După încheierea ediției Opere de William Shakespeare, în 16 volume (2010-2019, Editura Tracus Arte), și după scrierea a două cărți monu mentale despre opera Bardului și respectiv despre aventurile realizării ediției, profesorul George Volceanov nu și-a lăsat niciun strop de răgaz ori vreun an sabatic. Ci a început deîndată o serie de (re)traduceri ale celor mai semnificative opere ale contemporanilor lui Shakespeare, coordonarea noilor volume fiind acum realizată cu ajutorul Nicoletei Cinpoeș de la Universitatea din Worcester.
La sfîrșitul veacului al XVI-lea și în primul deceniu al celui următor nu era clar cine dintre numeroșii dramaturgi englezi ai epocii va purta cununa celui mai înzestrat. Concurența dar și colaborarea dintre ei ascundeau încă rolul dominant al autorului din Stratford. Interesul, chiar și astăzi, pentru Marlowe, Ben Jonson, John Webster, dar și pentru Thomas Kyd, Thomas Dekker, T. Nashe etc. este legitim și limba română se cuvine să aibă traduceri cît mai bune din aceștia. Poate astfel teatrul românesc se va mai lecui de rușinea de a reprezenta prea puține piese, chiar și ale lui Shakespeare însuși, din această perioadă glorioasă a literaturii engleze. Va trebui să treacă două secole pînă cînd literatura briților să își concentreze valorile într-o altă pleiadă strălucită, cea a poeților romantici, mult îndatorați de altfel înaintașilor renascentiști elizabetani și iacobiți.
Revenind la George Volceanov „and his band“, cornul de vînătoare al coordonatorului i-a adunat din nou pe ciraci și, tot la Tracus Arte, au apărut primul volum din seria de Opere ale lui Ben Jonson (cu piesele Volpone și Alchimistul, traduse de George Volceanov și Lucia), și două din seria Marlowe. Primul (2022) cuprindea Didona, regina Cartaginei și Masacrul de la Paris, traduse de Anca Ignat și George Volceanov. Cel mai recent volum este al doilea care adună opere de Christopher Marlowe și anume piesele Doctor Faustus și Arden din Faversham, ambele în tălmăcirea profesorului Volceanov și cele două vestite poeme ale sale în traducerea excelentă a Ancăi Ignat: Păstorul îndrăgostit… și Hero și Leandru.
Coordonatorul principal al edițiilor are darul de a mobiliza energiile traducătorilor ca și ale unor exegeți care participă cu prefețe și studii la realizarea volumelor. El joacă remarcabil rolul lui Tom Sawyer care își convingea prietenii cît de minunat este pentru oricine să vopsească pe gratis gardul! Numai că, spre deosebire de istețul personaj al lui Mark Twain, George Volceanov se implică el însuși în lucrare, cu toată energia.
De altfel viața, moartea și opera lui Marlowe sînt destul de enigmatice pentru a incita orice scholar. Să ne amintim că liderul ediției este cel care a tradus romanul palpitant al lui Anthony Burgess Moartea la Deptford (Humanitas Fiction, 2015), ce reconstituie viața (dublă) și cariera de agent secret a fiului de cizmar din Canterbury ajuns absolvent de Cambridge și coleg de conjurații cu oameni de seamă. Povestea tragică a Doctorului Faustus are legătură cu căutările și îndoielile lui Marlowe însuși care, dacă n-o fi fost satanist de-a binelea, se spurcase cu ceva apostazie. În mod științific, adică în numele rațiunii. Faptul apărea atunci la fel de grav precum – tot în acea vreme – ceea ce se numea, incorect politic, „păcatul sodomiei“ și pe care se presupune că nu-l ocolise.
Dacă la Doctor Faustus paternitatea lui Marlowe e certă, la Arden din Faversham (1592) ea rămîne un „lung prilej de vorbe și de ipoteze“. Fiecare întocmitor de ediție trebuie să opteze, prin cîntărirea argumentelor, pentru atribuirea unei piese unui anumit autor sau unui grup de autori. George Volceanov și-a făcut cunoscute opțiunile și le-a argumentat. Astfel, Pericle, Eduard al III-lea, Doi veri de stirpe aleasă, Henric al VI-lea partea I, Henric al VIII-lea și Sir Thomas More au intrat în ediția Shakespeare și în canonul acestui autor, chiar dacă participarea altor dramaturgi le este recunoscută de traducător. Tragedia spaniolă îi revine, în opinia aceluiași exeget, lui Thomas Kyd, iar Arden din Faversham trece după el în contul lui Christopher Marlowe.
