici/propriii mentori nu simt lipsa nimănui altcuiva, ba dimpotrivă, probabil, se cred liberi, acum, când judecata estetică nu-i mai pândește din direcția asta. Dar eu, cârcotașul, cui să-i mai spun, luni pe la prânz, că iar am auzit un „doisprezece zile“ în gura cine știe cărui personaj public sau a cine știe cărui jurnalist grav? Sau un „avem decât“, cum l-a auzit el rostind pe un ins care uzurpă numele unui personaj dintr-un film de succes de-acum vreo douăzeci de ani, candidat la nu știu ce primărie?

*

Nicolae Manolescu a fost martorul și nu doar atât al unor vremuri când generația sa, numerotată ’60, a răsturnat sistemul de non-valori proletcultist, cel întemeiat, dacă pot să spun așa, pe ideologie și pe supunere, dar Nicolae Manolescu a fost și martorul noului progres, cel împotriva meritului, contra valorii estetice, acela pentru altă (?) ideologie, din nou una înlocuitoare. A semnalat cât de des a putut fenomenul și, desigur, va fi fost luat drept reacționar.

În fond, a reacționa și a cârti nu sunt, cumva, două mișcări înrudite, membrii lor făcând parte dintr-o familie de spirite complementare? Poate cu o (mare) diferență de grad.

„Generația noastră…“, mi-a spus cu un zâmbet trist Ana Blandiana, în marea sală de marmură a Ateneului Român în mijlocul căreia Nicolae Manolescu dormea, alb, neatins de omagiile florale ale oficialilor și, poate, vai, și ale celor ca noi, luni, 25 martie 2024, de Bunavestire…

Garda militară se schimba din nu știu câte în nu știu câte minute (semn, am aflat pe urmă, la Rm. Vâlcea, de la un demnitar, că avea decorația supremă), parcă un semn al generațiilor noastre și alor lor, care o fac mult mai zgomotos și mai haotic. Iar el haosul ar fi voit să-l organizeze, el, profesorul, scriitorul, academicianul, într-o arhitectură coerentă, rezistentă la prostie și nesimțire. Și la atâtea alte „păcate capitale ale omenirii civilizate“. (v. Konrad Lorenz)

*

Și încă una (o încercare, v. mai sus): mă tem să nu devin și eu vreun „mititel“ care să vrea să vorbească „Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el.“ (O, dar câte altele ar mai fi! Încercări, desigur!)

Nicolae Prelipceanu

 

 

Utopia cărților

A vorbi despre Nicolae Manolescu în momentele marii despărțiri înseamnă, în cel mai fericit caz, să bați câmpii cu grație, pentru a folosi o sintagmă de-a lui Alexandru Odobescu, scriitor căruia istoricul nostru literar i-a dedicat o monografie în urmă cu jumătate de veac. Mă aflu și eu în marea dificultate de a scrie despre profesorul nostru, al tuturora, asemenea celui pus la grea încercare de a începe prefața la Manualul de vânătoare, al prietenului C.C. Cornescu, din Pseudo-cynegeticos. A vorbi despre Nicolae Manolescu și despre opera sa înseamnă a te porni cu graba și a te întâlni cu zăbava pe „răzoarele“ literaturii române. Difficiles nugae!

Profesorul nu a ştiut niciodată ce înseamnă a avea weekend, vacanţă sau concediu. Fie soare, fie vânt, el a citit și a scris din orice poziție, fără pauză, oriunde s-ar fi aflat: acasă, la munte, la mare, în orice deplasare. Acest fel de a trăi i-a ordonat treptat nu numai cititul și scrisul, ci şi viaţa, grație unei discipline autoimpuse, deşi nu neapărat pe deplin conştientizată de la început, când autorul Temelor nu a văzut deloc „desenul din covor“. În urma răspunsului dat la o invitație lansată din partea unei reviste de a numi zece cărţi pe care le-ar lua pe o insulă pustie, marele cititor și-a exprimat câteva impresii: „Primul lucru care-mi atrage atenţia (şi la care, când am alcătuit lista, m-am gândit doar în treacăt) este absenţa cărţilor româneşti. Pentru un om care şi-a consacrat viaţa literaturii române, iată ceva greu de înţeles. Explicaţia ar putea consta în faptul că, fiind la mijloc nişte preferinţe de lectură, am eliminat spontan tocmai literatura de care m-am ocupat din obligaţie. O obligaţie liber asumată, e drept, dar nu mai puţin constrângătoare. Iar preferinţele sunt forma noastră maximă de libertate în materie de gust“ (Biblioteca de zece cărți, în „România literară“, nr. 51-52/2002).

După ce preciza că alegerea i-a fost sinceră și spontană (fără a se fi gândit la o configurație aparte a ei și fără a fi voit să lase o anumită impresie în urma vreunui calcul cultural), Nicolae Manolescu își încheia astfel editorialul despre listă: „Şi primul uimit de cum arată sunt eu însumi.“ Absența de pe listă a cărților românești, la care el s-a gândit doar în treacăt, nu mi se pare greu de înțeles. La ce i-ar fi trebuit neapărat vreuna din ele marelui critic, din moment ce le știa pe toate ca nimeni altul și după ce le-a analizat la două mâini în urma unei obligații liber asumate întreaga viață? Nu ar fi fost păcat să renunțe la altele?

Lui Nicolae Manolescu i s-a întâmplat odată, în urmă cu 15 ani, să aţipească puțin, cu ochelarii pe nas, şi să scape din mâini cartea pe care o citea. Trezindu-se, împătimitul cititor s-a gândit că, dacă l-ar fi văzut cineva în acea postură, i-ar fi putut lăsa impresia că a murit în timp ce săvârşea actul fundamental al vieții lui. Prin urmare, între somn şi moarte nu pare să fie o mare distanţă. „Fericiţi cei care aţipesc în felul acesta, definitiv, citind o carte!“ – exclama el (Îngerul cu o carte, „România literară“, nr. 27/2010). Cititorul de cursă lungă mărturisea că de la o vreme îl obseda întrebarea dacă are vreo semnificaţie ultima carte citită înainte de moarte (desigur că el se referea la moartea acelora care au citit toată viaţa). Nefiind prea sigur de darea unui răspuns pozitiv, Profesorul încerca să-și imagineze, oarecum fără rost (credea el) – fiindcă de când se ştia citea la întâmplare (nu cred eu) –, ce carte va ţine în mână îngerul său. Oare care i-a fost cartea care a stat la graniţa dintre viaţă şi moarte? Nicolae Manolescu nu știa cum s-a intitulat prima carte pe care a citit-o, iar noi nu știm care a fost nici ultima. Cert este că și-a sfârșit viața în felul în care a început-o: citind pentru a scrie la două mâini, în mijlocul cărților. Pace ție, cititorule!

Vasile Spiridon

 

Un suflet îmbrăcat în armură

Vreau să spun din capul locului că nu l-am cunoscut foarte bine pe Nicolae Manolescu şi nici nu m-am aflat în apropierea lui aşa cum au fost alţii. Nu am participat la nicio şedinţă a cenaclului de luni şi în general eram pe atunci foarte neîncrezător faţă de valoarea propriu-zisă a poeziei pe care o încuraja respectivul cenaclu. Dar Nicolae Manolescu era Nicolae Manolescu şi nu aveai cum să-l ignori. Mai ales că pe vremea aceea de demult, se spunea că două sunt instanţele care te fac scriitor şi te scot din anonimat. Dacă scrie Manolescu despre tine şi dacă la Europa liberă te va prezenta Monica Lovinescu. Atât şi nimic mai mult. Acestea sunt supremele instanţe care lansează un autor, dar în egală măsură îl pot şi ucide printr-un verdict nemilos. Despre mine, domnul Manolescu nu a scris niciodată şi nici Monica Lovinescu nu m-a băgat în seamă. Dacă nu greşesc, cu mulţi ani în urmă, la decernarea premiului „Cartea anului“, numărându-mă şi eu printre nominalizaţi, domnia sa a spus că sunt un autor profesionist, ceea ce, ca să fim sinceri, nu e de colea. În momentul în care ai ieşit din tagma veleitarilor şi ai intrat în lumea profesioniştilor deja ai făcut un salt. Aşadar, în ochii domnului profesor eram un profesionist. Deşi calificarea pare rece, e, totuşi, importantă. Ironia face ca Ileana Mălăncioiu, întocmind un referat despre romanul meu Jurnalul aşteptării pentru a fi propus la premiul Academiei, a folosit acelaşi calificativ. Dar să trecem peste astea care nici nu au legătură cu personalitatea celui evocat.

