L-am întîlnit demult pe poetul Petre Ioan Crețu (cunoscut prin silaba care-i reprodce inițialele: PIC), acum nici măcar nu mai sînt sigur de asta, dar nu mai țin minte aproape nimic despre el și poezia lui. A dispărut din raza vederii mele și a lumii literare timp de vreo 20 de ani în care poate a mai scris, „însă foarte puțin“, cum zice alt poet. Prin 2015, am primit la Poșta redacției a „României literare“ niște texte foarte ciudate, care îmi aminteau de regretatul Cristian Popescu. Păreau trimise din salonul unui balamuc și l-am ironizat cu simpatie pe autor îndemnîndu-l să mai trimită, dacă doctorii îl lasă la computer.
Poetul (inginer de meserie) a revenit spectaculos la claviatură și, de unde tăcuse luștri și decenii, a publicat imediat trei volume. A devenit membru al Uniunii Scriitorilor și volumul Recviem pentru o roată bolnavă mintal a primit premiul Filialei București-Poezie. Cînd a venit la festivitate, a cunoscut-o pe laureata din acel an pentru debut, tînăra poetă Iulia Nicolau, și, ce să vezi, aceasta i-a devenit în scurt timp soție. Numai lui PIC i se putea întîmpla una ca asta. Norocul l-a copleșit cum l-a și ocolit, roata Fortunei are tulburările ei de învîrtire.
Fiecare poet se abate de la o „normă“ care, de fapt, nu există. Dar Petre Ioan Crețu și poezia sa, excepțională și excepționistă, iese cu mult din limitele vreunui tipar posibil. Admirabil este la el spiritul liber. Nu propune sfidarea unor frontiere, ci ignorarea lor într-un mod, aș zice, demiurgic. Cîtă vreme lumea încă nu este creată, la începutul vremurilor, făuritorul ei poate s-o modeleze așa cum îl îndeamnă inspirația. Poezia lui Petre Ioan Crețu are suflul unui big-bang întemeietor. Cărțile îl apasă pe piept, dar nu-l „prejmuiesc“, așa cum ar zice clasicul, în grădina lui de lîngă Slobozia, ci îi măresc forța și dorința de a respira titanic. Volumele neobișnuite și puternice adună ceea ce îl caracterizează pe poet în propriii săi termeni: „nonsens, deșertăciune și momentul meu de tresărire“. Ultimul contează. El nu își întemeiază un ținut sau un regat, ci un Univers, cu tot haosul și (fărăde)legile lui.
Blues pentru un hidrant roz aduce o adîncire a tematicii obișnuite a poetului, un plus de autoironie și, dacă ar mai fi posibil, câteva grade de libertate suplimen tare. Poezia lui PIC, autor cu expresivitate și inventivitate aparte, are darul de a surprinde acum mai mult ca oricînd. Viața și moartea se amestecă intim, ca berea cu vodca „la barul din sat“, ca melodiile vechi și aurii într-un tonomat. Toposul cel mai banal, vegheat de un hidrant roz, devine un munte vrăjit cu vîrful în jos, în care fumul, alcoolul și muzica ne învăluie, poet și cititor, bețiv al satului și poet. Volumul este o epopee magică, o Odisee în care corabia (barul rural cu hidrantul său) stă pe loc, iar mările o cutreieră. Este o Divină Comedie în care Infernul și Raiul s-au amestecat într-un Purgatoriu ieșit din timp. Poetul ne descrie cu voluptate, cu chef rătăcirea lui. Iar lui Virgiliu îi șade bine în mantia sa roz!
În imaginația poetului, unicul topos, barul din sat, plin de fum, ia forma tuturor decorurilor din Univers: „de cele mai multe ori stau singur la masă/ cu sticla cu vodcă în față/ fumez mult de obicei țigări rulate/…/ la masa vecină beau rachiu/ seară de seară trei tractoriști/ și care de obicei vorbesc/ despre Basho și alte nimicuri/… /în seara asta discutau aprins/ despre alterarea sufletelor/ și despre ritualul reînnoirii trupului și al spiritului/…/ cel mai scund dintre ei a început să povestească/ despre jertfele soțiilor de samurai/ care linișteau poftele și trupurile obosite/ ale călătorului primit cu drag/ și omenit de stăpânul casei// câteodată îmi place să ies afară/ în grădina din spatele barului/ să stau culcat pe spate și să privesc stelele“. Dragostea se amestecă mereu cu moartea: „femeie cu trupul mirosind a iarbă/ femeie cu degetele umbră/ înfășurată în giulgiul umed al ploii/…/ să-mi acoperi privirea te rog/ cu bănuți de aramă/ ca nu cumva să rătăcesc/ așa fără de seamă/ între lumea de aici și lumea ailaltă“. Amintirile revin și ele la aceeași matcă imuabilă, se adună la cîrciuma satului: Amintiri cu un bețiv și hidrantul meu roz. Este o jubilație a înțepenirii într-un loc, dar unul care le cuprinde pe toate: „înspre dimineață la masa mea/ venea mai mereu bețivul satului/…/ îmi vorbea mereu despre locul unde făcuse armata/ la graniță cu rușii undeva aproape de Iași/ unde femeile aveau ovarele pline cu flori/ iar noi soldații, îmi zicea entuziast,/ aveam burțile pline cu fluturi și rom/ și gata să ne dăm viața pentru țară și sex“.
Petre Ioan Crețu este un poet ce realmente interesează. Poezia este aventura vieții lui, trăite din plin.