E o decizie importantă, care contrazice multe păreri emise chiar din insula-mamă. Acestea tind să atribuie piesa altor autori, mai ales lui Shakespeare. Chiar dacă a fost scrisă de Marlowe în colaborare – posibil cu Shakespeare și Kyd – opinia lui George Volceanov este că Marlowe a fost coautorul-șef. Deși de aceeași vîrstă, Shakespeare nu avea încă o mare experiență și nici cultura lui Marlowe fiind, după celebrul vers al lui Ben Jonson, stăpînitor de „small Latin and less Greek“. În ceea ce mă privește, cred că argumentul psihologic este unul puternic. Povestea uciderii lui Arden de către cîrdășia sinistrei sale soții și a iubitului acesteia, Mosby, era una destul de dramatică și de binecunoscută, nu doar din cronica lui Raphael Holinshed, ca să asigure succesul piesei. Acțiunea este una de thriller sau policier, precum în Henric al VI-lea, partea a doua, la care, iarăși, Marlowe și Shakespeare ar fi colaborat. După dispariția lui Marlowe, Shakespeare s-a îndepărtat de acest gen de subiecte.
Volumul recent apărut grupează două piese cărora George Volceanov le dă o traducere în consonanță cu principiile care au guvernat și ediția unui „Shakespeare pentru mileniul trei“: abandonarea limbajului arhaic, păstrarea versurilor și prozei acolo unde apar în original, grijă la vorbirea scenică pentru a nu forța actorii la rostire nefirească, folosirea argoului în pasajele în care se justifică („Mișto! Vă dau un pol“, „Ăștia-s cuțitari“, „A dracu’ ștoarfă“, „Tu-i Dumnezeii mă-sii, cin’ se dă/ la conu’ Mosby?“). Trebuie să recunoaștem că versurile celor două texte sînt destul de accidentate ritmic. Traducerea păstrează această caracteristică și chiar o accentuează. E alegerea traducătorului, eu aș mai fi estompat unele hurducări tocmai în folosul fluenței, în cazul unei viitoare montări. Pînă în prezent, cele două opere dramatice n-au avut parte de luminile scenei în România.
Pieselor menționate li se adaugă poemele care, deși însumează versuri relativ puține, l-au situat întotdeauna pe Marlowe pe un loc de seamă în poezia engleză: Păstorul îndrăgostit către iubita sa, urmat de Răspunsul nimfei, atribuit lui Sir Walter Raleigh, fiecare în șase catrene, și Hero și Leandru cu cele 818 versuri ale sale (fără continuarea lui George Champan) dispuse în distihuri cu versurile a cîte doi pentametri. Cele două poeme sînt printre cele mai cunoscute și „influente“ ale literaturii engleze și este bine că Anca Ignat le-a dat o traducere de o mare fluență, o impecabilă prozodie, găsind și rime surprinzătoare, atît pentru textele lui Marlowe („Un pat de roze-ți voi așterne/ Cu iz de poezii eterne“) cît și pentru replica scrisă de Raleigh („Nici brîu de paie, așadar,/ Nici copcile de chihlimbar,/ Nimic nu m-ar îndupleca/ Să te urmez, să fiu a ta“). De remarcat că aducătorul în Anglia și Irlanda a cartofului și tutunului nu era mai prejos decît ilustrul său contemporan și confrate în lirică. Însă ipoteza avansată de unii că Sir Walter Raleigh ar fi scris, printre expediții de explorare și campanii militare piesele atribuite lui Shakespeare este ridicolă.
Păstorul îndrăgostit… e o piesă de virtuozitate, dar Hero și Leandru este chiar o capodoperă a lui Marlowe și a vremii sale, superioară, aș zice, poemului shakespeareian Venus și Adonis. Traducerea din volum face abstracție, cum spuneam, de continuarea scrisă de George Chapman și, în prefață, traducătoarea lasă a se înțelege că adoptă opinia unor experți după care „primele“ două sestiade constituie un text finit, iar nu unul întrerupt de moartea misterioasă a autorului. Dacă și cum anume ar fi continuat Marlowe acest poem, cît l-ar fi extins, rămîn simple ipoteze. Cît despre Chapman – posibilul „poet rival“ din sonetele lui Shakespeare (alt candidat fiind Marlowe însuși) – meritele sale indiscutabile, ajutate și de o binefăcătoare longevitate în raport cu concurenții, nu le întunecă pe ale lui Marlowe, ci le sînt paralele.
Avem în Opere II din seria Christopher Marlowe în limba română încă un volum exemplar și este de așteptat ca șirul traducerilor să continue. În funcție de disponibilitatea membrilor echipei și de talentul coordonatorilor de a-i motiva, putem spera că toamna va aduce o nouă apariție. De-o fi Webster, de-o fi Jonson, ce e scris și pentru noi…
Horia Gârbea