De fapt, l-am cunoscut pe domnul Manolescu cu mare întârziere. L-am cunoscut cu ocazia unui colocviu al romanului de la Alba Iulia, în clipa în care domnia sa şi-a permis un moment de maximă sinceritate evocându-şi mama despre care ştim că a făcut puşcărie politică fiind colegă de celulă cu Oana Orlea. La acel colocviu, fiul a vorbit superb, adică simplu, fără niciun adaos… cultural. A amintit astfel faptul că atunci a ieşit pe traseul dintre Piteşti şi Curtea de Argeş împreună cu bunicul. Acesta aflase că deţinutele vor fi mutate dintr-un loc în altul şi deci există posibilitatea să-şi mai vadă el, fiica, şi nepotul, mama. Numai că miliţienii care se ocupau de acel transport au tras în jos prelatele de la camioane, aşa că nu s-a mai putut vedea nimic. Copilul Manolescu a început să plângă în hohote şi cu greu a fost stăpânit de bunic.M-a impresionat profund această evocare. Iată că domnul profesor nu e ce pare. În spatele armurii formate din noţiuni, concepte, verdicte, se află un suflet care e sufletul lui şi până la urmă n-are nicio legătură cu îmbrăcămintea exterioară. Mi-a venit să spun că ăsta-i adevăratul Nicolae Manolescu şi nu profesorul exigent care nu admite sentimentalisme. Întâmplarea a făcut ca în urmă cu vreo două numere ale „României literare“ să citesc o însemnare de-a domniei sale plecând tot de la mamă. Spunea acolo că a avut un vis care, cred, raporta ceva trăit în aceleaşi vremuri sinistre. Ducându-se cu fratele lui la penitenciar pentru a-şi vedea amândoi mama, chiar dacă au văzut-o, nu au putut să-i atingă mâna deoarece se întindea între ei un gard de sârmă ghimpată, başca gardienele care nu îngăduiau nicio apropiere. Şi secvenţa aceasta m-a impresionat şi am văzut că nici pe Ion Vartic nu l-a lăsat indiferent de vreme ce a analizat-o în revista „Apostrof“.

După mine, acesta este adevăratul Nicolae Manolescu. Un om sensibil, dar care a înţeles că nu faci în lumea asta mare brânză cu sensibilitatea. Aceasta e numai a ta şi trebuie ascunsă de ochii vulgului, în schimb la suprafaţă ai datoria să arăţi ca un gentleman sau ca un cavaler, care poartă în funcţie de situaţie costum de gală sau armură. Ştiu, pe de altă parte, că domnul Manolescu era un raţionalist şi nu-i plăcea să se îmbete cu vorbe mari şi fără acoperire. Aici ne deosebim radical fiindcă eu, la viaţa mea, nu prea m-am înţeles cu raţionaliştii. Dar asta nu înseamnă că nu sunt două feluri de raţionalişti, aceia care îţi taie pur şi simplu aripile şi râd de tine când te văd prea exaltat, dar sunt şi aceia care înainte de raţionalism ştiu că a existat raţiunea şi fără raţiune omul nu poate trăi. Ca să atingi culmile iraţionalului trebuie ca în prealabil să stai bine cu picioarele pe solul raţiunii. Domnul Manolescui a avut mereu o poziţie stabilă care l-a ajutat să facă faţă surprizelor neplăcute ale vieţii. Sunt convins că mai avea multe de spus şi de făcut. Am impresia că sfârşitul l-a luat pe nepregătite. De fapt, întrebat parcă odată ce crede despre chestiuni din acestea delicate, cum ar fi bunăoară viaţa de dincolo, domnia sa a spus foarte liniştit că asemenea probleme sunt strict personale şi cine bate toba cu ele e cam ridicol. Nu ştiu dacă acesta a fost cuvântul, dar am reţinut un lucru: el trata problema spirituală cu bun-simţ. Ceea ce e o mare calitate.

Dan Stanca

 

Nicolae Manolescu şi reinventarea eseului

Temele lui Nicolae Manolescu nu sunt doar un document privilegiat, dar şi dosarul unui roman de formare intelectuală. Temele sunt seria de texte în care arta critică a lui Nicolae Manolescu se deschide către un spaţiu al confesivităţii şi subiectivităţii. Criticul este, simultan, un hermeneut şi un fascinant romancier al ideilor, iar această simteză de voci acordă Temelor un farmec melancolic şi crepuscular pe care niciun alt segment al operei sale nu îl posedă.

Temele relevă dimensiunea claviaturii pe care o poate mobiliza proza lui Nicolae Manolescu: trecerea de la reflecţia în marginea actului critic la literatura comparată, trecând prin întoarcerea în propriul timp biografic. În canonul contribuţiilor sale, Temele propun o borgesiană disciplină a fanteziei critice.

Teme şi zile

Dacă s-ar încerca o genealogie formală a modelului pe care îl pun în pagină Temele, referirile la eseul conversaţional englez , dar şi la cozeriile lui Sainte- Beuve ar fi naturale şi obligatorii. Îl apropie pe Nicolae Manolescu de această tradiţie continentală un gust bine temperat al erudiţiei, ca şi înţelegerea faptului literar şi intelectual în afara unui procustianism steril. În plan autohton, se poate identifica o filiaţie ce urcă până la graţia lui Odobescu şi paradoxurile călinesciene din seria de „ cronici“, ante şi postbelice. Pariul critic al lui Nicolae Manolescu este reductibil la tentativa de a acorda criticii acel statut definibil prin geniul creator şi vitalitatea pe care îl revendică,tradiţional, doar proza şi poezia. Temele sunt meditaţie asupra criticii, dar şi elogiu adus literaturii înseşi, ca muzică fără de care substanţa umanităţii nu ar fi posibil de imaginat.

Scriitura critică a lui Nicolae Manolescu refuză încorsetarea în chingile unei ştiinţe naturale dedicate obiectului literar. Recitirea lui Sainte- Beuve este şi o mise-en-abîme a propriului său proiect intelectual: atras mai degrabă de îndoielile acestuia decât de rigoarea indusă de încrederea în metodele infailibile, Nicolae Manolescu reafirmă, în contra structuralismului, vocaţia criticii de a fi instrumentul ce interoghează misterul literar, adăugând, deloc paradoxal, un nou mister acestei încărcături simbolice originare.

Metoda lui Nicolae Manolescu se naşte, aşadar, prin mobilizarea unui eclectism superior, atent la nuanţe, dar rezistând, cu sagacitate, reducţionismului structuralist. Atunci când abandonează masca critică şi cedează tentaţiei subiectivităţii, anticipând un volum precum Viaţă şi cărţi, proza lui Nicolae Manolescu atinge un grad de profunzime melancolică ce poate surprinde pe cei ce întrevăd în criticul scris cu majusculă doar pe pontiful verdictelor şi judecăţilor literare.

În această proză a criticului, ce vorbeşte despre pasiunea verniană a adolescenţei, dar şi despre întâlnirea cu miracolul matern, literatura se întâlneşte cu biografia, evocând textele lui Livius Ciocârlie. Prin Teme, Nicolae Manolescu edifică o cameră Sambo a sa, în care reuneşte, armonic, vocaţiile locuindu-i personalitatea. Construind o ordine flexibilă şi ficţională a discursului, Nicolae Manolescu îşi validează, borgesian, natura sa proteică.

Temele sunt şi un jurnal de lectură, a cărui revizitare poate fi o cale de acces în interiorul fiinţei criticului însuşi. De la Dostoievski şi Proust până la Cehov şi Thomas Mann, Temele închid un vast potenţial hermeneutic, fiind asemeni unor proze scurte în care un romancier concentrează materia ce ar fi putut evolua în cadre panoramice.

Exemplaritarea critică a lui Nicolae Manolescu ţine de firescul galic al scriiturii critice, scriitură ce devine vehicol al ideilor. Paginile dedicate spaţiului închis, kafkian la Dostoievski sunt o probă de virtuozitate, iar reflecţiile în marginea lui Thomas Mann şi a tânărului Castorp au un aer profetic ce transcende epoca elaborării lor.

Jurnal de idei, confesiune, auto-portret, Temele sunt un document de istorie intelectuală şi o suită de instantanee. Atunci când istoria trece Rubiconul anului 1989, timbrul lui Nicolae Manolescu se încarcă de vibraţia ideologică a liberalismului clasic, iar vocea moralistului impresionează şi impune. În acest punct, sensibilitatea post-maioresciană domină discursul, iar ieşirea din labirintul patimilor şi al rătăcirilor este indicată, exemplar. Căci Temele sunt şi un fir al Ariadnei.

Moştenirea lui Nicolae Manolescu înseamnă, în ordinea posterităţii, această capacitate unică de a trece graniţa dintre texte şi mode. Reinventarea eseului devine, în Teme, un remarcabil exerciţiu de investigaţie critică şi de imaginaţie. Criticul constructor de canon este, în aceste pagini memorabile, un extraordinar prozator de idei : dincolo de dicţiunea lor se poate simţi dialectica fiinţei autorului însuşi.

Ioan Stanomir

 

Credința lui Nicolae Manolescu

L-am cunoscut pe Nicolae Manolescu la sfârșitul anilor ‘70 din secolul trecut, prin mijlocirea prietenilor Mircea Scarlat și Constantin Țoiu. Eram din adolescență cititor constant al cronicilor literare publicate în aceea vreme în „România literară“, după ce fuseseră găzduite aproape un deceniu în „Contemporanul“. Formația mea intelectuală datorează mult acelor cronici, din care am învățat ce înseamnă gândirea liberă și spiritul critic. Metamorfozele poeziei și Poezia română modernă de la George Bacovia la Emil Botta (din care reușisem să cumpăr un exemplar înainte de retragerea antologiei din librării și topirea ei) – împreună cu Structura liricii moderne de Hugo Friedrich și Conceptul modern de poezie de Matei Călinescu – mi-au luminat mereu călătoriile în peisajul miraculos al acestui gen literar. Când l-am întâlnit prima dată pe Nicolae Manolescu, am fost bucuros să constat că se purta și vorbea la fel cum scria: fără afectare, convivial, interesat mereu de punctul de vedere al interlocutorului, savurând dialogul și având darul de a îmbrăca ideile în cele mai simple și mai potrivite cuvinte (în paranteză fie spus, prietenia legată atunci a fost temeiul colaborării noastre politice după implozia sistemului comunist; cel mai important moment al procesului de unificare liberală – fuziunea dintre P. N. L. și Partidul Alianței Civice – nu ar fi existat fără încrederea prietenească reciprocă, iar fără acea fuziune ar fost și mai dificil ca liberalii să se salveze în furtuna electorală din anul 2000).

