Atașat spontan de cei prezenți la evenimente literare, oricât de neînsemnate, Alex Ștefănescu se intimida, în schimb, chiar și în memorialistică, de lipsa talentului său pedagogic. Straniu cum un excelent vorbitor în public se temea de uzura vocației. Într-un fel, exigența tinerilor întrece entuziasmul publicului matur. Alex Ștefănescu era dependent de reacție. Putea trece cu ușurință din discursul profesionist la cel din fața tinerilor adunați la cutare olimpiadă sau oră de română din gimnaziu. Adeseori, cu aceleași glume. Lipsit de imaginație, Alex Ștefănescu avea sensibilitatea de-a uni generații prin comparații insolite. Nu o dată, riscând să fie neverosimile. Istoria lui e plină de asemenea expresii.
De mulți ani, criticul se împăcase cu lumea literară cât să nu-i mai pese de admonestări. Când însă simțea o legătură și de talent, și afectivă față de un scriitor consacrat, îi dăruia întreaga disponibilitate. Cred că nu i-a fost prieten numai cine n-a dorit.
Scria simplu. L-am suspectat mereu că n-avea metodă și limbaj superioare prin care ajunsese la esențializare, ci, pur și simplu, așa scria de la bun început. Dezinteresat de problematizarea teoretică, disprețuia domeniile înrudite filologiei, iar când avea o idee, ea se relua în multe texte sau în inter venții orale. Stătea lejer și încurcat în fața camerei de filmat. Probabil, îl deranja interdicția improvi zației. Își citea textele de pe prompter cu solemni tate, ca un istoric care vorbea serios despre litera tură fără să vrea. Carevasăzică, n-avea cum să fie autentic, să facă pauze pentru glume sau amintiri care să erodeze sobrietatea. Numai Dan C. Mihăi lescu produsese atâta literatură critică în câmpul audio-vizual. Nici el, apropo, atașat de pedagogie, dar dependent de publicul larg.
Omul era conștient că trupul lui trecea înaintea cuvintelor. Profita, autoironic, să impună biogra feme, jocuri de cuvine, legende urbane. Exagera tactic și se simțea mândru de fascinația închipuită transmisă femeilor. Lansările la care participa privilegiau publicul din fața lui, nicide cum autorul prezentat. Căuta să-i câștige pe cei prezenți din obligație sau aflați întâmplător, poate acroșa câțiva pentru literatură, pe termen lung. În schimb, când desființa o carte, o făcea fără întoarcere. La fel, când lăuda. Istoria lui n-are, nici ea, complicități de 180 de grade. Învățase, ca toți cronicarii, că o carte amendată înseamnă stigmat pe viață. Autorul nu va ierta un critic nici dincolo de mormânt. Cine crede altfel se înșală sau minte. Desigur, mai mult indiferent și senin decât naiv, criticul acceptase între amici destui profitori care se închipuiau prieteni. Cine știe, poate nici nu sesizase devotamentul impostorilor.
Când ne-am cunoscut, prin 2002-2003, mă luase deoparte la o lansare bucureșteană și mi-a spus: „Vă prețuiesc foarte mult!“, cu toată seriozi tatea. N-aveam motive să-l cred, dar apreciam încurajarea. Știind prea bine greutatea cuvintelor care nu se uită repede, mai ales cele superlative, el le dăruia cu mintea, probabil, la ce va să vină pentru un tânăr critic. Pe cât de masiv și agreabil cu tinerii, exact atât de incisiv și nemilos putea fi cu scriitorii neapreciați. N-ai fi zis că acest uriaș candid semnase sute de cronici devastatoare.
Am așteptat ediția a doua a Istoriei lui, la fel, Dosarul critic al receptării ei. Nu s-au materializat. Dacă cel din urmă era cumva și o formă de promo vare – scrieți orice despre cartea mea, numai scrieți! –, Istoria în sine n-a suferit modificări. Măcar în cronicile oneste și chiar în cele mai puțin cinstite se găseau destule observații de luat în seamă.
Nu a recitit după Istorie, nu s-a răzgândit, n-a adăugat ceea ce lipsea. În schimb, glumea de spre greutatea ei, concretă sau figurată. De nenumărate ori afirma sau nota că Istoria întrece toată producția lui cutare sau tomul poate distruge te miri ce. Boala l-a distanțat de toate, mai puțin de Eminescu. Simțul umorului, harul ironiei și autoironiei, capacitatea de-a inversa defectele în calități și multe altele l-au individualizat: volu mele de amintiri și false amintiri au dus anecdotica literară aproape de cititori, multe dintre episoadele evocate intrând în memoria colectivă.
