Teodora Stanciu: Stimate domnule Profesor Nicolae Manolescu, cei avizați sau chiar cititorii obișnuiți care vor parcurge capitolul dumneavoastră din Istoria critică a literaturii române, capitol consacrat Generației ’60, vor simți undeva, în structura subiacentă a textului, o bucurie secretă a dumneavoastră, a criticului considerat olimpian, care nu-și exprimă sentimentele, și care ditirambic nu e niciodată! Bucuria aceasta, de unde ar veni ea, dacă totuși ați mărturisi-o?
Nicolae Manolescu: E simplu. Ea provine din, să spun, mândria și recunoștința mea că aparțin acestei generații excepționale. Cu atât mai importantă este această caracteristică a generației mele, cu cât ea a apărut în viața publică într-un moment extrem de dificil, în plin regim comunist. Nu la începutul lui, ci într-un moment în care era bine stabilizat, încât până și armata sovietică fusese, într-un fel sau altul, silită, cu diplomație, de Gheorghe Gheorghiu-Dej, să părăsească țara. Un moment critic, aș spune. Generația ’60 a apărut cam din senin și misiunea ei istorică, de care a fost în bună măsură conștientă aproape de la început, a fost aceea de a readuce literatura română – nu mă refer acum la alte domenii ale artei, unde lucrurile au stat într-un fel asemănător – la un nivel modern și european deopotrivă.
Da, ne-ați dat un răspuns foarte concentrat și foarte limpede. Domnule Profesor, de fapt, pentru Generația ’60 e vorba de o „comutare“, cum se spune astăzi, cu un termen la modă, sau, pe undeva, pe dedesubt, pânzele freatice, să le numim, ale literaturii interbelice veneau din nou să asigure continuitatea, să hrănească peisajul literar românesc?
Nu e limpede cum s-a întâmplat. De asta am spus că generația a apărut cam din senin. Nu e limpede, pentru că aceste ape freatice cam secaseră. Sigur, este o generație care a mai apucat la școală, un timp, dascăli dinainte de război, cu altă formație și curajoși. Vorbim mai ales de dascălii de literatură, pentru că la științe lucrurile stăteau altfel. Dar este o generație care nu a avut șansa unei formări intelectuale, morale sau, știu eu, religioase, într-o școală ca lumea. Să nu uităm că noi n-am avut manuale de literatură multă vreme. Să nu uităm că nu am făcut limbi străine și nu am învățat mai nimic despre scriitorii străini, cel puțin în școală. Dacă n-am fi făcut Filologia după aceea, am fi rămas niște semidocți, literar vorbind, evident!
Da, pentru că, după 1948, era „embargou“, cum spuneți dumneavoastră, pentru scriitorii străini.
Da. Să nu uităm, de asemenea, că Cenzura pusese poprire pe multe, foarte multe opere din literatura interbelică la care tocmai te-ai referit, adică aceea care ar fi putut să subziste pe dedesubt. Să nu uităm că nu toți dintre noi am avut biblioteci în casă ori părinți în stare să ne pună în mână cărți. Vrei să-ți spun de câți autori importanți din literatura română modernă, poate chiar începând cu sfârșitul secolului XIX, n-am avut cunoștință în școală, în mod oficial, ci doar întâmplător? Numai dacă a fost cineva prin familie sau câte un dascăl al nostru care au ținut să ne atragă atenția că mai există și alți scriitori în afară de cei pe care-i prevedea programa școlară! Noi n-am auzit, în liceu, de Titu Maiorescu, n-am auzit de Macedonski, n-am auzit decât de foarte puțini scriitori interbelici. N-am auzit de Tudor Arghezi, n-am auzit de Lucian Blaga, n-am auzit de Ion Barbu, n-am auzit de Ion Pillat – ca să-i luăm numai pe cei care aparțin valului mare de poeți, cei mai buni poeți din Europa, la data respectivă. Nu mai vorbim de prozatori. Hortensia Papadat-Bengescu, de pildă. Eram în anul III de facultate când am aflat întâmplător că a murit Hortensia Papadat-Bengescu în mizerie. Marin Preda a scris după aceea un articol, în care o evoca pe marea doamnă, povestind condițiile în care a murit. Dar, noi, până atunci, nu auzisem de ea, nici la liceu, și nici chiar în Facultatea de Litere. Unde erau apele freatice de care m-ai întrebat? Eu cred că nu erau. Și în asta constă, într-un fel, și faptul excepțional că generația noastră a apărut dintr-odată, că înnoda dintr-odată cu literatura modernă interbelică. Cu o bună parte a ei, întrucât nu fuseseră recuperați chiar toți. Abia în anii în care noi terminaserăm facultatea, deci nu mai eram în școală, în formare, abia atunci am început recuperările. Atunci au fost recuperați nu numai marii scriitori români moderni, dar și marii scriitori europeni moderni. Până atunci, de cine auzisem noi? De Maxim Gorki? Fără îndoială, e un scriitor important pentru literatura sovietică. Dar auzi de Maxim Gorki, să spunem, sau de Leonid Leonov și de alții, și nu auzi de Thomas Mann, nu auzi de Faulkner, nu auzi de atâția alții!