Mircea Scarlat a fost doar unul dintre tinerii scriitori (poeți, prozatori, critici literari) care s-au bucurat de mentoratul lui Nicolae Manolescu. Relația dintre maestru și discipoli era eliberată de orice urmă de autoritate rigidă, de o parte, și de venerație inhibantă, de cealaltă parte. Dialogul își păstra întotdeauna forța de seducție reciprocă. Talentul de a crea această deschidere reciprocă a contribuit, în bună măsură, chiar înainte de inițierea Cenaclului de luni, la crearea unei școli literare care poartă marca criticului. Cu prețuire înnoită repetat pentru G. Călinescu, al cărui emul peste timp a fost prin scrierea monumentalei Istorii critice a literaturii române, dar evitând capcana stilului oral emfatic al acestuia, Nicolae Manolescu a fost mai apropiat de Titu Maiorescu, căruia i-a dedicat teza de doctorat, cu un destin sinuos, și de Eugen Lovinescu, repetând performanța acestora din urmă de a fi conducător de școală literară.

Este însă și un element care unește acești patru stâlpi care alcătuiesc structura de rezistență critică a literaturii române: afirmarea și susținerea autonomiei esteticului. Pentru Maiorescu, Lovinescu și Călinescu (înainte de aderența de fațadă la ideologia comunistă), această profesiune de credință a fost o dovadă de luciditate. Pentru Manolescu a fost și o dovadă de curaj. În atmosfera regimului totalitar, care a fost doar diluată, dar nu înlăturată în scurta perioadă de liberalizare din anii ‘60 ai secolului trecut, criticul și istoricul literar, care știa foarte bine ce riscuri își asumă, după ce fusese exmatriculat din facultate, fiind obligat să-și întrerupă studiile universitare doi ani, nu a abjurat niciodată de la credința în autonomia esteticului. Multă vreme, pentru liber-cugetătorul care era, această credință nu a avut o dimensiune transcendentă. Dar în ultimii ani, această dimensiune i s-a limpezit treptat, pentru ca în editorialul din „România literară“ nr.11/2024 să-i apară în lumină deplină, cum rezultă chiar din titlu: Transcendența valorii (estetice, artistice).

Autonomia esteticului, în lumina transcendenței, a fost afirmată cu simplitate stilistică, pe care numai marii scriitori o au. „Toate elementele fizice ale operei cunosc unități proprii de măsură. Nu și valoarea estetică: ea transcende fizicul și-i pune în dificultate pe teoreticieni tocmai pentru că se situează într-un alt plan decât acela material al operei. Valoarea este spiritul imaterial al operei de artă…nu-l putem, nu cântări, dar nici măcar atinge pe calea celor cinci simțuri cu care ne-a dăruit natura. Avem absolută trebuință de un al șaselea, simțul critic, mult mai rar și mai prețios, un simț pe sfert natural și pe trei sferturi cultural, înnăscut, ca și celelalte, dar și făcut, cum se spune, printr-o experiență dobândită prin lectură. Și asta, doar ca să intuim valoarea, nicidecum ca s-o măsuram cu exactitate.“ Apoi, deplângând prezenteismul, criticul trăgea un viguros semnal de alarmă: „Fenomenul constă în excluderea valorii specifice fiecărui domeniu material și spiritual. Printre acestea, a valorii estetice și artistice. Rezultatul este destrămarea tuturor formelor de viață omenească.“

Credința lui Nicolae Manolescu în valoarea literară, ca formă a autonomiei esteticului, este incontestabilă. A afirmat această credință în cele șase decenii în care a slujit neobosit, cu spirit critic, literatura română. Mai mult, a probat că istoria și critica sunt genuri literare. Adică este el însuși un mare scriitor. Iar în ultimii ani a combătut cu verb inspirat, în mod perseverent, noile ideologii care neagă valorile, inclusiv pe cele estetice. Dacă în modernitate cultura l-a înlocuit pe Dumnezeu, cum a scris Roger Scruton, în postmodernitate există riscul ca însăși cultura să fie condamnată la neființă, cum ne-a avertizat Nicolae Manolescu. Poate că vom diminua acest risc dacă vom face ceea ce i-a spus lui Alex Ștefănescu când, cu câteva săptămâni în urmă, acesta trecuse și el pragul spre lumea de dincolo: nu te vom uita, te vom citi în continuare!

Valeriu Stoica

Piramida lui Manolescu

Pentru mine, unul, s-a încheiat capitolul validării creației originale după criterii estetice, o dată cu dispariția marelui critic de direcție Nicolae Manolescu (venit în prelungirea trioului istoric Maiorescu-Lovinescu-Călinescu). Conta în fața propriilor ochi tot ce scriam fiindcă mă expuneam voluntar exigențelor autorității critice promovate și de „oamenii lui Manolescu“ (nu numai de către Manolescu însuși), susținători ai primatului estetic, care țin și azi ștacheta ridicată a valorizării; de aici înainte nu va mai conta, mă tem, eu nu mai am viitor literar. Am avut slăbiciune pentru atmosfera profesionistă instaurată de Nicolae Manolescu, care „a sfințit locul“ în fruntea săptămânalului-fanion „România literară“ (din 1990) și în fruntea Uniunii Scriitorilor, cât a fost președinte al ei (din 2005 până la moartea sa neașteptată). Spiritul critic nu se va reînnoi, ci va fi pus sub obroc. Lumea literară românească a rămas și fără al doilea pilon fundamental de susținere a criticii „estetice“, în nici doi ani – după Eugen Simion (dispărut pe 18 octombrie 2022), pe 23 martie 2024 a murit și Nicolae Manolescu (amândoi academicieni fără pereche), cel mai important critic de după Al Doilea Război Mondial, cum se tot recunoaște. O lovitură năucitoare dată de destin literaturii române. Nu are și nu va mai avea nimeni reprezentativitatea și autoritatea lor critică. Acum critica literară românească e în aer, noile generații nu vor să mai audă de critica „estetică“ (și de literatura scrisă până la ei; istoriile literare apărute nemaifiind deloc repere de valoare). Sunt la modă studiile „universitare“ pe criterii de ideologie literară, „necritice“ (eventual, pe tiparul „plăcerii“ și al corectitudinii politice), nu critica de întâmpinare, nu canonul literar. Sigur, mai există o speranță, pentru o vreme, cu tinerii Răzvan Voncu și Daniel Cristea-Enache, ieșiți din plutonul douămiist: aceea să reziste pe poziții, să susțină critica literară „estetică“ și să aducă istoria literaturii române la zi, singurul criteriu de valorizare rămânând cel moștenit din secolele XIX și XX la noi… Va fi derută critică în lumea literară, valorile nu vor mai conta. Îi scriam unui poet premiant senior, în ziua în care am aflat că a murit Nicolae Manolescu, resemnat: „Mă tem că piramida literară se va prăbuși de aici înainte“… Ce credeți că mi-a răspuns poetul premiant senior (nu-i trec numele, fiindcă nu i-am cerut acordul să dau de gol ce mi-a scris): S-a cam terminat cu valoarea în literatură, dragă Liviu. Vorba lui Bernard Pivot, despre anii de altădată, când conta mai mult valoarea literară decât morala… Acum, văd și la teatru, reprezentări mai mult etice decât estetice. Asta e epoca. Noi suntem rămași de data trecută. O dată care a trecut.

