Invocații către omul dinlăuntru

Volumul Eu sunt aproapele tău, semnat de Emilian Iachimovski, este, în fapt, un poem amplu, împărțit în secvențe, care sunt un fel de psalmi sau de invocații către omul dinlăuntru, care încearcă să comunice cu omul dinafară. Există un ax al ființei în jurul căruia crește universul acestui „haosmos“ care este omul: „Parcă merg prin sinele meu/ traversînd, trecînd prin aleea centrală/ și lăsîndu-mă privit de toate amintirile// Ele stau ca pensionarii/ prefăcîndu-se că privesc frunzele/ și ascultă ciripitul păsărilor/ dar mă privesc dușmănos pe sub sprîncene“. Granița dintre poem și antipoem, așa cum definea această delimitare Nicanor Parra, de exemplu, este și ea subțire la Emilian Iachimovski. Antipoemul este, prin definiție, textul care nu respectă regulile consacrate ale poeziei. Întrebarea firească e dacă de la Rimbaud încoace a mai respectat cineva acele reguli, dacă nu toată retorica poetică modernă este o luptă cu canoanele clasice, pentru impunerea unor poetici personale. Ca poet, pur și simplu, poți fi ca oricine; ca „antipoet“ nu poți fi decît original sau în luptă cu sine și cu ceilalți pentru definirea propriei originalități. Numai poeții adevărați au reușit să scrie „împotriva poeziei“, să găsească această cale nouă, a antipoemului, să aglutineze tehnici și stiluri în aceeași pagină, să mute decisiv accentul de pe ce spun, pe cum spun. Emilian Iachimovski este, astfel, un antipoet, căruia nu-i lipsește candoarea și nici predispoziția spre melancolie, dar care ca observator al lumii din jur, (una care, evident, se scufundă) știe să transpună gustul amar al adevărului prin mijloacele (infailibile ale) ironiei: „Nu mai rămîne din noi, din trupul bătrîn,/ decît un sertar cu medicamente expirate/ care încep să explodeze și să se reverse/ să facă spume într-o viermuială chimică// O Arcadie plină de buruieni!// Un zid vechi în cleiul de aur al luminii/ Un miros de steaguri roșii pe treptele primăriei/ Un Moș Crăciun cal troian/ care sperie pensionarii în grădina publică,/ iar pe copiii cu smarturi îi face să rîdă cu dispreț …// Nu mai rămîne decît un epitaf al absenței/ care domină încăperea“. Este limpede că poetul nostru este «cititor de meserie», pentru că practică o reabilitare a realului în interiorul imaginarului ca la suparealiști, deși în multe texte apare sancționarea afectării intimiste printr-o retorică sincopat-discursivă, insinuantă și aluzivă, ca la expresioniști: „În orașul fără hoteluri/ Adânc Prea Minunata Maya Mironova/ și Vladimir Wiatrowsky,/ își beau Merinda cu boabe de vâsc/ În suspensie stau visele lor prin pahare/ Departe, îi iubește călăul/ și scârțâie din rotula ghilotinei/ cînd taie în secțiuni lumina amiezii/ ele plutesc încet ca niște felii de bacon/ în cădere leneșă de desen animat/ cu motani care visează/ La Morte En Rose“. Criza limbajului provoacă o criză a identității, ideile devin astfel obscure și se îneacă în realitatea magmatică. Conștiința se radicalizează încît ceea ce spusese Karl Rosenkranz cîndva, în Estetica urîtului, pare să fie peremptoriu și în poezia lui Iachimovski: „Iadul nu este numai de natură religios-etică, ci și estetică. Noi ne aflăm în mijlocul răului și suferinței, dar și al urîtului“. Emilian Iachimovski stăpînește, de altfel, «dicteul suprarealist», acesta îi controlează fluxul și refluxul a ceea ce suprarealismul definea ca «haos interior». Dar dacă accentele suprarealiste se răsfrîng asupra unei lumi care cade (decade) continuu, o temă este cea care nu le permite nici suprarealiștilor mult căutata dezumanizare, mult descîntata impersonalizare. Este vorba de tema iubirii, a erotismului care oricît ar fi de abscons, încă își relevă concupiscențele, chiar în «situații lexicale dramatice»: „Vom rămîne încet – încet fără mîini și fără picioare/ Vom deveni burtă cu sex și cu ochi/ Chiar ochii și urechile se vor atrofia/ ne mai existînd lucruri nemaivăzute/ și sunete nemaiauzite/ Stau lîngă femeia/ de la care se abate moartea mereu,/ pentru că știe că nu mai poate fi îndrăgostită,/ și pentru asta mai rămîne în viață“. În multe texte predomină detaliul, privirea dilată anodinul, alienarea este efectul conectării brutale la realitatea imediată. Textele de pe „burtiera“ televizorului, de exemplu, sunt adevărate experiențe dadaiste, un amalgam de știri, așezate una după alta fără nicio logică aparentă, dau măsura unei realități alienante, fleacurile se insinuează în conștiința individului țintuit în fața ecranului determinîndu-l să se refugieze cu totul într-o realitate secundă (și fecundă): „Nimic nu le mai stă în cale/ animalelor ca să se înțeleagă/ Ele n-au construit Babelul,/ n-au văzut mizeria adunată în televizoare/ Viața ne ia în serios ca o gondolă/ pe canalul auditiv ca o echidnaceea/ năpădită de fluturi noctambuli,/ de cuvinte dispărute în timpul vieții mele/ (cinematograf, negru, cretin, țigan, plapumă,/ creion, fabrică, scrisoare, caligrafie, izmene, combinat …)./ Știu telefoane mobile devenite veceuri publice/ știu persoane care nu-și cunosc Tatăl/ și Mama lor e o apă în care plutesc SMS-uri“. Notațiile contrastive din poezia lui Emilian Iachimovski, care se bazează pe un fragmentarism al percepției, cu voci care se întretaie în același discurs, creează o atmosferă de falsă teatralitate în care stridențele retorice sunt estompate de un limbaj care acționează ca un material „moale“, atonic, în care se pierd toate ecourile.