Sigur, a fost o perioadă de aproape 18 ani de interdicție a marilor scriitori români și străini…
Școala s-a schimbat în rău la Reforma Învățământului din 1948. Numai următoarea reformă importantă a pus-o, într-un fel, pe roate: aceea din 1966. Sigur că, între timp, s-au produs unele modificări, și în liceu – nu vorbim de clasele mici, că acolo sunt alte probleme –, și, cu atât mai mult, la facultate. Dar, în general, în intervalul ăsta de viață – cam un deceniu și jumătate – școala nu oferea ceea ce, din punctul de vedere al literaturii române, ar fi trebuit să ofere. Nu aveam hrana necesară încă. Ne duceam la școală cu o felie de pâine cu marmeladă, care se topea, se înmuia și intra în pâine, devenind un fel de prăjiturică. Însă, cum mie nu-mi plăcea dulcele, nu puteam s-o mănânc. Cam asta era literatura pe care o făceam noi, atunci, în școală: o marmeladă pe pâine, nu tu unt, nu tu brânză, nu tu nimic altceva.
Da, foarte sugestivă comparația pe care ați făcut-o! Înțelegem toți ce însemna literatura română între 1948-1965. Odată cu anii 1965-1966, se vorbește în istoria noastră culturală de dezgheț. I-am spune dejivrarea culoarelor pe care putea literatura noastră să se dezvolte.
Oficialitatea comunistă a legat-o de Congresul al IX-lea, din 1965, când a venit Ceaușescu la putere. Și noi eram socotiți prima generație de artiști, de scriitori a epocii Ceaușescu. N-am negat niciodată asta, nici nu puteam să o facem, de altfel. Dar n-am negat-o, pentru că ne convenea. Ne convenea, în măsura în care eram protejați. Nu se prea putea atinge nimeni, să zic așa, de Generația Congresului IX! (râde) Deci nu se putea contesta faptul că, odată cu Congresul IX, lucrurile s-au schimbat radical în România! Adevărul e că s-au schimbat, dar nu radical, adică în sensul că noua generație de poeți, de prozatori, de critici, de eseiști, de istorici literari nu mai datora nimic realismului socialist sau proletcultismului de dinainte de 1965. Din păcate, mai datora. Spre sfârșitul deceniului următor, de pildă, în deceniul opt, anii 1970, o mână de scriitori au pus la cale să îi solicite lui Ceaușescu să transforme Uniunea Scriitorilor, să facă o Uniune a Scriitorilor Comuniști, deci să adauge acel cuvânt. A fost o anumită alertă printre colegii mei. Dar eu m-am tulburat mai puțin, pentru că mi-am făcut o socoteală și am avut grijă să o spun și altora, ca să-i încurajez. În primul rând, le-am spus că Ceaușescu nu poate accepta ideea că până acum, de la Congresul IX încoace, a existat o Uniune a Scriitorilor ne-comuniști! A adăuga acum cuvântul „comuniști“, a o boteza astfel, înseamnă a recunoaște că până atunci n-a fost. (râde)
Logic, foarte logic!