Reiau, ce am mai scris. Am tot afirmat că sunt un produs critic al comunismului (vorba vine), născut cum sunt în 1950, crescut, educat, cu loc de muncă și familie, cu cărți de versuri publicate până la Revoluția din 1989 (cei care au participat la Revoluție direct sau indirect, muritori de rând, sunt convinși că a fost o revoluție, nu o „lovitură de stat“; ar fi fost culmea să participe ei la o lovitură de stat) într-o Românie „populară“ și socialistă. Am luat seama acum, când scriu aceste rânduri, că până la Revoluție am avut două repere critice intuitive: 1) în persoana lui Nicolae Manolescu, în plan literar, din vremea primei mele tinereți (prin revistele literare, în principal „Contemporanul“, „Gazeta Literară“ / „România literară“, o perioadă „Steaua“, dar și prin cărți ale sale, de referință) până azi, și 2) în persoana perechii Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, în plan etic-literar-ideologic, în anii 80 ai secolului trecut (prin Radio Europa Liberă, exclusiv; spun ideologic, să nu se înțeleagă vreo legătură politică, eu n-am fost niciodată membru de partid). Fire singuratică fiind, timidă, izolată, n-am avut noroc de îndrumători (n-am avut „modele de urmat în viață“, nici între scriitori, oricât de mari erau considerați; i-am citit, dar nu m-am apropiat de ei și nici nu i-am aprofundat, să fiu sigur că nu scriu ca ei, „că nu sunt influențat“), am mers pe mâna mea, cum se spune. Mi-a fost mai ușor să urmăresc în amănunt o personalitate critică, pe Nicolae Manolescu, el era „busola“ săptămânală în lumea literară, a autorilor și cărților în principal care meritau, din anii 70 încoace; acceptam să mă influențeze orișicât. La mine având întâietate cititul înaintea scrisului. Așa cum aveau să mă influențeze radical în plan etic-literar-ideologic Monica Lovinescu și Virgil Ierunca (poet premiant la vremea lui, critic de top de poezie, în genul poeților-critici Gh. Grigurcu și Ion Pop, de azi), pe alt palier, până la Revoluție. Din liceu (în 1967 mi-am luat diploma de bacalaureat și am plecat din Adjud, unde aveam casa părintească; trei ani i-am petrecut și la București, până să mă căsătoresc la Focșani în 1975, dar fără să-l cunosc pe Nicolae Manolescu; nu mai pun la socoteală faptul că n-am îndrăznit să merg la Cenaclul de Luni de mai apoi, patronat de domnia sa), an de an, până azi am cumpărat cu o regularitate de invidiat reviste literare, semnătura lui Nicolae Manolescu mi-a atras, în primul rând, atenția, îl citeam fără teama că sunt dus în eroare, aveam încredere oarbă în „flerul“ lui „impresionist“, în spontaneitatea-i studiată. Confruntam judecățile sale cu „gustul“ meu, citind cărțile despre care a scris. E adevărat, nu o dată m-am și despărțit de cronicile sale dedicate poeților „promoției 70“ (neomoderniști, cum le spune azi Ion Pop), de exemplu, la masa de scris eu având alte „impulsuri estetice“, nefiind un admirator al metaforei obligatorii și nici al calofilismului dus la extrem pe atunci, oricât de rafinat ar fi fost el. Personal, am admirat poeții mari ai generației 1960 care scoteau cărți „canonice“ în anii 1970 (când am debutat eu editorial). Altfel, Nicolae Manolescu mărturisește onest azi: „Am greșit nu o dată. M-am contrazis de multe ori. Dar socotesc că am fost de fiecare dată în acord cu sensibilitatea și cultura mea literară. O lungă experiență îmi dă oarecare drept la greșeală și la contrazicere. Cu atât mai mult într-o epocă în care literatura se schimbă rapid, ca și receptarea ei de către public și critică. Puneți-vă în situația mea, cronicar literar la 22 de ani, la începutul anilor 1960, când literatura română era cea care era, și istoric literar la 70, la începutul anilor 2000, când literatura română este cea care este. Cum să fi rămas același?“ (Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc). În anii 80 i-am invidiat pe „optzeciști“ (din tagma cărora mă iluzionam că fac parte; eu, un provincial din Vrancea), care aveau cronici elogioase la cărțile lor, semnate de Nicolae Manolescu. Când a scris despre mine, în 1989, în „România literară“, am crezut că l-am apucat pe Dumnezeu de picior, mi-am spus că abia din acel moment mă pot în sfârșit considera un „poet“, validat de domnia sa, generos (aveam deja patru cărți publicate, aveam 39 de ani în 1989; nu lăsam laoparte multele-puținele cronici semnate de critici importanți la cărțile mele, dar fără omologarea lui Nicolae Manolescu nu eram „împlinit“). Mai departe, fără susținerea morală a lui Nicolae Manolescu n-aș fi îndrăznit să visez la caii verzi care au apărut pe pereți după Revoluție (când m-am trezit în 1990 la București pus în fruntea unui săptămânal al „optzeciștilor“, de la care aveam să demisionez după un an; rămâne în paranteză, în 1990 m-am mutat în București; ales din 1990 an de an în Consiliul Uniunii Scriitorilor până în 2013, când m-am retras, i-am tot tras de mânecă pe teme de administrație pe toți președinții Uniunii Scriitorilor, inclusiv pe Nicolae Manolescu, imaginându-mi că intră în datoriile mele de membru să fiu „critic, vigilent“, cu prețul antipatiei lor; interesant, președintele Uniunii, Nicolae Manolescu m-a demis din funcția de redactor-șef adjunct la „Viața Românească“, fiindcă l-am publicat pe Paul Goma cu pagini de jurnal scris la Paris, în care înjura „în stilul lui“ scriitorimea de la noi, mare nenorocire; m-am supărat atunci că Paul Goma a fost acuzat de antisemitism, pe nedrept; admirația mea veche, însă, față de spiritul critic al lui Nicolae Manolescu m-a ținut departe de resentimente; amintesc de asta în treacăt, observând că a fost primul nostru „scurtcircuit literar“; lasă că au fost și scântei care s-au soldat cu trimiterea mea în judecată de domnia sa de două ori pentru „delict de opinie“, de fiecare dată Nicolae Manolescu retrăgându-și acțiunile în instanță, superior, împăcați cu o strângere de mână în particular, fiind neînțelegeri umorale la mijloc; apoi au venit alte „atingeri de destin“, de data asta binevoitoare, deși era supărat pentru intransigențele mele de ordin politic, în publicistică, atât cât a fost domnia sa senator liberal și președinte al PAC, eu având opțiuni creștin-democrate, în publicistica vremii; în Istoria sa critică… mi-a penalizat ziaristica; ieșit din lumea politică, după o experiență de care nu a fost încântat, pierzând vremea, Manolescu repeta că: „Scriitorii nu trebuie să facă politică militantă“; nu mai spun că Nicolae Manolescu m-a onorat și cu premii literare, nu știu ce m-aș fi făcut fără ele. „Spune-mi ce citești, ce scrii, ca să-ți spun cine ești“, declara Nicolae Manolescu, distins diagnostician, psiholog, „părinte“, nu numai critic și istoric literar, profesor de renume. Adăugând, să fie pe înțelesul tuturor (aviz amatorilor lipsiți de spirit critic, îndeosebi), că sensibilitatea nu e bătută în cuie nici în domeniul criticii (tot pe firul Maiorescu-Lovinescu-Călinescu): „Spiritul critic trebuie mereu reînnoit. Nu e destul o singură manifestare de spirit critic și gata. Spiritul critic trebuie mereu exersat, mereu reinventat ca să poată produce rezultate benefice. Spiritul critic înseamnă ciurul, sita, discernământul, cernerea… În plus, spiritul critic mai presupune ceva foarte important: existența unei autorități critice. La noi, toată lumea contestă câte ceva, dar spiritul critic presupune o autoritate dovedită… Spiritul critic însuși trebuie supus criticii… Spiritul critic nu este nici distructiv, nici constructiv în esența lui. Spiritul critic este, de fapt, o selecție. Adopți ceva și dai altceva laoparte, propunând și practicând niște criterii. Această selecție produce un canon“… Nicolae Manolescu a fost o instituție critică: literatura română arată după chipul și asemănarea sa, talentul său i-a dat un sens.

Liviu Ioan Stoiciu

 

Un mare intelectual democrat

A plecat dintre noi Nicolae Manolescu, critic si istoric literar din marea tradiție ilustrată de Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Tudor Vianu. Este o imensă pierdere pentru cultura umanistă românească. Vestea am primit-o acum un ceas de la Mircea Mihăieș. Încerc să-mi adun gândurile și să spun câteva lucruri ce-mi par adevăruri esențiale. Am fost prieten apropiat cu Nicolae Manolescu. Voi scrie separat despre cea ce-a însemnat această prietenie pentru mine și familia mea. Eram admiratorul său încă dinaintea plecării mele din România în septembrie 1981. L-am cunoscut personal în februarie 1990 când, împreună cu Octavian Paler și Dan Petrescu, a venit să ne aștepte la Otopeni pe Dorin Tudoran, vechiul său prieten, și pe mine. Ne-am împrietenit instantaneu. Am făcut atunci un dialog care a fost publicat mai întâi în lunarul timișorean „Orizont“, apoi în volumul Ghilotina de scrum. Rar mi-a fost dat să întâlnesc un spirit mai liber de anxietăți și prejudecăți decât Nicolae Manolescu. Ceva mă face să cred că nu avea coșmaruri. Am scris prefața volumului său de eseuri politice Dreptul la normalitate. Afirmam atunci, la începutul anilor 90, o reafirm acum, că prin Nicolae Manolescu a renăscut proza politică românească. Rubrica „Ochiul magic“, ținută de el ani de zile la „România literară,“ oferea referințe morale într-un ocean de conformisme și lașități. Scria elegant, cu sobră luciditate. Opera, precum Alexandru Paleologu, cu ipoteze de lucru. Refuza orice dogmatism. Era, structural, un liberal. Pur și simplu, liberalismul îi curgea prin vene.

În martie 1991, am organizat la Timișoara, împreună cu Mircea Mihăieș și Vasile Popovici, conferința internațională „Putere și opoziție în societățile postcomuniste“. Am tradus simultan în engleză discursul său. Era deopotrivă de o maximă limpezime si o impresionantă profunzime. Nicolae Manolescu știa să râdă, avea un umor contagios. Dar, fundamental, nu era un ludic. Cultiva și practica l’esprit de sérieux. Știa că există lucruri cu care nu se glumește. A fost membru al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

L-a prețuit mult pe Edmund Wilson, cel mai important critic literar american din secolul XX. Asemeni acestuia, Nicolae Manolescu intuia perfect legătura dintre literatură, istorie, etică și politică. A fost un modern și a încurajat modernismul și postmodernismul. Nu suporta pășunismele, primordialismele, esențialismele.

*

L-au detestat. Nu-i puteau ierta independența de spirit. Înainte de revoluție și după. Cărămizile de prolixe platitudini semnate de Emil Constantinescu nu valorează nici cât o singură pagină scrisă de Nicolae Manolescu. Strălucea fără niciun efort. Avea har. Nu unul care să-i strivească pe cei din jur. Era riguros în aplicarea criteriilor estetice, își apăra opțiunile pentru că reflectau tabla sa de valori. Nu făcea concesii mediocrității. Intuia instantaneu făcătura. Îmi amintesc că un amic al lui Emil Constantinescu i-a spus unui (pe atunci) prieten comun că am pariat pe un cal greșit. Evident, o prostie. Dar una care vorbește despre o prăpastie valorică și morală.

