(fragment)
A fi liber se asociază cu un anumit fel de lumină. Cu totul altfel e cea care i se arată întemnițatului. Lumina stării de libertate e curată, ca și cum ai bea apa direct de la izvor. Cu buzele lipite de pânza apei, precum cerbii. Stropi răcoroși îți sar pe obraz, îți treci mâinile umede prin păr, încerci o stare de prospețime, e încă o trezire. Lumina din temniță e ca și cum ai bea dintr-un chiup nisipos o apă tulbure și zgrunțuroasă. Ca și apa, lumina poate fi curgătoare ori stătută, limpede ori sălcie. Când e curată, apa n-are gust. Tot așa, lumina, când e curată, n-are culoare. Lumina din temniță era gălbuie și bolnăvicioasă, de culoarea untului, dar o culoare învechită, de gustul untului rânced. În primele ore nu mi-am dat seama. Încetul cu încetul, lumina aceea căznită ne vlăguia.
Neliniștile noastre sporeau odată cu zorii. Ceea ce ne ajută, însă nu ne dăm seama decât atunci când ne lipsește, e că ceva din noi se odihnește odată cu umbra. Cum s-ar zice, umbra lăsată de trupul nostru e odihnitoare. Somnul te revigorează pentru că e o contopire cu propria umbră. Cu cât umbrele sunt mai lungi, cu atât trupul se simte mai bine. Prospețimea răsăritului și tihna amurgului. A avea umbră e unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Abia când îți e răpit, îți dai seama ce cumplit poate fi.
Se apropia, deja, de amiază. Mi-am chemat „locotenenții“ și le-am comunicat ce aflasem de la doctoriță: dictatorul a fugit, trebuie să ne pregătim. Nu-mi venea să cred și speram ca, repetând, să mi se pară în primul rând mie plauzibil. „Cum să ne pregătim, șefu’?“, m-a întrebat unul dintre cei doi, suspectând că e de fapt o capcană. Am ridicat din umeri, habar n-aveam ce puteam face, nu știam prea bine ce-ar însemna asta. O nouă revoltă mi se părea deja prea mult. Și, la urma urmelor, împotriva cui? „Țineți-o pentru voi, până una alta!“, am mai spus, de parcă cel mai important lucru era să nu mă simt împovărat, păstrând secretul doar pentru mine. Era însă prea târziu pentru asta. Se pare că zvonul se răspândise, prin țevi s-au auzit bătăi ritmice, probabil ale castroanelor lovind în puținele elemente ale calorife relor. Gamelele deveniseră portavocea deținuților, altădată se folosea, ca mijloc de comunicare, bătaia în țevi prin intermediul alfabetului Morse sau al altuia, inventat. Noi eram deținuți amatori, lipsiți de experiență, nu deprinseserăm, cu atât mai puțin experimentaserăm mijloace de rezistență tacită sau căi de comunicare la distanță, astfel încât bătăile în calorifer nu aveau alt ritm decât acela al unui elan renăscut în sufletele mocnite, într-o neorânduială de grindină izbind în acoperiș. A fost, de altfel, singurul nostru gest de revoltă care s-a stins și el după câteva minute, când percuționiștii de ocazie, văzând că nimeni nu se sinchisește de loviturile în gamelanurile improvizate, s-au lăsat păgubași. Ceva însă se întâmplase. Arestații nu mai stăteau amorțiți, întinși cu ochii în tavan, cei care nu rezistau în picioare ședeau în capul oaselor, ceilalți se adunaseră în pâlcuri, șușotind. Am suspectat că adjuncții mei, precum sclavul regelui Midas, puseseră dictatorului urechi de măgar, ducând zvonul mai departe. La urma urmei, de cine să ne mai temem, mai rău decât eram nu ni se mai putea întâmpla, i-am adunat la interval și le-am spus ce știam sau, mai degrabă, ce-mi închipuiam. S-au adunat în cerc, atât cât ne permitea spațiul, dându-și fiecare cu părerea. Opinia majorității era că e o minciună menită să ne descurajeze și mai rău, o provocare, propunea careva termenul pe care ceilalți și l-au însușit. Alții socoteau că trebuie să ne organizăm și să rezistăm până vin să ne salveze, erau dintre cei care mai credeau în baliverne precum asediul Palatului de iarnă, însuflețiți de surlele ca de tigăi ale izbiturilor în calorifer. Dacă-i încurajai, era în regulă, ridicau pumnii amenințând către niciunde. Dacă însă le puneai cea mai măruntă întrebare: „Cum? Cu ce? Împotriva cui?“, elanurile se domoleau și suirea brațelor se transfera umerilor, care se ridicau încurcați.