Când ceilalți critici gândeau fiecare pas editorial, Alex Ștefănescu publica ce nimeni n-ar fi îndrăznit: anecdote, tâlcuri literaturizate, volume cu cronici negative, texte cu caricaturi și așa mai departe. În alte cuvinte, nu se temea de căderea în derizoriu. Blindajul său autoironic respingea de dinainte orice atac. Cu replicile spontane, cu defectele expuse autoironic, el n-avea cum să fie intimidat. Merită amintită, într-un moment atât de trist, autoprezentarea din Jurnal secret (2005): „Sunt bucovinean (deși m-am născut la Lugoj, unde părinții meu s-au aflat temporar). Sunt sentimental și delicat (deși am 1,87 m înălțime și cu mult peste 100 de kilograme). Sunt necomunist din naștere și irevocabil (deși am fost membru al PCR). Am mulți prieteni (deși iubesc singurătatea). Am mulți dușmani (deși sunt o fire generoasă și îngăduitoare). Muncesc cu seriozitate și mă țin întotdeauna de cuvânt (deși trăiesc în România). O iubesc exclusiv pe soția mea, Domnița (deși îmi plac toate femeile)˝. Când se supăra pe vreun critic ce-i desființase Istoria, reacționa și irascibil. Însă, cred că, așa cum spunea despre Laurențiu Ulici, și Alex Ștefănescu a fost un om fundamental bun care, la supărare, ca oamenii „cu adevărat buni“, era comic, iar supărarea părea „neverosimilă“. Mulțumindu-mi pentru cronica (nu pozitivă) la Istoria lui, îmi transmisese mulțumiri cu multe superlative. Nu știu cât de sincer era, dar răspunsese pozitiv și altor critici care-i desființaseră tomul. Specifica, totuși, că există o „prăpastie reală între un om prost și un om inteligent, nu între un tânăr inteligent și un bătrân inteligent“. Bucovinea nul rămăsese un înțelept în felul său: voia cumpătare, aștepta dreptate și adevăr, dar să fie permise măcar cu o derogare – umorul.
Privind repede înapoi, acum îmi pare orbi tor divorțul său față de publicul profesionist de literatură. Ultimul deceniu îl fixează în Mesaj către tineri și Eminescu, poem cu poem, dar și în amintiri de Timp retrăit cu Un scriitor, doi scriitori atenționând Cum te poți rata ca scriitor și că e posibil să existe Texte care n-au folosit la nimic. Singurele recitiri adevărate sunt despre Eminescu și Nichita. În rest, cochetase cu politica cât să pară, involuntar, neserios, sau pierdut în hărți care nu mai există.
În actualitate, Istoria lui Alex Ștefănescu îmi părea, în mare parte, o Istorie anecdotică a literaturii contemporane. Sau Istoria cu sute de comparații ca unică metodă critică. Cărțile din urmă confirmau că omul voia să fie actor pe altă scenă a lumii, din chiar mijlocul ei. Sunt sigur că tinerii l-au iubit chiar și fără o barbă lungă, cu un baston în mână, povestindu-le, zâmbind mereu, cu mult umor, despre scriitorii de pe pereții clasei lor. Mi-l închipuiam poleit de succes în timpul vieții dacă trăia în Anglia. Umorul, ironia și comicul dispuse în stilul unui, să zicem, Terry Eagleton, dar conservator, care-ar fi creat un cult printre cititori. Din nefericire, Alex Ștefănescu, ca mulți alți critici din generația lui, ignoră cu desăvârșire teoria sau literaturile străine. De aceea, ei au și rămas pe dinafara receptării tinerilor. Astfel încât, din Istoria lui, astăzi, nicio miză critică nu este confirmată. Poate numai Mira Feticu, dar e greu de spus care este impactul ei în literatura neerlandeză.
Articolele lui, poate mai mult cele negative, au încântat promoții de cititori. Din generația mea, puțini l-au prețuit; deși niciunul nu are umorul lui, nici capacita tea de-a confecționa din puțin, efecte plastice. Sarcasm și cinism, în schimb, se pot citi pretutindeni, avem supraproducție de comentatori fără duh narativ.
Din câte știu, în ultimii patru ani, poate și mai mulți, suferea enorm. Era, din câte îmi scria, grav bolnav. Făcea, totuși, eforturi. Pozele publi cate alertau cititorii că el e chiar la frontiera dintre viață și moarte. Tot ceea ce nota, indiferent unde și pe ce subiect, trădau doar o molipsitoare exube ranță. La fel proceda, îmi dau seama, spre sfârșitul lui, Sorescu. Dar olteanul nu reușise să acopere anii de suferință cu atâta efervescență publică. Peste ani, când se vor dilua umorile, despre critic se va vorbi ca despre un om care a iubit literatura română cu gândul la tineri, nu la canonul literar.
Plecarea lui Alex Ștefănescu înseamnă și moartea unui pedagog care și-a asumat vocația la bătrânețe. Dar și dispariția unei dimensiuni luminoase din tot mai întunecata, agonica noastră publicistică literară. Unde era el, erau zâm bete. Nu e puțin lucru. În dezbaterea cinică a zilei, Alex Ștefănescu așeza bucuria redescoperirii literaturii în generația pentru care ea, literatura, e un simplu moft. O inutilitate.