Am vorbit adeseori despre Alexandru Ivasiuc și despre singularitatea acestuia în cultura română. Fuseseră apropiați prieteni. Ivasiuc a fost unul dintre cei care m-au îndrumat, în anii ’70, spre celălalt marxism, al subiectivității și al dezalienării. Grație lui Nicolae Manolescu m-am împrietenit cu Eugen Negrici. A înțeles politicul mai adânc decât atâția politicieni. Și-a „sacrificat“ peste un deceniu din viață pentru că era convins că locul intelectualului, dacă vrem să folosim cu acuratețe conceptul, este în agora. În spațiul public.

*

Suntem la Washington în luna mai 1991, la hotelul Omni Shoreham. Regele Mihai, Regina Ana, Mihai Botez, Nicolae Manolescu, Marian Munteanu, Dorin Tudoran, Mirela Roznoveanu, cred că era și Principesa Margareta (nu apare clar), eu. Se desfășura o conferință despre democratizare organizată de National Endowment for Democracy, a vorbit, între alții, Leszek Kolakowski. Trecură anii, Mihai Botez nu mai este printre noi, cu Marian m-am întâlnit la București de câteva ori, not any more. L-am revăzut des în acești ani pe Nicolae Manolescu. A făcut parte din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. S-au dus Regele și Regina. Azi a plecat Nicolae Manolescu.

Post-comunismul românesc începuse sângeros, spasmodic, confuz, demagogic și incert. Vechile structuri rămâneau în funcțiune, invizibile, dar active, camuflate de o frazeologie democratică manipulativă și duplicitară, Iliescu și Roman își făceau cucernici cruce, Măgureanu spunea că a desființat Securitatea. Făcea ravagii populismul etnocentric cu voie de la stăpânire. Aventurieri și dezaxați făceau figură de profeți ai românismului de partid și de stat. Corneliu Coposu și Ion Rațiu erau ponegriți în paginile presei feseniste („Azi“, „Dimineata“), dar și în „Adevărul“ lui Dumitru Tinu, precum fuseseră stigmatizați Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Bratianu și Constantin Titel Petrescu în perioada de după război, când agenții Moscovei acaparau puterea. Sergiu Andon îl insulta abject pe Regele Mihai. Presa independentă, în primul rând „România Liberă“ și revista „22“, se afla sub asediu. Ana Blandiana și Gabriel Liiceanu erau demonizați. În „Azi“, Grupul pentru Dialog Social era descris în chip aberant drept „cea mai primejdioasă coloană a cincea care a acționat vreodată pe teritoriul României“. Violența minerilor avea drept contraparte agresivitatea propagandistică. Așa arăta România lui Ilici, e bine să ne amintim, e bine să nu uităm.

În acele condiții îngrozitoare, Regele Mihai a fost reperul nostru moral. Așa l-a văzut Corneliu Coposu și avea dreptate. Depun mărturie că așa l-a văzut și Nicolae Manolescu. Din nefericire, comunicarea dintre el și Corneliu Coposu a fost sabotată și bruiată. Un romancier veleitar aspirând la statutul de om politic monarhist avea grijă să construiască imaginea unui Nicolae Manolescu „frivol“. Din opera primului nu va rămâne nimic, nici măcar o notă de subsol. Zero. Aceea a lui Nicolae Manolescu va dăinui cât timp va dăinui cultura română.

*

Revoluția l-a prins lector universitar. Era unul din vârfurile criticii literare românești. Ca ne-membru de partid nu putea deveni conferențiar. Se bucura de respectul a doi-trei demnitari, plus protecția lui George Ivașcu. Credea în necesitatea adevărului. A fost prieten cu disidenții Mihai Botez și Dorin Tudoran, cu Mihnea Berindei, Virgil Ierunca și Monica Lovinescu. A refuzat să consimtă la circul protocronist. A sfidat noua glaciațiune de după 1971. Nu suporta încorsetările ideologice. Gândea pe cont propriu, nu în grup. A apărat autonomia esteticului. Disprețuia tezismul, „comanda socială“, în artă și în politică. Cuvintele au fost pentru el ceea ce sunt nestematele pentru un bijutier. Viața lui Nicolae Manolescu mi se pare emblematică pentru destinul intelectualului în comunism și în postcomunism.

Mă opresc aici. Condoleanțe fiicei sale Ana și fiului său Andrei.

Vladimir Tismăneanu

 

Principele cărților

Fiecare carte are un număr de inventar în biblioteca sufletului. Dar ea mai are ceva: un soi de energie ca o supracopertă invizibilă ce-i pătrunde fiecărui cititor dincolo de cortex, undeva, printre pliurile și circumvoluțiunile sufletești. Și se fixează acolo, ca un nor de lumină, în care te cufunzi ori de câte ori ți se pare că orbecăi. Iar singurul care te duce de mână și îți arată calea spre lumină este Dascălul.

Nicolae Manolescu a fost Dascălul prin excelență. Profesorul. Un fel de Principe al cărților. Acel vrăjitor care, cu nuielușa de alun fermecată a verbului său, a îndrumat, adică a arătat sutelor și sutelor de studenți trecuți prin Facultatea de Litere bucureșteană Drumul, Calea spre carte. Studiile universitare nu-ți povestesc cartea, ci îți spun pe care s-o alegi și unde exact să o găsești în bibliotecă. Altminteri, există riscul să bâjbâi ani de-a rândul.

Apoi, Dascălul ne-a pus pe masă cărțile lui. Acolo, am învățat să citesc literatura, acolo am descifrat, cu ajutorul raționamentului său, codurile după care o carte se dezvăluie în toată frumusețea ei dăltuită în lumina cerebrală. M-am întrebat întotdeauna de unde atâta putere de deducție la un critic literar, de unde acea uluitoare capacitate de a se substitui autorului oricărei producțiuni de belles lettres, spre a-i dezvălui aparent inextricabila rețea de zboruri interioare. Criticul este, în opinia mea, aidoma unui actor, fiindcă el reușește, printr-un soi de passe-passe, un fel de magie cortexuală, să intre în rol, să sublimeze gândurile autorului și să le facă explicite. Și, atenție, asta fără să cadă în zona clinică a tulburării de postură. De aceea, revenind la Domnul Profesor, este o evidență cât se poate de peremptorie că criticul literar Nicolae Manolescu a fost în cronicile și în cărțile sale, pe rând, alter ego-ul tuturor autorilor din literatura română contemporană. Această abilitate și destoinicie, această iscusință și virtuozitate – pe care nu mulți dintre magiștri le posedă – i-a conferit autoritatea de a institui unul dintre cele mai veritabile și corecte canoane ale privirii critice asupra literaturii noastre.

Mă număr printre cei care l-au iubit și l-au respectat fără să-i declame tirade de admirație. L-am adorat în taină, cum m-am priceput, fără revărsări scintilante de afecte. Ci cu o anume sfială, un fel de reticență pe care o resimt, în general, vizavi de situații excepționale sau în fața oamenilor ieșiți în afara paradigmei societale. Iar Domnul Profesor a demonstrat toată viața că n-a suportat nicio urmă paradigmatică în structurarea complexă a personalității sale. A fost un răzvrătit atent, dar carismatic, un vector de imagine strălucitor (deranjant pentru unii!), dotat însă, pe lângă o harță terapeutică și politicoasă, cu o demnitate misterios-apotropaică, în care farmecul sapiențial incontestabil i-a fost armură în timpuri vrăjmașe. Păcat că în celelalte vremuri, acelea prietenoase, a fost împiedicat să devină dirijorul acestei nații!…

Ceea ce doare cel mai mult acum este absența. Lipsa. Omisiunea. Un fapt real acoperit însă cu meningele nostalgiei, cu vălul sincretic al neuitării. Fiecare dintre cei cărora Domnul Profesor le-a fost apropiat își construiește propria substituție a absenței, animată și nutrită de imagini personale ce-l au ca personaj principal. Il y a quelque chose de plus fort que la mort, c’est la présence des absents dans la mémoire des vivants – spune undeva Jean d’Ormesson…

De pildă, o seară de vară, ușor zefirelnică, topită în aburii rozalii ai unui apus de acadea. La o masă din mijlocul grădinii de la Neptun, președintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, împreună cu oaspetele de seamă al Zilelor și Nopților de Literatură, însuși fabulosul personaj al culturii franceze, Jean d’Ormesson. Sunt invitat spre participare. Mă așez, cotropit de emoție. Domnul Vasile umple, într-o tăcere onctuoasă, cele trei pahare. Și urmează o conversație briliantă între cei doi academicieni, cu adaosuri non-intruzive ale terțului…

Ei bine, această chindie miraculoasă rămâne în memoria mea ca un amurg premonitoriu al zeilor. Fiindcă On naît avec les hommes, on meurt inconsolé parmi les dieux. (René Char)

Drum bun, Domnule Profesor, printre zei!

