Anumite piese devin, prin anumite puneri în scenă, manifestul unei sau unor generații. Exprimă o tensiune. A unei societăți într-un moment concret și critic, direct legat de prezent. Din această perspectivă, Hamlet-ul pus în scenă de Alexandru Tocilescu în 1985 la Teatrul Bulandra a fost, pentru generația mea, spectacolul adevărului. Rostirea a ceea ce era, interzis, ascuns, manipulat. A funcționat o translare. De la personaj, la contextul istoric dramatic. Important era ce se întîmplă în „Danemarca“, în mod acut, și nu protagonistului. Drama nu era a lui Hamlet, ca individ, ci a unei lumi confiscată de un dictator. De aceea, poate, Ion Caramitru a fost mai mult decît personajul său. L-am urmărit de atîtea ori acolo, la Sala „Grădina Icoanei“. Era cel liber. Deci, cel nebun. Pentru noi esența manifestului a fost drumul spre adevăr. Îndepărtarea cenzurii, a obstacolelor, a capcanelor, pentru ca Hamlet, rebelul, împătimitul să se transforme în fața noastră în cel ce reușește să numească ororile, crimele, minciunile. În numele nostru. Hamlet pe care Tompa Gabor l-a făcut la Teatrul Național din Craiova a fost, pentru mine, manifestul creatorilor. Adrian Pintea și personajul lui trăiau angoasa minciunii dintr-o operă de artă. Artiștii rămîn singuri, izolați, pentru că arta lor conține adevărul umanității. Cît de avangardistă a fost construcția aceasta dacă ar fi să judecăm după „normele“ de astăzi. Ce a gîndit Vlad Mugur cu Hamlet-ul lui de la Cluj a fost cel mai puternic manifest al iubirii. Cea mai carnală relație între doi tineri care se doresc, se iubesc, se resping, sînt folosiți, sînt îndepărtați și se atrag paroxistic. Tinerețea lui Vlad Mugur s-a materializat în prospețimea descătușată în tot și toate, în ideea de spațiu, de costume, de joc, de dinamism, de spargerea limitelor. Ostermeier vine cu un Hamlet al visceralităților. Crud. Sîntem „nuntași“, masa nunții lui Claudius și Gertrude este așezată pe pămîntul proaspăt, umed al gropii Regelui mort. Nuntă și înmormîntare: imagini suprapuse ab initio.
Legătura mea cu regizorul Declan Donnellan, scenograful Nick Ormerod și Compania-fenomen „Cheek by Jowl“, înființată de ei în 1981, este una de tip inițiatic. Din 1994, cînd am văzut Cum vă place de Shakespeare, pînă astăzi. Fiecare spectacol gîndit și construit de ei a fost pentru mine o ieșire din orice fel de traseu. Nu este vorba doar despre noutate. Ci despre umanitate. Pentru ei cheia este descoperirea unui univers în fața și împreună cu spectatorii. Ei sînt încă un element major în structura unei mizanscene. Angrenați, înăutru, parte. Cu inocență și bucurie ei caută și nu primesc ceva pre-fabricat. Oare cine ar fi îndrăznit să viseze vreodată că unii dintre cei mai mari creatori britanici, rîvniți oriunde, invitați peste tot, vor ajunge la Teatrul Național din Craiova? Nu este vorba despre o trecere. Ci despre o așezare. O ctitorie.
Primul laborator, Oedip de Sofocle, mai 2022. O altă școală, cea britanică. Un alt stil de interpretare pentru actori. O lecție de anatomie politică pentru noi. O despicare a unui tip de limbaj, a unei retorici de manipulare. Sîntem, împreună, pe scenă. În picioare. Ca într-o piață. Amestecați, spectatori și actori. O masă manevrabilă. O țintă de cucerit. O agora în care mergem, ne învîrtim, ne oprim după cei care se desprind dintre noi, din Cor, pentru a-și susține discursul, cauza. Îi urmăresc pe actorii tineri și nu doar. Sîntem la cîțiva centimetri, intriga ne amestecă gîndurile, umorile, ne separă, ne fac părtași, complici. Este atît de dificil și de nou totul pentru ei. Și pentru noi. Tragedia nu mai este a eroilor, este a noastră. Ne reflectăm unii în ceilalți, oglindă unii pentru ceilalți. Audiența merge după Oedip. Cel obsedat de apartenență, de părinții biologici sau de cei pe care ar vrea să-i creadă ca fiind cei adevărați. Catastrofa aparține trecutului și nu ești responsabil sau ea se desfășoară acum și ești la fel de legat de mîini, de picioare, iar gura pierde controlul, corpul este dezgolit ca adevărul însuși? Oare poți să salvezi ce iubești? Și, mai cu seamă, cine este criminalul dacă nu Oedip însuși? În ochii Iocastei sînt imaginile vieții ei. Orbire. Moarte. Anulare. Hățișul minciunilor. Lungul drum spre adevăr. Scena – un spațiu gol încărcat de vinovățiile noastre.
Laborator 2: „Hamlet“, 2024.