Totuși, un vânt bate prin lumea asta. Amorțeala de până atunci se transformase în freamăt, iar resemnarea în neliniște. Era, deja, amiază; în oraș, fără ca noi să avem habar, mulțimile, înfierbântate de zvonurile privind cruzimile nopții și încurajate unele de altele, se adunaseră din periferii, din schimburile de noapte ale marilor uzine, ieșite din tură, din schimburile de dimineață, care nu mai intraseră. Trupele Securității lansaseră zvonul, neadevărat cum se va vedea, că se retrăseseră precaute încă de la miezul nopții, când începuse măcelul, intraseră în cazărmi și chemaseră armata să le sigileze rastelurile în care se depuseseră armele, astfel încât nimeni să nu le facă răspunzătoare pentru ce avea să urmeze. În mod paradoxal, instituția cea mai hulită în timpul comunismului a scăpat teafără la trecerea de la un regim la altul. Cu excepția șefului, care a făcut trei ani de închisoare, ceilalți ofițeri și-au continuat nestingheriți carierele. Serviciile de informații și acoperiții, multiplicați de rețelele sociale, sub apanajul democrației abia înfiripate și purtând nume noi, eufemistice, precum turnătorii care se numesc avertizori de integritate, au păstrat o influență copleșitoare asupra mersului societății. În dimineața aceea, neștiind ce o să se întâmple cu mulțimile dezlănțuite și neavând nicio pornire să-și pună pielea la saramură pentru soții Ceaușescu, Securitatea a dispărut de pe străzi, ca și cum n-ar fi fost, iar scutierii s-au retras în bârlogul lor din Pădurea Băneasa, lăsând, cum se va vedea, secta asasinilor cu lunetă să mai țină țara pe jar și să umple spitalele de morți și răniți. Cât despre armată, ea și-a slobozit soldații pe străzi, dar aceștia, lipsiți de ordine clare și risipiți pe la intersecții, n-au făcut altceva decât să caște gura la mulțimile care mărșăluiau spre sediul Comitetului Central.
Așa că, în timp ce ai noștri loveau cu gamelele în calorifere, exprimându-și astfel, prin sunetul ca de conserve legate de coada unui câine vagabond, gândurile libere, victorie neputincioasă a oricărui spațiu concentraționar, mulțimile purcedeau la asalt. Orice rebeliune populară își găsește o țintă, un simbol al puterii de până atunci, fie că e Turnul Londrei, Bastilia sau Palatul de Iarnă. Orice revoluție își are Bastilia ei pe care trebuie s-o cuce rească. Pentru locuitorii Capitalei, îndemnați de mesajele care veneau de peste tot și înfierbântați de prilejul ce li se oferea de a arăta un curaj pe care zeci de ani nu-l avuseseră, Bastilia se dovedi a fi sediul Tele vi ziunii. În fața iureșului mulțimilor, forțele de ordine, câte mai existau, nu au riscat să apere Bastilia ori nu s-au încumetat să explice că aia nici măcar nu e Bastilia. Așa că rebelii au pătruns în sediul Televi ziunii și au proclamat în fața națiunii căderea regimului Ceaușescu. Și dintre indivizii care se buluceau în fața camerelor de luat vederi, ca într-un casting istoric, cineva s-a ițit printre umerii celorlalți și a strigat: „Să mergem la Jilava! Acolo sunt ai noștri, să-i eliberăm!“
Nu știu cât ecou a avut chemarea asta asupra mulțimilor. Cursul evenimentelor a arătat însă că a avut un efect neîndoielnic asupra conducerii închisorii care nu voia să vadă vreo Ana Ipătescu venind cu pistoalele în mâini dinspre Podul Mogoșoaiei și asmuțind poporul în favoarea arestaților. Fără să anticipez motivul, am auzit atunci pentru ultima oară zgomotul ușilor trântite, precum mersul zguduit al Minotaurului în grotele Labirintului. Stăteam cu toții la capătul șirului de paturi, lipiți unii de alții, îndârjiți, cu pumnii strânși, cei betegi sprijinindu-se de pereți sau de umerii celorlalți. Pentru un observator ipotetic, imaginea noastră, în acel semicerc din fața ușii care se deschidea, era similară imaginii ceferiștilor din pictura lui Miklossy, Grivița 1933, un tablou cu desăvârșire uitat, dar care, pe vremuri, fusese mai cunoscut decât Atacul de la Smârdan al lui Grigorescu sau 1907 al lui Octav Băncilă, figurase pe pereții mai tuturor școlilor și în paginile manualelor de istorie. Atâta că ne lipseau armele de ocazie, bâtele, țevile, de altfel, nu era de mirare, toată revolta, de-a lungul și de-a latul țării, s-a făcut cu mâinile goale, nu există nicăieri vreo consemnare că revoltații s-ar fi folosit de vreo armă, fie ea ca pe vremea bătăliei de la Posada.