Florin Toma

 

Visul lui Manolescu

Dintr-un anume motiv, pe care îl voi detalia puțin mai încolo, Nicolae Manolescu avea o atracție aparte pentru povestirile și romanele lui Adolfo Bioy Casares. De altfel, definindu-l, el remarcă dintru început că Bioy Casares nu seamănă cu ceilalți scriitori latino-americani. Dacă aceștia din urmă sînt, în genere, și flamboaianți, Bioy Casares este un clasic, „cu o imaginație rece, controlată (…), cu o scriitură exactă, laconică, geometrică“; totul se bazează la acest scriitor argentinian „pe o economie strictă a mijloacelor expresive și pe o viziune intelectuală a omului și a lumii, ca un fel de cifru secret prin intermediul căruia realitatea apare deopotrivă perfect transparentă și misterioasă“. Definindu-l astfel pe Bioy, criticul pare că se definește el însuși, pornind de la enunțul esențial pentru sine: „limba criticului trebuie să fie clară și simplă“, reflex al unei minți limpezi. Enunțul acesta e însă întru totul valabil și pentru prozatorul Manolescu, așa cum se poate vedea din cartea sa de Povești pentru oameni mari (ca și din prozele sale rămase prin diverse periodice). Acestor concise „povești“, li se potrivește caracterizarea pe care Manolescu o face „rapoartelor“ lui Bioy Casares, căci și de o parte, și de cealaltă, avem același tip spiritual de personaje: „niște oameni cultivați și dotați cu o gîndire riguroasă, pe care numai de superstiții vulgare nu-i bănuim capabili, (…), indivizi cu înclinații vădite spre tot ceea ce sfidează logica“, deși ei sînt întotdeauna raționali și logici: „Realitatea descrisă exact și minuțios în povestiri nu este cîtuși de puțin rațională.“

Între cele două „teme“ pe care Manolescu i le-a dedicat lui Adolfo Bioy Casares, s-a întîmplat un lucru cu totul pe placul prozatorului care există în critic și eseist. Scriind despre Dormind la soare, Manolescu și-a intitulat eseul O ușă abia întredeschisă, deși sintagma respectivă nu apare nicăieri în roman. Chiar și volumul său de Teme 6 poartă acest supratitlu. Între timp, cînd a apărut și la noi, sub titlul Celălalt labirint, celebrul volum de povestiri La trama celeste, i-am spus criticului că sintagma respectivă – „o ușă abia întredeschisă“ – apare într-unul din textele lui Bioy Casares și cu același sens, ca în „tema“ lui: o ușă abia întredeschisă spre o realitate atroce. Eu însumi, preluînd-o dintr-o povestire, am aplicat-o, în prefața volumului, unei alte povestiri, cu literați, în care scriitorul însuși, cu inițialele A.B.C., se intersectează cu personajul-raportor, care are aceleași inițiale. În fine, plăcîndu-i jocul dintre „texte suprapuse“ și „lecturi suprapuse“, întrucît era adeseori un ludic speculativ, Manolescu, preschimbat și el într-un „raportor“, a scris a doua „temă“, Raport despre A.B.C., conchizînd: „Lumea e la Casares un palimpsest: relatările despre ea constituie de asemenea un palimpsest“. Recitind zilele acestea cartea lui Povești pentru oameni mari, am remarcat că Manolescu e preocupat de motivul ușii, într-un sens apropiat de Jung, pe care îl și citează aici. Naratorul uneia dintre „povești“ observă că în peretele unei case există o veche ușă zidită (în înțeles jungian, aceasta este inconștientul), care, dacă îi dai atenția cuvenită, se transformă într-o „ușă ca toate ușile“ și se deschide dînd înspre o altă ușă, care, la rîndul ei, o să-l ducă spre a treia, „și așa mai departe, la infinit“.

Motivul acesta al ușii zidite care poate deveni o ușă întredeschisă spre o realitate atroce, precum și textul văzut ca un palimpsest au o legătură subterană cu un text insolit publicat de Nicolae Manolescu la mijlocul lunii februarie, a.c. E un scurt text confesiv, Gardul de sîrmă, surprinzător și pentru că e strict personal, și pentru că este, cum vrea criticul, „clar și simplu“. Confesiunea debutează cu un avertisment: „Cred că subconștientul joacă un rol, nu neapărat descifrabil, în viața fiecăruia din noi.“ Și o precizare: „Acum cîteva nopți, am avut un vis care mă urmărește și astăzi. Nu mi-l explic. Și nici nu voi încerca mai jos să-i caut un înțeles. Am să-l povestesc pur și simplu.“ Fapt important pentru un oneirolog, criticul mai precizează că nu e vorba despre un vis recurent și că secvența pe care a visat-o a trăit-o în mod real cu mult timp în urmă și a și evocat-o altădată în mod conștient. Iată visul:

Am visat unica vizită pe care i-am făcut-o mamei la vorbitorul închisorii din Ghencea. În vis, toate erau la locul lor, nimic în minus, nimic în plus. Și extrem de clare, ca și cum le-aș fi trăit în realitate. Eram și nu eram conștient că e vorba de un vis. (…) O vedeam pe mama, dincolo de gardul de sîrmă care îi despărțea pe deținuți de vizitatori (doar rude de gradul întîi și, cum tata era el însuși la închisoare, numai eu și fratele meu mai mic primisem îngăduința pentru vizită), cu o simplă basma în cap, deși era iarnă, îmbrăcată, mi s-a părut mie, ca o țărancă, cu o față zbîrcită din cauza lacrimilor, dar și de soare, căci vara lucrase la cules roșii la Pipera, după cum ne va spune mai tîrziu. Pe ambele părți ale gardului despărțitor de sîrmă, se aflau deținuți și, respectiv, membri ai familiilor. O femeie masivă, înaltă, îmbrăcată în uniformă, trecea prin spatele deținuților și îi admonesta ori de cîte ori făceau cine știe ce gest pe care ea îl găsea contrar regulamentului. Mama a fost printre primele certate cu duritate. Nu făcuse altceva decît s-o roage s-o lase să ne atingă cu mîna prin gardul de sîrmă. „Îți rup degetele, cucoană!“, a fost replica gardiencei. Mama a izbucnit în plîns, eu la fel, fratele meu era prea mic ca să priceapă ceva. Așa a decurs toată întîlnirea. Cînd bunica m-a întrebat la înapoiere ce am vorbit cu mama, i-am spus că doar am plîns.

În momentul în care se trezește din somn, Nicolae Manolescu conștientizează brusc „un lucru care nu avea cum să apară în vis, și anume că se împlineau, zi pe zi, șaptezeci de ani de cînd avusese loc vorbitorul“. Un psihogenealog i-ar spune pe loc lui Nicolae Manolescu că visul pe care l-a avut este manifestarea „sindromului de aniversare“, care ilustrează legătura persoanei cu tradiția sa familială și cu faptul de a trăi în conformitate cu ea. E ceea ce toți psihogenealogii, care îl urmează de multă vreme în această direcție pe Iván Böszörményi-Nagy, numesc „loialitate invizibilă“ de familie. Un asemenea vis aniversar – provocat de impulsuri pe care doar inconștientul le știe și prin care el transmite, travestite, anumite semnale – poate să apară oricînd (la zece ani, la douăzeci, la cincizeci etc.). Țin să mai remarc încă un lucru pe care îl sugerează acest vis: fără să spună nici un cuvînt, mama ar fi vrut să-și exprime iubirea față de fii printr-o simplă atingere între mîna ei și mîinile fiilor săi. Pentru că lucrul acesta îi este interzis, între ea și copiii ei rămine ceva nespus. Vezi răspunsul pe care i l-a dat adolescentul Nicolae Manolescu bunicii sale atunci cînd aceasta l-a întrebat ce a vorbit cu mama lui: „i-am spus că doar am plîns“. Potrivit psihogenealogilor, acest „nespus“ (le non-dit) rămîne încriptat în co-inconștientul celor care sunt implicați într-o anumită situație, cu efecte de lungă durată, care pot ieși la iveală și după multă vreme.

Visul pe care și-l transcrie Manolescu este, de fapt, un palimpsest. Dacă în secvența reală mama voia să atingă, cu tandrețe, mîna adolescentului, în visul pe care l-a avut criticul cu aproximativ o lună înainte de sfîrșit, el este cel care dorește intens să fie mângâiat de mama lui. Pentru că această secvență onirică materializează, de fapt, o regresiune, o reîntoarcere la origini. Visul este, deci, o ușă întredeschisă spre moarte, chiar dacă Nicolae Manolescu o voia, încă, zidită. Așa se explică de ce, rațional, refuza să îi caute visului un înțeles.

Un viitor biograf nu va putea ignora acest text extraordinar.

Ion Vartic

 

Criticul de întâmpinare și criticul de direcție

Mă uimea întotdeauna, de când l-am cunoscut și până a plecat dintre noi, optimismul său indefectibil. Un optimism funciar, candid și fără rest.

Când, prin anii 1980, o colegă de la Universitate, mică activistă (iar după 1989 mare anticomunistă), i-a propus să intre și el în partid, ca să-și ușureze situația, Nicolae Manolescu i-a răspuns clar și răspicat, în auzul tuturor: „Acum, la spartul târgului?!“. Atunci, când toți cârteam pe la cozi, ne spălam la lighean și ne încălzeam cu proverbiala pătură în plus, el avea nu numai puterea să ia în râs propria-i situație – cu nimic mai bună decât a milioanelor de oameni care treceau prin același infern –, dar și să afirme public, netulburat, că e imposibil ca absurdul să mai reziste mult.

Optimismul acesta era alimentat de o anumită candoare și bună-credință. Nu credea automat că omul cu care stă de vorbă are intenții rele, că dorește ceva ce nu i se cuvine sau că nu-și va ține promisiunea. Pleca mereu de la premisa că marea majoritate a oamenilor sunt cumsecade ca și el, că, atâta timp cât el însuși este rațional și predictibil, nu există niciun motiv ca alții să fie altfel. Nu avea ranchiune și nu ținea supărarea. Nu se răzbuna pe oameni, nici măcar pe cei care meritau cu asupra de măsură o lecție. Deși nu era credincios, îi lăsa în plata Domnului. Nu cred că a scos vreodată pe cineva de la inimă integral și definitiv și era capabil să vorbească admirativ și despre adversarii cei mai înverșunați. Cu o singură condiție: să fi scris ceva de valoare.