Și, în al doilea rând, dacă e vorba să facă alta, atunci ar trebui să o desființeze pe cea prezentă. Dar ea este făcută, totuși, din scriitorii Generației Congresului IX! (râde) Prin urmare, nu cred că Ceaușescu va fi de acord cu două Uniuni ale Scriitorilor, pentru că, în regimul comunist, totul se reducea la numărul unu: partidul era unic, conducătorul era unic ș.a.m.d. Or, glumă, glumă, dar am avut dreptate și, până la urmă, Ceaușescu ne-a lăsat în pace, că n-a avut încotro.
Da, foarte bun argumentul dumneavoastră! Logic!
Gândeam politic, Teodora! (râde) Nu făceam politică militantă, nu eram membru de partid, dar uite că gândeam politic. Și a ținut, ca să zic așa.
De altfel, în ediția a doua a Istoriei critice simplificați puțin lucrurile care au conferit Generației 1960 puterea de a schimba, adică le reduceți de la trei la două: unul de ordin politic – și ne-ați spus câteva lucruri despre atmosfera politică – și celălalt de ordin cultural. Dar aș mai adăsta puțin asupra contextului politic, domnule Profesor! E foarte important, întrucât schimbarea pe care a făcut-o, totuși, Ceaușescu a fost o șansă pentru această generație, cum spuneți dumnea voastră, în capitolul pe care l-am amintit.
De la Shakespeare știm că schimbarea regilor e bucuria nebunilor. Schimbarea de leadership politic ne-a oferit o perioadă nu foarte lungă, din 1965 de fapt până în 1971, până la faimoasele Teze din iulie 1971. O perioadă în care puterea politică nou instalată nu era încă legitimată. Eu însumi nu auzisem de Ceaușescu, atunci când Congresul al IX-lea l-a ales prim-secretar și după aceea secretar general. Nu auzisem, pur și simplu! Mi se pare că ți-am mai povestit într-o altă emisiune, cu altă ocazie, că am auzit prima dată de el din gura lui George Ivașcu, într-o întâmplare, să zic așa, pentru mine, istorică. Ieșeam, cu George Ivașcu, de pe strada Aristide Briand, din curtea unei case, unde fusesem la o doamnă care poseda ultimele din cele 46 caiete de Însemnări zilnice ale lui Maiorescu, despre care Ivașcu aflase că le vinde. Era doamna Pogoneanu …
Anina Rădulescu-Pogoneanu?
Da, fiica lui Ion A. Rădulescu-Pogoneanu, cel care, între 1941-1943, a publicat prima jumătate din caietele maioresciene. Dar doamna Pogoneanu nu ni le-a vândut până la urmă. Le-am găsit apoi la Biblioteca Centrală de Stat. Nu știu cum au ajuns acolo. Eu le-am descoperit, când mi-am făcut teza de doctorat, vreo patru ani mai târziu. Atunci, după vizita noastră la doamna Pogoneanu, Ivașcu mi-a spus doar atât: „Fii atent cu ăsta micu!“ Eu am înțeles Nicu. Și zic: „Bun, sunt atent, da ce-i cu el? De unde vine?“ Și mi-a spus ce a fost înainte, la U.T.M., la partid, la nu știu ce, șef politic al armatei. La U.T.M., în primul rând. „Fii atent cu el, fii un pic prudent (adică Ivașcu știa că o cam iau razna), până ne lămurim ce vrea!“ (râde) Prin urmare, în momentul acela, Ceaușescu nu avea niciun fel de autoritate. Poate doar într-o anumită mică măsură – gândesc eu acum –, în partid. Acolo avea ceva. El a fost ales, pentru că cele două tabere care se băteau între ele l-au socotit un pion pe care fiecare putea să-l manevreze după bunul ei plac. Până la urmă, s-a dovedit că pionul a devenit rege. Da repede!
Deci s-au înșelat cele două tabere!