Spuneam cândva că istoria oamenilor s-ar putea scrie ca o istorie a privirilor. E drept, una mai subtilă și mai greu de dovedit, căci nu există artefacte și nici posibilitatea vreunei arheologii. În istoria privirilor, Troia sau Erechteionul nu există, ci, eventual, găvanele oarbe ale lui Homer. Istoria privirilor nu poate dovedi ceea ce spune istoria, dar poate adăuga ceea ce istoria n-o să poată spune niciodată. Într-o astfel de istorie s-ar scrie și despre cele câteva clipe în care ne-am privit, noi, pe de o parte, încordați, prea puțin dispuși să mai acceptăm lecții de învățământ politico-ideologic, și gardienii, pe de alta, rămași în prag, neîndrăznind să intre. Până când unul dintre ei s-a dat la o parte din ușă și ne-a spus: „Gata, valea! Ieșiți cu mâinile la ceafă unul câte unul!“. Iarăși câteva clipe de tăcere. Cei mai mulți dintre noi aveau proaspete în minte și, mai ales, pe trup urmele bătăilor încasate la ieșirea, unul câte unul, din subsolurile Securității. Niciunul dintre noi nu s-a încumetat să se apropie de ușă. Gardianul a mai făcut un semn cu capul: „Valea, n-ați înțeles?“ Și a adăugat, mai pe înțeles pentru el: „Caramba!“
Citisem despre deținuții de la Dachau cum, după venirea americanilor, n-au îndrăznit să treacă dincolo de gardul de sârmă ghimpată. Se vorbește adesea despre plasticitatea creierului, despre capacitatea lui de a învăța. Mai puțin despre capacitatea lui de a se dezvăța. Ne-a luat mult să ne dezvățăm de ceea ce trăiserăm în ziua aceea, poate că de unele lucruri nu ne-am dezbărat nici până acum. Așa că nu e de mirare că am ezitat, am pășit cu băgare de seamă, privind cu neîncredere spre gardieni. Ei s-au dat de o parte, păstrând o distanță precaută, de parcă, de data asta, cei care se temeau erau ei. Am privit, din ușă, de-a lungul coridorului. Era pustiu. Ușile de până la noi erau date în lături. Am ieșit, cu ceilalți urmându-mă. În spate am auzit cum gardienii meștereau la gratiile următoare.
