Reconfortanta afirmație potrivit căreia un scriitor trăiește în și prin personajele sale capătă la Camil Petrescu o semnificație mult mai profundă, ce ține de ipostazele emblematice ale chipurilor sale migratoare de la o operă la alta. Înzestrat cu instinct teatral sigur, marele scriitor modernist a știut să intre în pielea și pe sub pielea personajelor, pentru a le trăi existenţa fictivă până la identificare. Locuit fiind de un dublu „altoit“ (termen preferat de autor), ipostazierile îi sunt configurate lui Camil Petrescu sub semnul unei îndoite proiecţii răsfrânte la graniţa dintre realitate şi ficţiune sau, mai curând, într-o indeterminată zonă de incidenţă cu deschidere către imaginar. Biografia a avut un rol decisiv în configurația operei, dar nu la modul simplist al putinței de a identifica un om între oameni, ci în acela sublimat, ce ține de psihologia creației. Și reciproca este valabilă: portavoce a autorului, personajele capătă o veridicitate conferită de subiectivitatea exacerbată a naratorului/personajului. Acestea îi ţin adesea loc de familie sau de rude prin alianță solitarului autor și prin intermediul lor se dă glas unei anumite stări de moment. Știm că scriitorul nu poate vorbi onest decât la persoana întâi și așa procedează și personajele, care evită pericolul pastișării autorului, întreținând cu el o relație de identificare, nu de identitate.
Este de remarcat marea capacitate a lui Camil Petrescu de a fi mereu inedit cu fiecare nouă scriere. Persistă un patologic sentiment al întâietății, dar această imagine a unui protocronism „individual“ nu mai apare astăzi ridicolă, așa cum era percepută în contemporaneitatea scriitorului. Astfel de pusee de megalomanie nu fac decât să-i întregească lui Camil Petrescu portretul psihologiei creatoare. Autorul se simte mult mai aproape de personajele sale decât de vreun scriitor oarecare, dacă îi acceptăm mărturisirea: „Nu am nimic comun cu niciun scriitor român, în afară de faptul că folosim același alfabet și în afară de unele expresii, voit curente, sau de gesturile familiare“ (Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică (antologie de Aurel Sasu și Mariana Vartic), vol. II (G-P), partea II, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 829). Și trebuie să o acceptăm și mai resemnați, după ce vom fi citit că scriitorul nu ar fi avut suficient orgoliu creator: „Cred că o dovadă a mediocrităţii mele e că, până acum, n-am avut curajul să înfrunt ridicolul imens de a fi un geniu… De a mă comporta ca atare, fără să mă sinchisesc de surâsurile enervate şi indignate“ (Note zilnice (1927-1940), Editura Cartea Rom., Bucureşti, 1975, p. 91). Este posibil ca genialitatea proprie să-i fi fost suficientă și de aceea nu a crezut de cuviință să facă loc în operă vreunui protagonist de geniu. Că doar totul începea și se sfârșea prin sine însuși, purtându-se ca și cum de el ar fi depins totul.
Autorul și protagoniștii aparțin aceleiași familii de spirite, par să aibă stabilite legături de rudenie, au afinități comune, fiind cu putință între ei o veritabilă inducție psihologică. Metafora obsedantă sau mitul personal al lui Camil Petrescu constă în proiecția narcisiacă în oglinzi paralele, purtate de-a lungul unui drum, ce reflectă chipul personajelor. Există șase personaje în căutarea unui autor: Doamna T., Fred Vasilescu, George Ladima, Ștefan Gheorghidiu, Gelu Ruscanu și Andrei Pietraru. Fiecare dintre ele își făurește identitatea printr-un transfer de la instanța reală a autorului, iar le regard promeneur garantează efectul de real în câmpul reprezentării, odată cu înaintarea în inima narațiunii. Nu este locul de a aplica grila psihanalitică pentru a ilustra actele fantasmatice, grație cărora Camil Petrescu se demultiplică, pentru a se ipostazia în sextetul „ființelor de hârtie“ de mai sus, începând cu identificarea „Madame T., c’est moi!“. De altfel, însuși E. Lovinescu, căzut în plasa lui Camil, a crezut inițial că Doamna T. avea o individualitate de netăgăduit. În ciuda misoginismului său recunoscut (care nu-l împiedică să fie iubit de cititoare și comentatoare), romancierul i-a conferit Doamnei T. o a(l)ură de o indicibilă senzualitate.
Oricât ar părea de curios, adeptul persoanei întâi în narare nu a ținut niciodată un jurnal adevărat. Este posibil ca el, om al procesului, să fi simțit genul diaristic amenințat cu fixarea într-o formă cotidiană, asemenea parcursului evolutiv al celui care l-ar fi scris. Așa se explică și evoluția personajelor (dezvoltată pe principiul boule de neige, dar fără schimbări radicale de structură), gândită ca o construcție textuală în continuă mutație, ele căpătând contururi în reprezentarea de tip work in progress. Însuși romancierul i se destăinuia lui Eugen Jebeleanu: „Un personaj este alcătuit dintr-o fuziune de personagii. Toate sunt strict autentice, dar plăsmuite din elemente disparate ca origină, contopite într-o nouă sinteză“ (Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică, vol. II (G-P), partea II, ed. cit., p. 808). Aceasta se întâmplă deoarece în opera lui Camil Petrescu există un continuu dialog al ideilor, o dezbatere înflăcărată între moduri opuse de judecată și sensibilitate, o dezvăluire a esenței din spatele aparențelor. De exemplu, dualitatea intimă suferită de Danton este cauzată de subminarea îndatoririlor omului politic și revoluționar din partea unui demon al senzualității. Marea figură a Revoluției Franceze (cele întâmplate în 1789 s-au constituit într-o constantă a gândirii scriitorului român) pare concrescută din plămada șovăitorului între două nopți Ștefan Gheorghidiu și a sufletului tare Andrei Pietraru. Chiar și Ladima reapare „reformat“ în nuvele scrise conform comenzii politice din anii 1950.