Ca și G. Călinescu, modelul său din tinerețe, Nicolae Manolescu a avut o indiscutabilă autoritate critică, dar n-a făcut niciodată unanimitate. Și culmea, tocmai opiniile sale cele mai armonioase și mai bine documentate au fost cele care au stârnit cele mai vehemente reacții contrare. În timp ce intuițiile fulgerătoare și, la început, riscante – cele care fac diferența între mulții critici foarte buni și foarte puținii critici mari – au fost imediat îmbrățișate și urmate.

De pildă, cum să crezi, până la urmă, că oricât o fi el de mic și de neînsemnat pe harta literaturii europene, romanul românesc este de numai trei feluri? Și că acestea sunt tocmai ionicul, doricul și corinticul, iar nu altele? Totuși, cu toții am preluat și utilizăm ca pe ceva de la sine-înțeles această descriere structurală, în care romanul nostru încape foarte bine.

Nu la fel de bine a trecut, însă, distincția sa – de domeniul evidenței, în fond – între autorii „de istorie“ și cei „de dicționar“. Mai ales autorii „de dicționar“ n-au înțeles nici relativitatea despărțirii, nici faptul că ea stă, ca orice judecată de valoare, sub semnul fatalității revizuirii. Știind bine cu cine are de-a face, Nicolae Manolescu le-a dat mură în gură, cum se spunea în clasele primare pe timpul meu, acest argument, atunci când a ținut morțiș să sublinieze, la ediția a II-a a Istoriei critice a literaturii 

 

române, faptul că nu e numai revăzută (corectată, adică) și adăugită, ci și revizuită. Inclusiv prin transferul unor autori „de dicționar“ în categoria celor „de istorie“ și invers.

Inși care nu excelează ei înșiși prin consecvență i-au reproșat lui Nicolae Manolescu, cum i s-au imputat și lui G. Călinescu cu multe decenii înainte, inconsecvențele. Las la o parte faptul că orice absolvent de Litere știe (sau, mă rog, ar trebui să știe) că între judecata critică de parcurs, formulată într-o cronică sau într-un eseu, și rama istoriei integrale a literaturii române există clivaje inerente. Comparat cu Corneliu Leu, firește că prozatorul optzecist Cutare e un autor valoros, interesant și care merită susținut critic prin cronici sau premii. Pus lângă Liviu Rebreanu, însă, el este și rămâne un minor. Și nici măcar nu e infamantă condiția: literatura franceză nu este mare numai prin geniile ei, ci mai ales prin calitatea extraordinară a zeci și zeci de minori care reprezintă, fiecare în parte, un univers și un stil. A fi scriitor e o demnitate în sine, indiferentă la clasamente care merg, eventual, în fotbal.

Dar se uită mai mereu că Nicolae Manolescu a fost în permanență nu doar Cronicarul literaturii contemporane, ci și un critic de direcție. La acest capitol, acțiunea criticii sale seamănă mai degrabă cu cea a lui Titu Maiorescu și E. Lovinescu, decât cu cea a lui G. Călinescu.

Or, criticul de direcție nu este un termometru, ci un barometru al literaturii. El nu arată temperatura de moment, ci o proiecție pe termen mediu și lung. Marea artă și, ca să nu mă ascund după deget, geniul critic al lui Nicolae Manolescu a constat în echilibrarea celor două condiții, a criticului de întâmpinare și a criticului de direcție, cu mai multă finețe decât amândoi marii săi înaintași. Maiorescu, până la urmă, spre a susține „direcția nouă“ i-a ignorat pe Hasdeu și pe Macedonski și n-a scris nimic relevant despre Filimon, Odobescu sau Ghica. E. Lovinescu nu i-a „văzut“ în epocă nici pe Lucian Blaga, nici pe Ion Pillat, nici avangarda în întregul ei. Manolescu nu a păcătuit prin asemenea omisiuni mari. Poate, mai degrabă, prin unele supralicitări, în special a generației optzeci în întregul ei și a unora dintre personalitățile ei („atinse de aripa geniului“, la ediția I a Istoriei critice…), în dauna altora. Dar în general criticul de întâmpinare și-a exercitat magistratura fără a fi prea mult și prea des incomodat de criticul de direcție.

Iar acesta din urmă a fost esențial, atât în perioada 1962-1989 – între debutul lui Nicolae Manolescu și căderea regimului comunist –, cât și după 1989, mai cu seamă în ultimul deceniu, când literatura a ieșit cu totul din sistemul de valori al societății noastre. Fără acțiunea critică limpede, curajoasă și deschisă către publicul larg a lui Manolescu – prin faimosul stil al limpezimii, care-l deosebește de alți critici ai generației sale, atrași de virtuțile echivoce ale limbajului tehnicizat de tip structuralist –, literatura română scrisă în perioada ceaușistă ar fi arătat cu totul altfel. Direcția pe care a imprimat-o, chiar prin intermediul criticii de întâmpinare, a fost evidentă: primatul esteticului și păstrarea orizontului european. Primatul esteticului, iar nu autonomia. Într-un regim comunist (ale cărui rigori Nicolae Manolescu le-a simțit de la vârsta de 12 ani, de când părinții i-au fost ridicați de-acasă, în toiul nopții, și băgați la pușcărie) nu se putea vorbi de autonomie, întrucât lipseau valorile liberale pe care această autonomie se întemeiază. Orizont european, întrucât numai el garanta prezervarea unui mic fond nealterat de intruziunea ideologicului: ca și Maiorescu sau Lovinescu, criticul a crezut până în ultima clipă că europenismul face parte din ADN-ul literaturii noastre, iar pierderea lui ar echivala cu o adevărată pierdere a identității. Culmea e că astăzi, în 2024, imperativele critice rămân cam aceleași. Doar critica literară, ca disciplină, e pe cale de dispariție.

Firește că, în numele acestei direcții – salvatoare pentru literatura, pentru cultura și, în ultimă instanță, pentru societatea noastră –, criticul de întâmpinare nu-și putea permite unele piruete, pe care un G. Călinescu și le-a permis. Nu putea întâmpina favorabil, de pildă, exercițiile de forjare a unei versificații românești moderne pe modelele imnice bizantine, pe care le-a încercat Ioan Alexandru după volumul Vămile pustiei. Experimentul putea fi interesant în sine (chiar în absența unor rezultate valabile estetic), dar era toxic prin subtextul pe care-l sugera, într-o epocă în care protocronismul încerca să „pășunizeze“ literatura română, în numele unui „specific național socialist“. Nici ciclul romanesc Zăpezile de acum un veac, al lui Paul Anghel, nu era doar un ciclu romanesc ratat, scris de un prozator fără talent, ci o încercare oficioasă de a întoarce proza românească la modele desuete, de secolul al XIX-lea, și la o orientare „națională“ care își camufla prost esența ultranaționalistă. Reacția critică aspră era imperativă, iar Manolescu nu a ezitat nicio clipă să o formuleze. Alții au scăldat-o, iar acum îl acuză pe el de… inconsecvență.

Ceea ce mi se părea de-a dreptul uluitor la Nicolae Manolescu, însă, era indiferența cu care primea toate loviturile (mai numeroase, după publicarea Istoriei critice a literaturii române), și în special semnele de ingratitudine pe care le dădeau mulți scriitori care îi datorau enorm. Relația sa umană cu generația optzeci, pe care a inventat-o (cu susținerea colegilor Ov. S. Crohmălniceanu și Eugen Simion), mi-a revelat faptul că Manolescu chiar i-a susținut pe acești scriitori – dintre care destui sunt precari ca oameni – strict în temeiul talentului lor și al direcției pe care el o credea necesară literaturii române. Fără să aștepte nimic din partea lor, ba chiar știind dinainte că mulți nu sunt capabili să dea nimic.

Nu-l interesa decât literatura pe Nicolae Manolescu. Nu a slujit decât literatura, până în ultima clipă. Nu văd un simptom mai limpede al bolii care macină pe dinăuntru societatea noastră decât faptul că un individ care a luat șpagă un Mercedes l-a anchetat, ani de zile, pe chestie de „integritate“, pe marele critic, care locuia la etajul 10 al unui bloc în care liftul merge numai până la etajul 9.

Ce va urma? Vechea metaforă critică: „Ape vor seca în vaduri…“

Răzvan Voncu

 

Un contemporan printre înaintași

Avem, îndeobște, o sfială când îi comparăm pe contemporani cu înaintașii. Cel mai adesea înaintașii sunt precum o metaforă, cel de-al doilea element al comparației lipsește. Iar a-i pune pe cei ce trăiesc odată cu noi umăr la umăr cu cei canonici poate fi socotită o grozăvenie vanitoasă, dacă nu chiar o impietate. Nu la fel stau lucrurile în ce-l privește pe Nicolae Manolescu.

Am avut prilejul să-l cunosc îndeajuns de bine ca să am propriile impresii în ce-l privește și să pot contrazice pe alții care, cu părtinire, îl nedreptățesc. L-am cunoscut în diferite ipostaze, ca om al cărții (mai ales), ca om politic, ca om al muncii (fără glumă), așa cum îi șade bine unui lider de instituție, ca om al catedrei, ca prieten (îndrăznesc să spun), și, într-o postură înduioșătoare, ca părinte mai vârstnic. L-am iubit și l-am respectat, iată două sentimente care rareori merg împreună.