Nu ne însoțea nimeni. Am mers în dezordine pe coridor, privind locurile pe unde treceam ca pentru prima oară. Era lumină, nu mai recunoșteam nimic, labirintul întunecat al lui Piranesi dispăruse. În capătul coridorului era o scară. Nu ne arăta nimeni drumul, dar știam că, în toate locurile prin care fusesem, eram înghiontiți să urcăm. Ieșirea trebuia să fie la capătul unei coborîri. Așa că am luat-o în jos, cu genunchii moi și cu palmele asudate, ținându-ne de balustrade. Jos așteptau alți gardieni care ne făceau semn, ca niște agenți de la brigada rutieră, să ne grăbim spre două uși larg deschise. Am ieșit în curte. Parcă mi-a turnat cineva cu găleata lumină pe creștet. Mă dureau ochii, pupilele se îngustaseră, abia reușeau să soarbă atâta lumină, așa cum se întâmplă când buzele se subțiază la întâlnirea cu cafeaua fierbinte. M-am frecat pe brațe, pe obraji cu lumina aceea, de parcă mi-aș fi cufundat brațele în ciubăr și m-aș fi spălat cu apa de la fântână. Probabil că, în absolut, n-a fost chiar așa, dar e cea mai orbitoare amiază pe care mi-o amintesc. Umbra care-mi lipsise atâta vreme mă aștepta la ieșire, ghemuită în prag. Ea nu voia de la mine decât recunoștința că exist. Căpătasem, din nou, dreptul de a avea umbră. Mi-a îmbrățișat tălpile, mi le-a șters cu pletele ei, am îngenunchiat s-o ridic, dar nu se putea. Ne găseam pe un platou, un fel de curte interioară largă și betonată, destinată, probabil, în mod obișnuit, deținuților, la plimbările zilnice. Acum erau adunate vreo două sute de făpturi umane cu un statut incert, îmbrăcate pestriț și stând în neorânduială. În fața noastră erau câteva autobuze care pufăiau, cu ușile deschise. Dacă cineva ar fi făcut abstracție de gardul cu sârmă ghimpată și de zidurile cenușii sparte de ferestrele zăbrelite, ai fi putut crede că suntem într-o autogară, la ora de vârf, cu grupuri de turiști pregătindu-se de plecare. Doar că turiștii de care e vorba aici nu aveau bagaje, eu eram printre puținii ce purtau o geantă pe umăr, cei mai mulți n-aveau acte, iar unii dintre ei nici încălțări, dacă nu erau totuși pe jumătate încălțați. Cei care-și pierduseră câte un bocanc șchiopătau, pășind pe piciorul încălțat, ceilalți stăteau ca niște bâtlani, cu tălpile arcuite de frig. Să nu-ți vină să crezi, un gardian a ieșit în fugă în urma noastră cu niște cipici de infirmerie, arătând ca papucii pe care-i șterpelești din hoteluri. Probabil că erau de aceeași mărime, căci gardianul i-a împărțit descălțaților, fără alte comentarii. Oricum, așa cum ieșiserăm, teferi și nu prea, din noaptea aceea, deosebirile dintre noi se estompaseră, așa cum se întâmplă cu victimele aceluiași călău, n-avuseserăm nume, n-avuseserăm chip, n-avuseserăm umbră, aceeași vină apăsase pe umerii noștri, ar fi fost de mirare să ne întrebe cineva dacă ne deosebim prin numerele de la pantofi. Comandantul n-a mai apărut. Poate că privea de la o fereastră cum huliganii care atentaseră la siguranța statului scapă nepedepsiți. Multe dintre astfel de personaje au dispărut pentru o vreme, reapărând după ce mareele revoluționare s-au retras și butoanele aveau iarăși nevoie de cei care știau să le mânuiască. Primii urcați în autobuze erau cei care avuseseră actele la ei. Desfășurarea avea ceva solemn, părea o festivitate de premiere, în care laureații erau chemați să-și ia diplomele. „Cutărescu cutare!