Da, s–au înșelat îngrozitor! Taberele vechii gărzi, să zic așa, care și ea era împărțită în două: bineînțeles, unii mai luminați, ca Ion Gheorghe Maurer de pildă, și alții mai bătuți în cap, cum era Chivu Stoica sau mai știu eu cine.
Domnule Profesor, dar cine l-a sfătuit pe Ceaușescu să schimbe puțin, cum se zice, într-un limbaj comun, macazul?
Păi, primul imbold a fost acela de a-i trage de sub fund, lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ultimele perne. Știi, ca țiganului din povestea balaurului cu șapte capete. Unele din ele i se trăseseră înainte. Acuma el le-a tras pe ultimele și a denunțat cultul personalității. Termenul era la modă din 1956, odată cu Congresul XX al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și cu declarațiile lui Hrușciov din Raportul secret. Cultul personalității lui Dej! Asta însemna să-i ia o parte din glorie, din lauri sau ce mai avea pe acolo, ca să poată să se instaleze el, Ceaușescu. Bătălia pentru putere, mai ales într-un prim moment, implică un lucru foarte important: legitimarea. Or, Ceaușescu nu era legitim de la început. Dacă ar fi venit, să spunem, Chivu Stoica sau Bodnăraș sau mai știu eu, Maurer, eventual, ei, da!, reușeau lucrul ăsta, prin vârstă și prin autoritate. Dar Ceaușescu nu ajunsese până în vârful partidului sau până aproape de vârf. Deci el trebuia să se legitimeze. Și atunci n-a făcut altceva decât să-și alieze categorii diferite de populație și, nu în ultimul rând, intelectualii. Să nu uităm că, în primele vizite oficiale în țară, Ceaușescu a fost însoțit de scriitori, pe care îi invita cu el peste tot, stăteau cu el la masă. Era foarte familiar, să zic așa, cu scriitorii, mai ales cu cei din generația lui sau un pic mai tineri, de pildă Jebeleanu. Ivasiuc l-a însoțit, și el, de foarte multe ori, deși era din generația noastră. Dar lucrurile astea au mers până pe la începutul anilor 1970, până când el, Ceaușescu, s-a văzut cu sacii în căruță. Până atunci a avut nevoie de intelectuali și a trebuit să ia niște măsuri ca să îi cucerească. O tactică de seducție care i-a reușit!
E adevărat, și cred că momentul de legitimare supremă a fost 1968, nu?
Atunci, evident! Atunci i-a convins pe foarte mulți. Într-adevăr, e prima lui ieșire publică. Atunci a fost, absolut neașteptat, extraordinară! Știam că lucrurile s-au mai schimbat, că Cenzura era cu botul pe labe, că se schimbase până și vocabularul critic. Până atunci, n-aveai voie să folosești cuvinte, cum ar fi „a revela“, de pildă. Se schimba automat în „a releva“. Ca să constat ulterior că scriam „a releva“ și mi se schimba în „a revela“. Într-un fel se răzbuna cuvântul cenzurat, pentru că fusese atâta vreme omis din repertoarele lingvistice ale Cenzurii. S-au schimbat multe lucruri atunci. Au apărut cărți extraordinare care nu mai aveau nimic de-a face cu realismul socialist. Generația mea se împarte și ea în mai multe felii. Mai întâi prozatorii, care au debutat chiar înainte de-a veni Ceaușescu, la sfârșitul anilor 1950. După aceea, poeții: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Marin Sorescu, Ana Blandiana și ceilalți, chiar la începutul anilor 1960. Și criticii, generația mea de critici! În fond, eu am debutat la 22 de ani.
O șansă!