Două replici, două coperți pentru un spectacol: „A fi sau a nu fi“, „Restul e tăcere“.
Spectatorii sînt pe scenă, pe gradene, față în față, despărțiți de o limbă lungă, o fîșie albă, ca un covor de scrimă. Dintr-un colț, Hamlet spune „ a fi sau a nu fi“. Atît. O șoaptă. Urmează două ore în care un tînăr de azi se caută. Încearcă să înțeleagă cine este. Identitatea este manifestul acestui Hamlet. Un spectacol tăiat perfect pentru tema pe care o pune în centru. Sub lupă. În tot zbuciumul și în toate provocarile pe care protagonistul și le determină. Ca pe o exorcizare. A fi=viață. A nu fi=moarte. Lumea de aici și lumea de dincolo nu-și stabilesc granițele. Spațiul gol. Din nou. Doar scaune pentru fiecare personaj. De la început și pînă la sfîrșit, viața și moartea co-există. Personajul Regelui mort este pe scenă. Tot timpul. De pe scaunul lui urmărește acest show dur, decupat cu precizie, în care fiul său tumultos, rebel, teribilist se caută. Iese din matcă, este cabotin, își pune tocuri, înalte și roșii, se dă cu ruj roșu, o clovnerie în care nasul-semn este înlocuit și se regăsește în aceste două elemente, aruncă cu cuvinte grele, este cinic, este dirijorul unei orchestre debusolate, ațîță și urmărește, pare puternic și este vulnerabil, dezorientat, pare că știe cum să facă jocurile, dar este perdantul absolut. Spectacolul lui Declan Donnellan și al lui Nick Ormerod pare rece. Sau cool, cum se spune azi. Așa cum tinerii de azi par a fi. Siguri pe ei, a toate știutori, cu replică la secundă, cu ceva de comentat, de amendat, de aruncat în față, polemici cu sau fără motiv, fără emoție, vorbind mult și multe și despre orice, în dezacord cu părinții, numind vechi totul, depășit, prăfuit. Dar cu cît sînt mai vocali, încălecîndu-i pe ceilalți, mereu pe alte baricade, ei nu fac altceva decît să-și exprime și frica, și vulnerabiliatea, și singurătatea, și sensibilitatea exacerbată. Merg ca nebunii pe o frînghie subțire. Între „a fi“ și „a nu fi“. Radical. Într-o demonstrație continuă. Fără plasă. Textul, minunat tradus de George Volceanov, prin tăieturi și modificări urmărește cu precizie fantastică acest spectacol al căutării de sine. Ritmul fiecărei scene, dar și acela al succesiunii lor te atinge. Te lovește. Te irită. Iar Vlad Udrescu este ca un arc întins la maximum aproape fără răgaz. Cu o energie rară. Cu eleganță britanică în interpretare, în atitudine, în stil. Privirea are o forță uriașă. Corpul, o anumită tensiune. Previzibil și atît de imprevizibil.
El este Hamlet al generației fiului meu. Un Hamlet profund și superficial, în egală măsură. Care crede că ține în frîu vremurile. Că are controlul lor. Că poate să arunce în aer totul, oricînd, pentru că deține adevărul absolut. Vlad Udrescu încă nu și-a topit toate zecile de nuanțe și stări spre care l-a condus ca un vrăjitor regizorul. Infinit mai puțin ceilalți actori. Poate că și asta mă și interesează. Să-i mai văd încă o dată. M-am simțit încă în laborator. Iar laboratorul acesta amestecă visceralitatea cu o emoție de alte esențe. La care ei, actorii, ajung altfel și pe care o degajă după alt cod. Mă urmărește forța transei lui Vlad Udrescu. Încerc să-i înțeleg mecanismul. Care mă atinge. Mă contaminează. Duc cu mine starea lui și îmi dau seama că, în oglindă, este și a mea. Poate că de asta Horatio lipsește din distribuție. Poate că Declan Donnellan l-a multiplicat în noi, spectatorii. Ce rol avem… Vlad Udrescu și-a lucrat imens tehnica. Postura. Are o ușurință în expresiile-măști pe care le alternează fără să știu cum, cînd. Ca un clovn pe papainoage, Hamlet încearcă să-și țină echilibrul într-o lume pe care o neagă înainte să o înțeleagă. Și ce ar fi de înțeles, de fapt? Jocul hîd pentru putere? Crima? Slugărnicia lui Polonius? Trădarea lui Rosencrantz și Guidelnstern? Abandonul Mamei? Unde este iubirea? Iubește Hamlet? Pe cine? Este iubit? De cine? Pare un ciudat care îi zgîndărește pe toți. Dar rănile se înmulțesc în mintea lui, în inima lui. Exact ca numărul morților. Rînd pe rînd, personajele trec dincolo. Încet, scaunele sînt ocupate de cei morți. Se alătură Tatălui.
Un contrapunct în spectacol, scena groparilor și personajul Reginei din piesă. Un ludic desăvîrșit, un aer de film italian vechi, o complicitate dulce și inocentă între Costinela Ungureanu și Marian Politic.
Restul e tăcere.
.