“, striga un gardian, cu aerul că dă plutonului tonul la cântec. Obligatoriu, numele de familie – primul, ca la școală. Un altul îl seconda, ținând în brațe o cutie în care s-au dovedit a fi actele premianților, foști arestați, viitori revoluționari cu diplomă. Erau diferite, ce-avusese fiecare la el: buletin, carnet de conducere, livret militar, carnet de student, alte acte de tot felul, de la legitimații pentru bibliotecă până la abonamente pe mijloacele de transport, mai rar carnete de partid și deloc – vă imaginați – pașapoarte. Nu era o sarcină ușoară, gardianul care rostea numele avea dificultăți la citirea șnur a numelor mai lungi de trei silabe, citea fonetic și, adesea, fără diacritice, ceea ce făcea ca, din când în când, după pronunțarea numelui, să nu existe nicio reacție din partea auditoriului. Gardianul însă nu se lăsa păgubaș, stâlcea și silabisea în continuare cu elanul și autoritatea funcției surjective care spunea că orice act, mai devreme sau mai târziu, își găsește corespondentul printre arestații pe cale să fie sloboziți. După ce documentele din cutie și-au găsit posesorii, autobuzele și-au închis ușile și au luat-o în șir spre poarta larg deschisă a pușcăriei. Cum nu țineam minte nimic din interiorul care mi se păruse labirintic, nu recunoșteam nimic nici din gardul lăsat în urmă, din porțile deschise, din drumeagul de pe câmpurile negre, răscolite. Șocul a venit când autobuzele au cotit spre șoseaua ce ducea spre Gara Progresul, poarta dinspre sud a Capitalei. În lumea pe care o lăsaserăm în urmă se derulau mulțimile învălmășite, scutierii, tunurile de apă, sunetele seci care, până să-ți dai seama că nu sunt gloanțe reale, răspândeau spaimă, apoi dube și torturi, totul învelit într-o atmosferă tenebroasă, ca de mâzgă smolită, chipuri împietrite sever sau altele strigându-și revolta și disperarea. În schimb, explozia de entuziasm și lumină pe care o vedeam acum, cu oameni înghesuiți în remorcile camioanelor, trăindu-și bucuria cu pumnii ridicați, fluturând steaguri tricolore cu stema republicii socialiste decupată, arătând lumii nevoia de umplere și împlinire pe care o sugera cercul gol din mijloc, și agitând spre trecători pancarte pe care încropiseră cu vopsea groasă sloganuri din care se vedea limpede că ceea ce până ieri fusese doar șușotit, gândit sau nici măcar închipuit, era acum strigat din rărunchi, toate astea veneau, parcă, dintr-o altă lume. O stare de-a dreptul paradisiacă, eram cu toții inocenți, existau demoni printre noi, dar încă nu ieșiseră la iveală. Când mă gândesc la lunile și anii ce au urmat, la tot ce s-a întâmplat după aceea, la revărsarea de ură, la ciocnirile sângeroase puse la cale chiar de cei investiți cu autoritatea de a le evita, la alegerile măsluite, la propaganda perfidă pe care tocmai Televiziunea a răspândit-o, ca și cum, printr-un joc de Matrioșci, zidurile Bastiliei n-ar fi fost dărâmate decât ca să dea la iveală o altă Bastilie, la fel de zăbrelită, dar cu gratii mai subțiri, putându-te străpunge dintr-o tâmplă în alta fără să te ucidă, inducând o trepidație care nu se deosebea prea mult de mânia proletară din trecut, mă încearcă, pentru oamenii aceia, o stare de profundă compasiune. Ei se îmbrățișau fără să știe că, de fapt, cele care se atingeau erau umbrele lor, cum ar fi dacă soarele ar răsări și ar apune în același timp. Amiaza era luminată de un soare nepământean, așa cum trebuie să fi fost când evreii, după patruzeci de ani de rătăciri, într-un exil al deșertului, mâncaseră pentru prima oară din roadele căii luminoase a Țării Canaanului. Și poporul nostru suferise patruzeci de ani de exil, nu fusese o revenire a izgoniților, ci continuarea unui exil interior, nu unul al înstrăinării de pământul natal, ci unul al înstrăinării de sine, lipsiți de o călăuză cu fața luminată de rugul aprins. Fiind rătăcitori, în orice punct ne-am oprit, am trăit iluzia c-am ajuns. Și eu am fost unul dintre cei care au simțit pe obraji lumina aceea ca pe o poleială. Când s-au văzut în depărtare turlele palatului bulibașei construit chiar pe hotarul orașului, de teamă ca acolo să nu se fi adunat lume, dar vrând să respecte ordinul de a ne duce până în București, autobuzele au oprit și au deschis la repezeală ușile. Am ieșit care încotro, de obicei buluceala, la oprirea autobuzului, era a celor care voiau să urce, de data asta a fost a celor care voiau să coboare. De parcă autobuzele erau o anexă a pușcăriei și încă nu deveniseră liberi, ne era teamă ca șoferii să nu se răzgândească, să închidă