În politică mi-a fost mai ușor, noi doi am fost mereu de aceeași parte, de partea celor buni am fi spus în primul deceniu al tranziției când binele era încă separat de rău printr-o baricadă imaginată, de partea celor cu o gândire liberală încadrată într-o cumpătare conservatoare, dar lipsită de prejudecăți, de ingrediente proletcultiste, am putea spune pentru tot restul.

În lumea cărților, dialogurile cu Nicolae Manolescu erau o delectare. Se spunea despre Enescu, într-o hiperbolă nu atât de necugetată, că dacă partiturile scrise de Bach, Mozart și Beethoven ar dispărea, el le-ar putea rescrie din memorie. Așa s-ar putea spune și despre Manolescu, un chivot viu al literaturii române, de data asta. Pe care nu doar că a citit-o, dar a repovestit-o, a rânduit-o și a îmbogățit-o. Era și un împătimit cititor de literatură universală, în ultimii ani începuse să recitească literatura secolului al nouăsprezecelea. Ultimii însoțitori din lumea cărților i-au fost Dostoievski și Tolstoi. Dar cea mai bună cunoaștere o dovedea față de literatura franceză unde, tot așa, prețuia mai mult secolul al nouăsprezecelea, pe Flaubert, mai ales, decât literatura secolului al douăzecilea. Ba chiar spunea, mai în glumă, mai în serios, că poezia românească a ultimului secol e superioară celei franceze.

Perioada pe care a petrecut-o pe tărâmul diplomației aș trece-o tot în lumea cărților, căci Nicolae Manolescu, în calitate de ambasador al României la UNESCO, a fost tot un reprezentant al culturii române, al literaturii în special. Cu atât mai mult cu cât sediul oficiului său era la Paris, acolo unde orice, mai puțin vestele galbene, se preface în cultură.

În ce-l privește pe Nicolae Manolescu – președintele Uniunii Scriitorilor, pot spune, într-un limbaj care poate părea ireverențios, căci el ura tipicul cazon, că funcția și gradul se potriveau. Era îndreptățit să conducă breasla scriitorilor. Pusese umărul la consacrarea generației ’60. Călăuzise generația ’80. Zestrea pe care Cenaclul de Luni a adăugat-o este fără egal în comparație cu orice altă ecclesia de acest gen din istoria literaturii române. Acei tineri scriitori, aflați astăzi la vârsta Operei Omnia, îi datorează într-o mare măsură consacrarea deși, floare rară recunoștința, la catafalcul magistrului foarte puțini dintre supraviețuitorii generației aceleia au venit să se reculeagă.

Nicolae Manolescu avea o repulsie de-a dreptul fizică față de cabotinism și impostură. Când folosesc, descriindu-i existența, verbul la imperfect, este o inadecvare, el a avut o viață care a meritat trăită. Odată cu prezența lui în fruntea Uniunii, numărul celor care au intrat în rândurile noastre s-a redus simțitor, numărul celor aleși din lista candidaților ajungând, în ultimii ani, la unul din șapte. Trebuia să-l potolim uneori, voia să umple ultima pagină din „România literară“ cu texte pe care le numise „ rebut literar“. În același timp, i-a prețuit pe cei merituoși pe care i-a invitat să scrie în paginile revistei, care a fost o parte însemnată din biografia sa creatoare. „România literară“ s-a aflat în omotetie cu literatura română canonică și vie, a propus, chiar, propriul său canon, la un secol de la Marea Unire, în care a inclus, cu îndrăzneală, și pe contemporani printre interbelici. La spectacolul limbii și literaturii române, a fi prezent în paginile „României literare“ e ca și cum ai căpăta bilet la lojă.

Ca profesor, Nicolae Manolescu a lăsat, precum coada cometei, un șir lung și – spunea el însuși – luminos de alumni, studenți și doctoranzi, mulți dintre ei ajunși, la rândul lor, în rândurile de preeminență din rafturile bibliotecilor. A redactat manuale și, din păcate, când a încetat s-o mai facă, efectele s-au văzut. A socotit întotdeauna că învățarea trebuie să însoțească, dacă nu să preceadă educația, căci un om pe care-l educi neînvățat va pierde ceea ce ființa umană are cel mai de preț, anume unicitatea, originalitatea și îndrăzneala spiritului.

Cât despre părintele Manolescu, am în minte o imagine din primul nostru an la conducerea Uniunii Scriitorilor, amândoi cu fetițele noastre lângă bradul de Crăciun din holul sediului de atunci, Casa Monteoru. L-am privit, o duioșie netrăită până atunci care se revărsa asupra fetei care avea să-i poarte, într-o tălmăcire feminină și fermecătoare, trăsăturile.

Avem, nu-i așa, o anumită sfială când îi comparăm pe contemporani cu înaintașii. În ce-l privește pe Nicolae Manolescu, această stânjeneală dispare. El a făcut parte din marea stirpe a cărturarilor neamului românesc. Din prima linie a spiritului nostru critic, alături de Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu și G. Călinescu.

A fost un privilegiu pentru mine să-i fiu alături, aproape zi de zi, timp de două decenii. Cât timp a fost viu, se simțea nemuritor. Poate va fi și după moarte, cine știe…

Varujan Vosganian

 

Nume și soartă

În momente ca acela pe care îl traversăm acum cu toții, ești împins fără voia ta spre trecut, spre istorie; dispariția celui apropiat te obligă să constați precaritatea poziției fiecăruia dintre noi în fluxul timpului.

Condiționat de propria mea biografie, nu îl pot gândi pe Nicolae Manolescu decât sub forma de Niki și asta nu ca semn al vreunei familiarități suplimentare, ci pur și simplu ca nume. Din îndepărtata toamnă a anului 1960, când un tânăr svelt, cu ochi de căprioară și zâmbet timid, întreba unde se află sala de seminar, de atunci și până astăzi, personajul în cauză s-a numit Niki și pentru mine așa a rămas. Era numele utilizat doar de câțiva colegi și de prieteni, dar n-a mai putut fi schimbat, pentru că devenise nomen în sensul complet al termenului.

Criticul și profesorul admirat de o țară întreagă se numește Manolescu. Cele patru silabe ale numelui cheamă în minte cele patru silabe ale altor nume – Maiorescu, Lovinescu și Călinescu, mereu cu accentul pe a treia silabă și formând involuntar o cadență prozodică, un peon. Hazardul nu stăpânește întotdeauna absurd, dovadă cadența poetică a celor trei nume care au luptat, toți trei, pentru plasarea funcției estetice pe primul loc între instanțele de judecare a literaturii.

Manolescu s-a încadrat spontan în seria românească a criticilor ce au mizat pe estetic, împotriva a toți și a toate. A făcut-o în condiții infinit mai grele decât ceilalți trei. A te lupta cu critica romantic-întârziată sau cu cea naivă, care judeca literatura prin prisma temei alese, era operațiune de bun-simț și nu atrăgea persecuții de natură politică. A afirma primatul esteticului într-o epocă în care o astfel de idee putea avea consecințe grave era cu totul altceva. Sonoritatea silabică a numelui celui mai important critic român postbelic a intrat în consonanță efectivă cu marii critici ai literaturii noastre și a contribuit la perpetuarea literaturii române demne de acest nume.

În conștiința publică, Manolescu a intrat drept criticul numărul unu al literaturii noastre contemporane. Este însă cu mult mai mult decât atât. Eseistul de prim rang a impus o apreciere proprie asupra lumii culturale românești în ansamblul ei. Iar revista pe care a condus-o s-a transformat în purtător de cuvânt al culturii noastre de astăzi.

La celălalt capăt al unui traseu prestigios, să evocăm volumul de Teme recent reeditat (Cartea Românească, 2023); el reproduce cele mai importante studii și eseuri publicate în dificila perioadă 1970-1990. Avem aici a face cu un soi de compendiu general de literatură, făcut nu doar să trezească curiozitatea cititorului, ci și să formeze un manual de teorie literară pe înțelesul tuturor. Exegezele din Teme conduc cititorul prin literatura europeană, de la autori precum Dostoievski, Proust, Thomas Mann sau Henry James la autori români cărora li se descoperă fațete inedite sau prea puțin studiate.

Nu e vorba doar de literatura scrisă de ei, ci și de orizonturile culturale pe care acești scriitori le deschid; gândirea filozofică, socială și politică a sfârșitului de secol XX se regăsește aici, plecând de la cele mai cunoscute opere literare. Spiritul paradoxal al eseistului a pus la adăpost textele lui de intervenția brutală a cenzurii: niciun critic contemporan nu a rostit, în anii 1970-1990, atâtea adevăruri fundamentale sub forma de joc a comentariului literar.

Comunismul a intervenit de la început în viața autorului într-un mod neașteptat. După ce ambii părinți i-au fost arestați din motive politice, bunicul său dinspre mamă l-a înfiat, oferindu-i numele Manolescu în loc de Apolzan. Nimeni nu bănuia că, din rațiuni conjuncturale, se năștea în acel moment un mare nume al literaturii române. Nimeni nu se gândea că în continuarea triadei Maiorescu – Lovinescu – Călinescu numele nou era mai potrivit decât cel vechi. Destinul care, iată, uneori știe bine ce face completa fericit triada criticii românești cu încă un nume.

În calitate de formulă, nomen-omen se justifică încă o dată și definitiv.

Mihai Zamfir