Toți am simțit diferența. Adică noi am fost singura generație, de altfel, din timpul comunismului, căreia, la intrare în scena politică, i s-a pus covorul roșu. Înaintea noastră, nu! Condițiile erau drastice. Dacă nu făceai politica partidului și nu scriai în stil realist-socialist, nu puteai să publici. Și nici generația 1980, care a venit după noi, și care a fost de la început încorsetată! Nu mai puteai să debutezi decât în concursuri colective. Era o nebunie! Or, noi n-am avut această problemă. Nouă ni s-a deschis de la început ușa din față. Ceea ce ne-a dat, sub raport moral, un atu considerabil. Noi suntem singura generație din comunism, din cele trei în fond, care nu a perceput niciodată comunismul ca pe o fatalitate, ca pe ceva împotriva căruia nu se poate face nimic. Tot timpul am avut sentimentul pozitiv că putem face ceva. Sigur că ne mai și amăgeam uneori. Sigur că Cenzura n-a dispărut. S-a metamorfozat în mai nu știu câte feluri de Cenzură, din 1949, de când a fost înființată, și până la sfârșitul regimului. Chiar dacă instituția s-a desființat în 1977, a fost cutremurată, n-am avut niciodată sentimentul că datorăm ceva, de fapt, regimului. Ne foloseam de chestia cu Generația Congresului IX, ca de un argument pur politic, împotriva căruia nu se putea face nimic. Credeam că suntem liberi și independenți și de nimeni nu depindem. (râde) Să știi, Teodora, că asta ne-a dat un curaj și o tărie de caracter extraordinare. De-aia nu-i înțeleg pe colegii mei de generație care au făcut compromisuri.
Da, e foarte important lucrul acesta. Într-ade văr, se putea scrie cu un sentiment al independenței și cu conștiință literară. Se instalase, deci, conștiința literară, domnule Profesor!
Se instalaseră conștiința, responsabilitatea față de ce scriem. Învățaserăm lecția literaturii interbelice, nu la școală, dar o învățaserăm. Să nu uităm că ne prevalam de estetic, de valoarea estetică, nu de valoarea socială sau politică a textului. Adică acestea erau lucruri esențiale pentru libertatea despre care vorbeam. Am putut să reluăm poezia adevărată, în spiritul celei moderne interbelice și care nu e unitară, evident! Cu excepția avangardiștilor care au fost recuperați mai târziu și de care generația noastră a profitat mai puțin – optzeciștii vor profita mai mult –, toate celelalte tendințe interbelice: poezia pură, să spunem așa, tradiționalismul, toate astea au fost recuperate de generația noastră. Și nu teoretic, ci incluse în spiritul poeziei. Există spiritul lui Blaga la Ioan Alexandru sau la Ana Blandiana, există spiritul lui Ion Barbu la Mircea Ciobanu. Există tot felul de intruziuni ale literaturii interbelice în literatura Generației 1960. De unde și câștigul enorm pe care l-a avut romanul generației noastre, care a devenit dintr-o dată cea mai importantă specie literară din toată istoria literaturii române. Niciodată nu s-au publicat în România, nici înainte de război, nici după, nici după Revoluție, romane în tiraje de 100.000 sau 200.000 de exemplare.
Da, aproape incredibil!
Și toate erau romane critice, atenție! E vorba de romanele lui Marin Preda, e vorba de romanele lui Augustin Buzura, e vorba de romane care nu erau neapărat pe placul Cenzurii. Roma nul devenise un fenomen social. Se făceau cozi de sute de persoane, la Editura Cartea Românească. Pe ambele străzi, căci editura avea două intrări în curte. Cozile începeau de dimineață. Oamenii voiau să cumpere, de pildă, Cel mai iubit dintre pământeni.
Până au spart vitrina! Astăzi pare ireal. Unii aveau recomandări ca să poată cumpăra cartea. Un fenomen care nu știu dacă se va mai repeta.
Se făceau rezervări. Or, asta nu s-a mai întâmplat absolut niciodată. Oricât de mari au fost tirajele unor scriitori interbelici – Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, de pildă –, nu se compară cu ce s-a întâmplat atunci. Și populația țării cam tot aia era.
Așa este! Domnule Profesor, am putea deci să vorbim despre o revizuire a literaturii momentului, aducând în prim plan, în actualitate, literatura interbelică și sărind practic, făcând saltul peste literatura proletcultistă?