Nu se mai poate vorbi de o evoluție creatoare în opera lui Camil Petrescu după sovietizarea țării, dar autorul romanului Un om între oameni a fost atent ca să-și salveze scrisul de la compromisuri majore. Șerban Cioculescu își amintește de obiecția făcută romancierului că figura lui Bălcescu, deși foarte studiată din punct de vedere documentar, semăna prea mult, prin febră interioară și ardere continuă, cu a lui însuși. În loc să se replieze, după obicei, într-o atitudine polemică, interpelatul a răspuns dezarma(n)t: „Ce puteam face?“ (Recitind Un om între oameni, în „Gazeta literară“, nr. 30/1964). Este posibil ca acest răspuns dat printr-o întrebare să conțină, pe lângă exprimarea neputinței de a crea altfel, și o trimitere la regimul comunist, care îi comandase acest roman cu prilejul centenarului Revoluției de la 1848. Ce putea face decât să execute comanda? Altminteri, „zece porci țigănești, cu boturi puternice, ar fi râmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile“ operei sale.
Recompensat modest de noul regim, autorul Sufletelor tari nu mai reușește să se ridice la nivelul valoric al operelor publicate înainte de „Eliberare“, iar în relațiile cu lumea literară nu-și mai manifestă ca altădată spiritul polemic debordant. Vechile frustrări ies la suprafață și intrepidul scriitor reacționează acum, la începutul unui nou drum social („zorile noi“), cumva explicabil, acceptând înregimentarea ideologică drept stratagemă de supraviețuire. Dacă nu ar fi cedat, ar fi riscat, asemenea nesuferitelor pentru el personaje sadoveniene, să mănânce în trei săptămâni cinci măsline. Cât despre scena muștei din sosul de varză, așa cum o văzuse Fred – nici vorbă nu mai putea fi de așa ceva. După aceasta, au urmat tatonările etice, sociale și filosofice, precum și crochiurile sau eboșele proiectelor nefinalizate. Camil Petrescu se vedea silit să schimbe intenţionalitatea piesei Caragiale, cu personajul smuls din propriile-i reprezentări printr-o brutală mutaţie ideologică, cu adăugarea de elemente alogene, nespecifice actului creaţiei.
Despre foarte discretul Camil Petrescu, căruia nu-i plăceau destăinuirile intime, deținem puţine informaţii personale, dar viaţa i s-a împletit uneori cu opera. Ficţiunea se intersectează adeseori cu realitatea, critica fiind tentată să înzestreze portretul autorului cu trăsături ce aparţin personajelor acestuia. Pentru marele scriitor modernist, literatura reprezintă un raport nemijlocit între autor şi scriere, o modalitate de a-şi schiţa portretul interior, dar şi o tentativă de a-şi prelungi existenţa în text.
Utilizarea persoanei întâi în narare nu înseamnă opţiunea pentru un desuet romantism liricoid (pentru o hipertrofiere a eului – da), deoarece scrisul reprezintă pentru Camil Petrescu îndeosebi rezultatul unei experienţe personale. „Spiritul lui Camil Petrescu este mereu încordat de atenție ca un cap de șopârlă“, remarcă G. Călinescu (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 746), nu înainte de a opina cu pertinență că eroii săi, „sub felurite veșminte[,] par a purta capul multiplicat al vorbitorului la persoana întâia“ (Ibidem, p. 743). Autorul Patului lui Procust i-ar fi putut replica prin cruda măreție cu care revoluționarul Danton (Marea Revoluție Franceză a fost o constantă a gândirii lui Camil) îi aducea un reproș călăului, care îl împiedica să-și ia adio de la unul dintre prieteni: „[…] ai să poți împiedica tu capetele noastre să se sărute, în coșul cu tărâțe?“ (coșul ghilotinei – n.m., V.S.) (Danton, Editura Albatros, Bucureşti, 1991, p. 145). Apoi, frazele de sfârșit ale piesei, care sunt adresate aceluiași călău, pot fi considerate drept o ultimă dorință și a lui Camil Petrescu însuși, adresată posterității: „Ascultă, Sanson, după ce îmi vei reteza capul, să-l ridici și să-l arăți poporului… Merită“ (Ibidem). Sigur că merită și el. Închei acest memento prilejuit de cei 130 de ani de la nașterea marelui scriitor cu o frază extrapolată de la Mateiu I. Caragiale despre un crai al său: „Ce frumos cap avea totuși! Într-însul ațipea ceva neliniștitor, atâta patimă înfrânată, atâta trufie aprigă și haină învrăjbire se destăinuiau în trăsăturile feței sale“.