Mărturisesc că-mi place îndrăzneala prozatorilor care își asumă biografiile fictive pe care le-au visat sau, cine știe, le-au consumat în vieți anterioare. Așa procedează Adrian G. Romila și bine face. El are capacitatea de a ține sub control asemenea fantezii care, scăpate de sub cenzura unei minți lucide și a autoironiei benefice, se transformă în himere bovarice lipsite de gust.
Pe de altă parte, tînărul cinquatenar își urmează pasiunea pentru mare și călătorii, în special pentru cele pe mișcătoarea singurătate, asumîndu-și fără prudențe inutile ipostaza de sublocotenent navigator, absolvent, la 1835, al Școlii de Marină din Brest, cu deplasări de antrenament pe mări și oceane depărtate.
Proaspătul ofițer maritim Adrian Romila vine, în august 1835, să-și viziteze țara natală, principatul Valahiei, și părinții. Tatăl, Giorgio (de unde inițiala G), este italian, constructor cu venerație pentru Vitruviu, iar mama e valahă și l-a fixat pe instruitul peninsular în Bucureștiul încă fanariot, dar care cunoaște acum zorii civilizației apusene. Adrian însă, călătorit în Franța și în lume, se simte inconfortabil în țara din josul Dunării, o desconsideră, așteaptă să se întoarcă repede în Vest. Mai ales că artista Antoinette îl așteaptă la Parigi cu „ucigătoare vise de plăcere“, cum va scrie poetul încă nenăscut pe-atunci. La îndemnul tatălui său, Adrian acceptă de la căuzașii viitori pașoptiști – reprezentați cu haz livresc de „poetul național“ Cezar Bolliac, o misiune secretă la Stambul. El va călători pe mare, pe brigantina Marița care, cu trei focuri pe bompres, prindea și 10 noduri, lucru mare. Scopul era de a obține sprijin de la ambasadorii occidentali acreditați la Înalta Poartă pentru viitoarele Principate Unite, ceea ce lui Romila-junior i se părea o utopie.
Nu voi dezvălui mai departe aventuroasa acțiune a primei părți a cărții. În partea a doua, ne mutăm în anul 2019, în portul din Peninsula Constanței, unde tînărul scriitor și universitar pe nume Adrian Romila, ați ghicit, locuiește pe o navă acostată, chiar lîngă restaurantul de bună faimă On Plonge. A doua sa nevastă l-a părăsit și alungat din domiciliul conjugal. E prieten cu căpitanul Anton, care și-a construit, nu din beton, nava de agrement Speranța. Și acum apare – dacă ați citit Toate pînzele sus, ați ghicit din nou – Spînu! Comandorul în retragere Arcadie Spînu, patron de firmă de scufundări. El îl angajează pe Romila, pe bani frumoși, să scrie povestea unei epave ca să atragă turiștii la vasul scufundat, niciunul altul decît Marița! Nu spun mai mult. Doar că, în cuprinsul părții a doua, Romila, trecut la persoana I, se adresează uneori unei frumoase amerindience: Pocahontas.
A treia parte, scurtă, a romanului și ultima poveste ne aruncă în anii 11-14 ai erei creștine și la persoana a III-a. Ne aflăm din nou la Tomis, unde Hadrian Romila, sclav și scrib, dar și filosof, slujește unui poet ajuns acolo în restriștea exilului: Ovidius.
Cartea are și un epilog contemporan. O farmacistă creolă, din tată mexican și mamă româncă, scrie o scrisoare. Mama farmacistei e o fostă menajeră în Spania, acum repatriată. Fiica ei vinde nurofen unui scriitor în farmacia de lîngă portul Tomis. Epistola e însoțită de un stick de memorie aparținînd unui fost universitar, Adrian Romila. E adresată de Maria Martinez Pocahontas patronului unui bar de pe țărm. În ea sîntem asigurați că întîmplările relatate de Romila despre ea însăși sînt ficțiuni, iar despre restul nu are nicio idee ce semnificație ar avea. Stick-ul conține chiar romanul abia încheiat.
Adrian G. Romila reușește să evite cu succes cele două mari pericole care-i pasc pe prozatorii români, și fac, în general, să fie ocoliți de succes: tendința de a băga într-o carte totul, de la tîlcuri biblice și filosofie clasică la scene de… , scuzați, am vrut să spun „erotice“, și de a crede că biografia lor ternă e suficientă pentru a îndreptăți un roman. În schimb, prozatorul din Piatra-Neamț își folosește imaginația eficient și își condimentează cu umor și suspans posibilele biografii, asamblînd faptele ingenios, fără excese reflexive. De aceea recunosc în patrulaterul său, cu laturi inegale ca lungime, unul dintre cele mai valoroase romane românești din anul trecut.