E bine spus. Literatura interbelică a început să fie mai întâi citită, pentru că au apărut ediții. După aceea, ediții complete, nu chiar critice, dar ediții complete de opere din Blaga, din toți cei de dinainte, care fuseseră omiși. Deci ea a putut fi citită. Și colegii noștri ceva mai tineri, de pildă, au prins-o și la facultate. La liceu, nu știu dacă șaizeciștii au prins-o. Dar, în sfârșit, am putut s-o citim și, odată ce am citit-o, am început și noi să pricepem cam cum stăm cu literatura modernă. Că până atunci, vorba aia, făcuserăm versuri în maniera pașoptistă, à la Alecsandri. Prin anii 1950, cam așa sunau, parcă eram la pașopt!
Domnule Profesor Nicolae Manolescu, v-am adresa, acum, o întrebare asemănătoare aceleia formulate cu prilejul convorbirii noastre despre „Junimea“: ne gândim, până la urmă, la ce înseamnă o generație? Ce anume conferă unui grup de scriitori această putere de a se numi o generație culturală? Nu-i vorba numai de generația biologică.
Depinde! Depinde! Termenul ca atare e destul de vechi, din secolul XX, bineînțeles. Și foarte bine a fost folosit prima dată de Albert Thibaudet în Istoria literaturii franceze de la 1789 și până în prezent, adică până la sfârșitul anilor 1930. Și, mai exact, avea un sens biologic. Adică, după părerea lui Thibaudet, o generație era formată cam o dată la treizeci de ani, 30-33 de ani. Trei pe secol, cum ar veni, acesta fiind raportul dintre bunici, părinți, copii, nepoți. În linii mari, vorbind. Deci generațiile literare, culturale la care se referă Thibaudet se succedau în maniera generațiilor biologice. Acuma, dacă termenul lui Thibaudet e așezat, pus, placat pe realitatea istorică a literaturii, constatăm foarte repede că lucrurile nu stau chiar așa. Sunt mai multe studii pe tema asta. E o carte întreagă, Generațiile literare, a Mioarei Apolzan, care a plecat acum un an dintre noi, și care demonstrează că generațiile literare nu se succed constant la treizeci de ani. Pe măsură ce înaintăm în timp, ne apropiem de contemporaneitate, ritmul generațiilor pare să se accelereze. Mioara Apolzan a numărat, în secolul XIX, trei generații, dar în secolul XX, până la data când a scris ea cartea, erau vreo cinci. Or, secolul nu se terminase. De ce? Pentru că ea și alții au introdus în discuție criterii de altă natură decât, să spunem, biologice, de vârstă. Au introdus criterii statistice, criteriul anului de debut, criteriul vârfului pe care îl atinge o anumită generație. Deci, una peste alta, generațiile biologice, din etape din astea de vârstă, devin mai degrabă serii literare. Și seriile astea durează destul de diferit, în funcție de timp, în funcție de tot contextul politic, cultural, istoric, de tot ce se întâmplă în jur. Sunt generații care au fost numite pierdute, pentru că au dispărut înainte de a putea să-și dea măsura. Scriitorii noștri, care au debutat prin anii 1940 și s-au rătăcit după aceea în realismul socialist, pretindeau că sunt o generație pierdută și, într-un fel, aveau dreptate. Pe urmă, înăuntrul aceleiași generații pot fi fenomene foarte diferite. Generația modernistă, cea de după Primul Război Mondial și care, teoretic, ține cam până la 1947 – deci este un interval rezonabil de data asta –, e făcută din foarte multe bucăți diferite care se asamblează, totuși, într-un fel. Dar a trebuit să vină, nu știu, anul de grație 2002, pentru ca Ion-Bogdan Lefter să spună, de pildă, într-o carte, că toată această epocă trebuie pusă sub semnul modernismului, că tradiționalismul tot modernism este, că avangardismul tot modernism este. Deci să facă o unificare, într-un fel, a perioadei. Până atunci, era văzută ca dispută între modernism și tradiționalism. Nu! Înăuntrul modernismului se petrecea totul! În burta balenei lui Iona și nu în afară! Nu e cum au crezut mulți că, în Scrisoarea