Să lupți împotriva morții este unul dintre noile romane despre „obsedantul de ceniu“ ale cărui teme păreau epuizate, în anii 1990, cînd se modifi ca radical paradigma literară. Cîteva specii epice, între care romanul „istoric“ și cel „politic“, păreau să fi dispărut; numai că, iată, după trei decenii, formulele roma nești ale cărților de inspirație istorică și de explorare, cu bisturiul, a perioadei anilor 1950 se reinventează în scrisul unor proza tori care descriu, deja, o direcție nouă într-o vreme ce pare tot mai puțin interesată de istoria noastră recentă.
Gellu Dorian face o frescă foarte credibilă a epocii urmărind filmul existenței unor personaje ce de finesc tipologii neîntîlnite în vechiul roman al deceniului șase; sînt oamenii unei schimbări de paradigmă în istoria recentă, cu o lume care se prăbușește, dispare, ca în anestezia operată de docto rul Brejan, cînd se instalează frica, suspiciunea, teroarea, cînd „nu mai poți vorbi cu glas tare“ pe valea Miletinului, ca în întreaga țară, într-o narațiune care documentează și proiectează ferm timpul-epocă, cu trimiteri explicite la anii 1956 și 1962, desenînd spațiul identitar al personajului-narator, undeva, aproape de Botoșani, Frumușica și Copălău, în fond, o lume care se neantizează „sub crucile din deal“ și care lasă loc epocii de după moartea lui Dej, cînd ies la iveală poveștile celor „oropsiți de urma împotrivirii scoțînd capul la lumină, și făcînd haz de necaz“, cum spune Marta, protagonista cărții. Acesta este personajul care descrie ia dul din satul bolșevizat, colectivizat, surpat, dar imaginează și Raiul, transferînd narațiunea în planul ficțional al imaginarului; puntea, fereastra prin care trece Marta dincolo este prințesa Milizanda, a Țîrsk-ului, un alter ego al personajului măcinat de o istorie dușmănoasă, o fantasmă venind dintr-o lume fermecată, dar, mai mult, dîndu-i ființă prin puterea visului, a dorinței mis tuitoare de alternativă la sărăcia părinților care, iată, „se osteneau pentru un fund de sac de făină de porumb, pentru o zăgîrnă de făină de grîu, un căuș de fasole sau o dimirlie de cartofi, să le astîmpere foamea“. Povestea oamenilor de pe valea Miletinului este aceea a sărăciei, fricii, pericolelor permanente și, spune personajul-narator, „de aici și fuga Martei în altă viață, cea a Milizandei, viață în care chiar trăia cu adevărat atunci cînd gîndul o du cea acolo, în acele palate mari și frumoase, pe care și le dorea cît mai aproape, înlocuind cocioabele săracilor din Lingurari cu strălucirea palatelor împărătești“. În spațiul identitar al poveștilor strînse de un personaj care „povestește, dar nu despre el“, vi ne Milizanda din palatele din Per odată cu familia Mursenilor, refugiată în 1812; atunci va fi veni în Coșula basmul Milizandei, prințesa Țîrsk-ului, din care se nasc toate fetele de pe Valea Lupului, ultima fiind Marta lui Ghedeon Drob: Milizanda e o paradigmă a lu mii satului în care se așază teama, teroarea și sărăcia, cealaltă viață, singura în stare „să smulgă sărăcia și necazurile prin care treceau cu toții“. Milizanda, fiica împăratului Alb „din îndepărtată istorie din ținuturile Orheiului, cele ocupate cîndva și de Gingishan, și care a avut-o ca pradă pe neprețuit de frumoasa Milizanda“ este protagonista planului fantastic, a basmului care dublează textul romanului realist, consemnînd evenimentele dintr-o lume unde palatul fermecat al Martei și fantasma Milizandei se țes între aburii de la cazanul din care vor mînca colhoznicii lui Neculae Crăcănatu.
Să lupți împotriva morții este, într-o bună măsură, o carte a timpului, Gellu Dorian urmărind cu mare atenție structurarea nivelelor temporale ale romanului său. Primul este cel al timpului-epocă, fixînd deceniul șase românesc, prin co pilăria și adolescența Martei-Milizanda pe valea Lingurarilor din ținutul Miletinului și din „palatele“ Orheiului. Plecînd de aici, textul asumă diferite cercuri temporale, straturi succesive explorate în adîncime, pînă la durata fermecată a basmului, cum sînt cel al culorii locului, descriind un timp revolut, țintuit într-un limbaj cu termeni arhaici ori cu regionalisme (aproape) ieșite din uz (căiuș, țucal, iadeș, comînd, dimirlie, bulhac, căpăstrat etc.) și, la capăt, tim pul fantastic al basmului cu prințesa Țîrsk-ului, în istorii adunate de cel care povestește totul, „dar nu despre el“, Gellu Dorian încercînd să estompeze proiecția autobiografică a textului său.
Gellu Dorian a publicat pînă acum zece ro mane, începînd cu Scriitorul din 1996, dînd un contur apăsat scrisu lui unui prozator care împarte durata sa cu aceea a poetului.