Un remarcabil concert „de modă veche“? Poate. Doar în ceea ce privește structura programului! Cum altfel aș putea considera, oare, imaginea unuia dintre ultimele simfonice ale Filarmonicii bucureștene, concert petrecut spre sfârșitul lunii martie, la Ateneul Român?Ne-a fost propus un program echilibrat susținut de muzicieni invitați dinafara granițelor țării, un program care și-a făcut debutul cu o lucrare din repertoriul românesc, lucrare prezentată la noi în primă audiție! Din păcate, acest fel de a structura programele simfonicelor – în cazul majorității celei importante a acestora – apare la noi din ce în ce mai rar.
Indiscutabil, prezența creației românești la nivelul domeniului public nu poate fi una formală. Lipsa acesteia poate avea, ocazional, o temeinică justificare, iar aceasta doar atunci când ne putem referi la coerența stilistică a programului propus, eventual la realizarea unui medalion închinat unei anume personalități componistice.
Un alt fel de a structura programul de concert al Filarmonicii a fost, recent, recunoscut de melomanii mai vârstnici, cei care își pot aminti de „medalioanele“ închinate la noi, în anii ‘50, muzicii rusești și sovietice; unele dintre creațiile momentului au intrat pe drept cuvânt în marele circuit al valorilor componistice ale secolului XX, lucrări semnate printre alții de Șostakovici, de Haciaturian.
De această dată, concertul la care mă refer a fost condus de dirijorul american Leonard Slatkin, personalitate importantă a vieții muzicale actuale, important șef de orchestră, compozitor și profesor ce activează actualmente cu mare succes în spațiul artistic anglo-american. Indiscutabil, faptul că programul s-a deschis cu o lucrare românească îl datorăm bunelor oficii ale Filarmonicii, cea care a oferit sugestia, iar aceasta a fost acceptată! Cu deplin succes!
„To Bartok with Love“ este o mișcare simfonică datorată compozitorului român Stefan Zorzor, artist nonagenar stabilit de patru decenii la München. Apropierea, admirația față de spiritul muzicii marelui compozitor maghiar este firească. Am în vedere dinamica interioară a desfășurării muzicale potențată în bună parte de dinamica raporturilor timbrale, de coloritul modal al raporturilor intonaționale. L-am recunoscut în acest sens pe autorul de mare eficiență al muzicii de film, de la noi, din anii ’70 ai secolului trecut. Este o creație care, pe bună dreptate, este firesc să fie propusă atenției publicului nostru de concert. Dialogând în pauza concertului cu minunatul muzician, clarinetistul Aurelian Octav Popa, acesta și-a exprimat entuziasmul observând că lucrarea constituie un veritabil portret al autorului acesteia.
Solistul concertului? A fost tânărul violoncelist austro-iranian Kian Soltani. A împlinit trei decenii de viață! Se manifestă drept un virtuoz absolut al instrumentului său. A fost remarcat cu ani în urmă de Daniel Barenboim însuși, alături de care a colaborat în cadrul minunatului proiect simfonic Divan Est-Vest, concept care a reunit, pentru o bună perioadă de timp, tineri artiști aparținând spațiului euro-asiatic.
Virtuozitatea uimitoare, talentul comunicării susținute de o frumoasă și consistentă coloratură timbrală au întreținut realizarea celebrului opus concertant ceaikovskian, Variațiunile Rococo. Sunt date esențiale ale acestui cu totul promițător, important început de drum. O anume noblețe a comunicării este de câștigat pe mai departe!
Opus-ul definitoriu al evoluției dirijorale a fost, desigur, marea creație a lui Hector Berlioz, anume Simfonia Fantastică, această genială creație a programatismului romantic de primă jumătate a secolului al XIX-lea. Nu poți să nu observi: a fost imaginat în imediata proximitate a creației beethoveniene! Dar aparține unei cu totul alte lumi.
Slatkin dispune de ceea ce putem numi anvergura susținerii marilor spații simfonice. O face metodic, cu inspirată susținere, cu consecvență. Iar aceasta fie că mă refer la primul episod al lucrării, Visuri, pasiuni, la ultimele două părți, Drumul spre supliciu și Visul unei nopți de sabat sau, prin contrast, la părțile mediane și la valsul simfonic din Un Bal, la Scena câmpenească. Nu trebuie trecută cu vederea mișcarea valsului simfonic care a fost imaginată de compozitorul francez înainte de acțiunea în acest sens realizată ulterior de P.I. Ceaikovski, cel care introduce această mișcare în ciclul genului simfonic.
Este de notat, întregul colectiv orchestral al Filarmonicii l-a urmat cu atenție pe Slatkin. Este firesc sa ne dorim reîntâlnirea cu acest temeinic muzician al actului dirijoral.
Un simfonic recent, dedicat integral muzicii ruse, a fost cel condus de dirijorul Christian Badea, invitat permanent al Filarmonicii bucureștene. Împreună cu pianistul Eldar Nebolsin au creat literalmente muzica genialei partituri datorate lui Serghei Rahmaninov, anume Rapsodia pe o temă de Paganini. A existat o impresionantă coerență a întregului sistem privind actul performanței, anume relația solist-dirijor și, desigur, relația acestui binom central cu întregul ansamblu orchestral. Relația instrumentului solistic cu partidele orchestrale s-a dovedit a fi una specială, relație pe parcursul căreia, în anume momente definitorii, pianul însuși se putea identifica drept unul dintre instrumentele ansamblului; iar aceasta într-un balans subtil întreținut de șeful de orchestră. Este un artist matur care dispune de o pianistică strălucitoare, de o funcțională cultură a sunetului.