ușile și s-o ia înapoi, cu noi cu tot. Nu filtraserăm tot ce ni se întâmplase, încă nu apucaserăm să ne simțim pe deplin pușcăriași, cu atât mai puțin ne simțeam acum pe deplin eliberați. Ne-am împins unii în alții, unii pe alții, unii peste alții și asta până am coborât în stradă. Din clipa aceea, n-am mai știut ce să facem. Eram într-o lume străină, încă nu aveam putere să ne bucurăm, să sărim agitându-ne brațele, răcnind cu ochii la cer. Din fericire, nedumerirea ne-a fost curând risipită, camioanele au oprit pe locul de pe care autobuzele o șterseseră, oamenii au sărit din remorci și au venit către noi. Ne-am dat mâna, ne-am îmbrățișat, ne arătau de la unii la alții, ca pe băștinașii lui Columb, ne puneau atâtea întrebări care se succedau cu repeziciune încât n-aveam timp să răspundem la ele. Era de parcă ne întorseserăm din morți, lângă lespedea dată deoparte mormântul era gol, noi stăteam ghemuiți pe marginea lui. Nu cred în Învierea cea mare până nu văd pe obrajii morților lacrimi. În momentul acela însă parcă trăiam o mică înviere, dormiserăm, ei ne crezuseră morți și iată că am înviat. Casa morților, cum spunea Dostoievski despre amintirile lui din ocnele siberiene. Am mai descifrat în zilele următoare în ochii celor pe care i-am întâlnit licărul de curiozitate de-a dreptul impudică, privindu-mă după ce mă crezuseră mort. Mi-am dat seama că, pentru cei ce ne iubeau, dispariția noastră a fost mai greu de suportat decât pentru noi, absenți, precum Persefona, într-una dintre lumi, pentru a fi prezenți în alta. Pentru ceilalți însă aveam să devenim stânjenitori. Celor care se dăduseră jos din camioane li s-au alăturat cei veniți pe jos pe Șoseaua Giurgiului să ne întâmpine, deși nu era clar de ce crezuseră ei că cineva o să ne aducă cu autobuzele și o să ne dea jos, într-o stație terminus, tocmai acolo. Dar în momentele acelea multe întâmplări nu aveau și nici nu necesitau vreo explicație. Nu știam nimic unii despre alții, oameni de toate felurile, de toate vârstele și condițiile ne îmbrățișau, ca și cum am fi coborât de pe puntea unor corăbii despre care nu sperau să se mai întoarcă vreodată. Era ca o strâmtoare prin care treceam, veneam din destine răsfrânte, aveam dintr-odată același destin, ca în gâtuirea clepsidrei, apoi urma să ne răsfirăm din nou. Eram buni cu toții, timpul despre care scriu a fost prea scurt să putem ști care dintre noi a fost de partea binelui și care de partea răului. De altfel, cei care în zilele acelea fuseseră de partea răului nici nu s-au văzut și pe cei mai mulți n-aveam să-i vedem niciodată. Ar fi fost interesant să aflu cine erau cei cu care m-am îmbrățișat în după-amiaza de douăzeci și două decembrie și ce s-a ales din ei după aceea. N-ar fi de mirare ca, într-o viață politică cum e cea românească în care orice e posibil, printre cei ce mi-au trimis mai târziu amenințări și s-au alăturat corului de huiduitori cu chipuri parcă desprinse din gravurile lui Daumier, să fie unii care m-au strâns atunci, frățește, în brațe. Destinele noastre, înnodate la acel capăt, s-au răsucit precum un mănunchi de șerpi cu cozile zbătându-se. Gavroche al Revoluției Române, copilul înfășurat în steag a cărui poză a făcut înconjurul lumii, mărturisea, câteva decenii mai târziu, că, după clipa miraculoasă a faimei planetare, a făcut mai mult foamea, a trecut prin pușcării, a muncit din greu pentru a-și întreține familia. Alții, care nu numai că nu s-au înfășurat în steag, dar nici n-au ținut vreodată un steag tricolor în mână, au prosperat. Cea care a urmat a fost o lume mai bună sau mai rea? Greu de dat un răspuns căruia să-i fie suficient un singur adjectiv însoțitor, oricât ar fi acela de evaziv sau de categoric. Un posibil răspuns ar fi următorul: depinde pe cine întrebi, a fost o lume mai bună pentru unii, mai rea pentru alții, dar pentru nimeni nu a mai fost la fel.
(Fragment din volumul Dublu autoportret, în curs de apariție la Editura Polirom.)