pierdută, se bat conservatorii cu liberalii. Nu! În Scrisoarea pierdută sunt, înăuntrul aceluiași partid, două tabere. Chestiuni de lectură, să zic așa! Dar și în realitate, lucrurile tot așa se întâmplă. Și consecința este că, în secolul XX, odată ce se termină Primul Război Mondial, odată cu sfârșitul literaturii de factură neoclasică – cu George Coșbuc și cu generația Nicolae Iorga și cu semănătorismul –, dar și cu simbolismul, care apare înainte de Primul Război Mondial și își dă duhul după, imediat după, și care era anticipator, avem generația asta interbelică lungă, foarte lungă, până în 1947, când se schimbă lucrurile. Și atunci vedem că nu e problemă de vârste, este problemă de cenzură, de comunism, de tot ce vrei. După care este o generație intermediară, generația 1940-1950, nici nu știu cum s-o numim, generația realismului socialist. În sfârșit, Generația 1960, despre care vorbim acum, și care a apărut după mijlocul anilor 1960, apoi Generația 1980, după douăzeci de ani, la începutul anilor 1980. Și ne ducem către Generația 2000, adică generația care ar fi trebuit astăzi să fie cea mai puternică, dar, din păcate, nu ea este puternică, ci Generația 1980. Iată, sunt cinci generații sau câte sunt! Și, dincolo de toată povestea asta, diferențele între aceste generații sunt mai mult de altă natură: una socială, politică. Sunt foarte multe lucruri care se întâmplă. Dovadă că Generația 1960 nu face o literatură antimodernistă, adică împotriva celei din interbelic. Nu! O revizitează. Și, în condițiile noi, folosește o bună parte din ceea ce folosiseră, ca mijloace, ca personaje, ca tipuri de proză sau de poezie, interbelicii. Deci diferența nu e literară, e mai degrabă de altă natură decât literară, aici.
Așadar, era un fel de moștenire literară, dar într-o formă diferită. Moștenirea literară interbelică este supusă acum unui spirit, cel al membrilor Generației ’60, care arată, totuși, altfel, nu?
Da, e altă literatură, de fapt. Dar spiritul nu diferă foarte mult. Nu de spirit vorbim. Cu ce diferă, de pildă, poezia lui Ion Horea de cea a lui Ion Pillat? Cu ce diferă poezia lui Ioan Alexandru de cea a lui Blaga? Lăsând la o parte personalitățile diferite, care-și pun pecetea, că altfel n-am vorbi despre ele.
Fără pecetea lor, probabil că nici n-am fi avut o generație de valoare, precum Generația 1960.
Despre cei care n-au pecete proprie, nu vorbim.
Domnule Profesor, în mare, am făcut introducerea pentru Generația 1960 din literatura română și urmează, în episoadele pe care le avem în vedere, să ne oprim la fiecare dintre poeți și la fiecare dintre prozatori.
Eu zic să o luăm pe genuri!
De acord. Și începem cu poezia, așa cum propuneți dumneavoastră în Istoria critică, da?
Să vorbim despre poezie, să vorbim despre roman, și, cu ocazia asta, o să vorbim de poeți, despre romancieri. Și despre critica literară, pentru că, să nu uităm, totuși!, conducerea fabricii de literatură română din Generația 1960, din anii 1960-1970, a aparținut criticilor. Noi suntem cei care am făcut legătura cu perioada anterioară. Crezi că Nichita Stănescu, dacă nu avea parte de critica generației lui, ar fi citit vreodată poezia din interbelic? Nu, el era cu Topîrceanu. Așa a debutat.
Vom vorbi, dacă veți fi de acord, și despre liderii fiecărui gen literar.
Da, bineînțeles! Se poate vorbi oricât …
… pentru că e o generație valoroasă și, prin urmare, putem să ne sprijinim pe acest criteriu când abordăm un gen sau altul. Vă mulțumim tare frumos, domnule Profesor, și vă așteptăm cu mare bucurie în emisiunile următoare!
Mulțumesc eu, Teodora! Și mulțumesc și celor care ne ascultă!
(Interviu difuzat la Radio Trinitas, pe parcursul lunii iunie 2020, în cadrul emisiunii „Revista Culturală Trinitas“, la rubrica „Arca literaturii române“, semnată de Nicolae Manolescu.)