Ideea de a-ți cunoaște limitele prin experiențe socotite, îndeobște, extreme, a fost teoretizată – cum altfel! – de Nietzsche, în Știința voioasă (cu îndemnuri precum: construiți-vă așezările pe pantele Vezuviului!, trăiți nemijlocit războiul!, fiți cuceritori dacă nu puteți fi proprietari!) și a beneficiat de o posteritate bogată, cu aproprieri controversabile, prin sintagma vivere pericolosamente. Dincolo de mințile procustiene care au abuzat-o politic, așa cum s-a întâmplat și cu alte gânduri ale influentului filosof, expresia intră în caseta așa zicând tehnică a definirii curajului. Nechibzuiala invocată de Traian Dobrinescu, în subtitlu, laolaltă cu pripeala, țin tot de un curaj constitutiv, vulcanic, frizând imprudența. Judecând după inteligența combinatorie a naratorului-personaj, vizibilă în felul în care face business (nu e obsedat de profit, ci consideră afacerile drept angajamente cu sine însuși, deci tot un fel de obstacole pentru surmontat), el ar fi putut, foarte bine, să aibă destin de șahist. Dar acest sport nu l-ar fi reprezentat convingător – apar, în schimb, în scene filmice, schițate nu autoeroizant, ci mai degrabă în cheie dezinvolt-umoristică, abilități din artele marțiale și din mânuirea armelor de foc. Cu astfel de ingrediente, gradul de periculozitate crește exponențial, fără ca stima de sine să atingă cote proporționale. Pentru că triumful fizic nu constituie o miză, ca, eventual, la adolescenții ușor iritabili, ci o treaptă necesar de trecut pentru a progresa pe lungul și nesigurul drum care îl apropie, practic, de Pacific.
Totul e trepidant, aglomerat în verbe tensionate, guvernat de un veritabil demon al gerului, un fel de sinonim pentru nevoia insațiabilă de vodcă. Pentru cine gustă romanul de aventuri (suspans, întorsături de situație, senzația impasului definitiv, tot tacâmul), volumul e, neîndoios, un regal. Doar că omul de acțiune de la suprafața epică, mereu disponibil, inclusiv spre erotic, duce, cu el, un greu bagaj de ordin reflexiv. Deși reușea și altfel, ca un șofer redutabil ce se află, ține să ia Transsiberianul până spre nord-est de Mongolia, tocmai pentru a vedea, pe îndelete, nemărginirea Rusiei. Interesul, economic, dar și exploratoriu, îl duce, printre altele, împreună cu asociații săi, în Buriația, nu departe de Baikal, un teritoriu de trei ori cât România, populat cât aproape jumătate din București. Prilej de a se glosa pe tema psihologiei poporului, nu cu pedanterie și prejudecăți extrase din bibliografii, ci prin aducerea în câte un dens și scurt prim-plan a zeci de figuri, neasemănătoare, ale aiuritorului mozaic etnic și mentalitar asiatic. Dincolo de Tomsk, spre pildă, călătorii dau de satul Moși, populat de moldovenii de lângă Soroca, deportați de ruși și rămași acolo. Ne amintim de empaticul Alecsandri, cel din Pohod na Sybir.
Tenacele și curiosul nostru întreprinzător, de formație filolog, ascunde și germenii unui antropolog cultural, pentru că descrierile sale nu vizează atât zăpada ca stihie (unele pasaje hibernale îți cheamă insistent în minte imagini din Doctor Jivago), ci stările de spirit, viața interioară a băștinașilor, și, în ultimă instanță, modalitățile lor de cunoaștere a realității, deloc străine de instinctele primare, dar, iată, persistente istoric, încât primul termen de rostit e tot arhaicitate. Adaptarea, ai spune, e conceptul-pivot al cărții, cu tribulații care nu ascultă de principiul coerenței comportamentale, specific europocentrist. Problema nu constă în faptul că mediul ar fi ostil, climatic sau ca tipuri de umanitate, ci în consumarea, paradoxală, ai zice, de energie pentru a fi uimit de niște descoperiri, vorba cuiva, fantastic de banale. Astfel că naratorul se declară, tout court, „…bucuros că mă aflu acolo pentru a înțelege că tocmai năpăstuiții sunt aleși ca să cinstească taina și măreția vieții, să învăț că cei care nu au unde pleca sunt adevărații colindători ai cerului, că viața nu este numai bucuria celor care durează cetăți, și că alții, din alte văi adânci, vin să glorifice miracolul și veșnicia ei. Să mă minunez cum, din locurile întunecate, luminile se văd strălucind mai tare. Prețuiți să fie cei care au puterea să trăiască amărăciunea până la capăt!“
Contrapunctele sapiențiale sunt rare, cât să nu dea un aer de vademecum ansamblului, care are, la un capăt, Vâlcea natală, a părinților, a propriei familiei și a lansării în presa unei Românii „buimace“, abia ieșite din Revoluție, iar la celălalt mirajul unui Orient bun de exploatat antreprenorial, dar mai ales bun de ostoit sufletul dornic de provocări: „Mi-a fost de ajutor credința că lumea nu mai este așa de mare și nici oamenii atât de diferiți, că nicio înfrângere nu este definitivă, așa cum marile victorii nu sunt decât un prilej pentru alte înfrângeri“. Până să intre adânc în Siberia (pe urmele spătarului Milescu, spune cu mândrie), omul de presă trece prin alte ordalii, în calitate de corespondent de război în Transnistria, prilej de a evoca haosul beligeranței printr-o lentilă stendhaliană.
Traian Dobrinescu ni se înfățișează, temperamental, ca un coronament ludic-estetizant al unui trunchi sobru, chiar sever când vine vorba de valorile familiei. Se reține, pregnant, portretul en miettes făcut tatălui puternic, rezoneur, a cărui abnegație în etosul muncii a moștenit-o, din câte rezultă, fiul. Atitudinea onestă merge, nesmintit, laolaltă cu o conștiință acută a responsabilității dramatice a scrisului: „Apoi, trebuie să recunoști, cu sinceritate, că de acolo vii, că așa ai fost, în ipostaze nu întotdeauna plăcute, și că nimic nu se mai poate schimba în povestea ta. Cum ar spune Sábato, viața se scrie în ciornă, iar nouă nu ne este dat să-i corectăm paginile“.