Este interesant de observat preferința, alegerea dirijorului pentru cea de a doua variantă, cea din anul 1947, a Suitei de balet Petrușka de Igor Stravinski. Varianta inițială a partiturii a fost creată și dedicată companiei baletelor ruse, ansamblu creat la Paris și condus, în deceniile de început ale secolului trecut, de cunoscutul impresar Serghei Diaghilev. Regimul sovietic abia instalat la Moscova nu avea nevoie de viziuni inovatoare în domeniul dansului. Printre mulți alți importanți artiști ai momentului – plasticieni, coregrafi, regizori, compozitori, și Stravinski a colaborat cu celebra trupă. Prioritar, în calitate de compozitor. Muzica însăși – mai puțin varianta coregrafică inițială a baletului – a devenit celebră. Era prezentată în întreaga Europă, dar și în Statele Unite, în programele concertelor simfonice; o partitură mult prea dificil de condus de însuși autorul acesteia. Este motivul pentru care Stravinski redactează spre sfârșitul anilor ’40 o variantă nouă, nu foarte diferită de prima, variantă folosită prioritar în cadrul propriilor concerte simfonice. Greu de observat care a fost motivul real privind alegerea celei de a doua variante pe parcursul recentului concert al Filarmonicii bucureștene. Probabil, partitura variantei utilizate a fost mai ușor de procurat.
Câteva au fost aspectele de specială atracțiozitate ale recentului concert al Orchestrei Naționale a SRR, eveniment ce a avut loc în a doua decadă a lunii aprilie. Am asistat realmente la un eveniment ale cărui aspecte merită a fi notate cu specială considerație. A fost un concert al tinerilor, al tinereilor soliști-maeștri, pianista Sânziana Mircea, violonistul Alexandru Tomescu, violoncelistul Ștefan Cazacu; mă refer, pe de altă parte, la tânărul dirijor american Francesco Lecce-Chong, artist aflat actualmente în spectaculoasă ascensiune, cel care – iată! – la distanță de un an revine la conducerea Orchestrei Naționale Radio. Iar aceasta într-un program de o diversitate stilistică aparte, lucrări ce au constituit momente de specială originalitate în contextul fiecărei epoci în care au fost create.
Am putut aprecia, spre exemplu, compatibilitatea felului în care fiecare dintre soliști a înțeles a se apropia față de acest cu totul aparte opus beethovenian, unul dintre cele mai luminoase, mai dinamice, ale autorului. Nu, nu este câtuși de puțin o adaptare conjuncturală a spiritului cameral, a formației de trio, față de rigorile stilului concertant. Este un autentic spirit concertant exprimat la nivelul formației care în istoria muzicii europene este consacrată, însă, în zona cântului cameral. Entuziasmantă s-a dovedit a fi fost coeziunea membrilor formației soliste, inclusiv relația timbrală, reliefarea firească a valorilor tematic expresive de la unul dintre instrumente, la celelalte. Nu este de mirare, cei trei soliști colaborează între ei inclusiv în formație de duo. Căci întâlnirea lor pe parcursul acestui opus beethovenian nu a fost una întâmplătoare!
Celălalt mare moment al serii de muzică a fost prezentarea nu mai puțin celebrului Concert pentru orchestră de Béla Bartók. Este una dintre creațiile cu totul importante ale mijlocului secolului trecut, lucrare scrisă de autor imediat după război, în ultimii ani de viață, în perioada dificilului său exil nord-american. Lucrarea s-a bucurat de un succes enorm chiar de la prima ei audiție petrecută sub bagheta marelui șef de orchestră Serghei Koussevitzky, la pupitrul nu mai puțin celebrei Boston Symphony Orchestra.
Impresionant de observat, aspectele de bază ale creației au fost pe deplin valorificate pe parcursul concertului! Din punct de vedere componistic este de remarcat virtuozitatea de grup, reliefarea, strălucirea instrumentală, construcția de ansamblu a acestui opus ce valorifică specificul melodic modal în relația acestuia cu aspectul ritmic de origină populară. De remarcat faptul că aspectul pitoresc este integrat aici unei măiestrite susțineri simfonice cum se întâmplă acest lucru pe parcursul Dansului perechilor, unul dintre cele mai captivante momente dintre cele cinci părți ale lucrării.
Fiecare moment al serii de muzică a fost bine valorificat. Mă refer inclusiv la primul moment al serii de muzică, la celebra pagină Preludiu la după-amiaza unui faun de Claude Debussy; am în vedere, prioritar, rafinamentul relațiilor timbrale în cazul partidelor de suflători, a percuției.
Exagerez, oare, menționând că buna colaborare, în această situație entuziasmant stimulatoare, dintre muzicienii ansamblului și dirijorul Francesco Lecce-Chong a fost una remarcabilă?