În Literatura română și străinătatea (1882), Titu Maiorescu pomenește nuvela O bună pescuire a scriitorului spaniol Pedro Antonio de Alarcón (1835-1891), alături de altele, ca pe un exemplu pornind de la care „se poate formula de-a dreptul un nou principiu estetic în privința romanului modern, în deosebire de tragedie“. Dacă în tragedie, „caracterul principal este mai întâi de toate activ“, fiind vorba îndeosebi de regi, eroi și tipuri de o puternică individualitate, „dar fără nici o mărginire națională și afară de orice idee tipică de clasă“, în nuvelă și roman, personajul principal e în esență pasiv, neputând stăpâni împrejurările, ci fiind mânat în conflicte de cauze exterioare, îndeosebi ținând de limitările naționale și de clasă. „De aceea, susținem noi, subiectul propriu al romanului este viața specific națională și persoanele principale trebuie să fie tipurile unor clase întregi, mai ales ale țăranului și ale claselor de jos“.
Pentru Maiorescu, „romanul poporan se poate înălța la o culme de emoțiune ce-l pune alături cu adânca mișcare a tragediei, la care nu ajung romanurile din societatea noastră cosmopolită“. Abia depășirea condițiilor specific naționale și de clasă transformă eroul romanului, înălțându-l „spre o simțire general-omenească“, asemenea unui râu care iese din matcă și se varsă într-un ocean. După această teorie a romanului (pe care are grijă să o relativizeze, totuși), criticul junimist revine la exemplele de proză citate, subliniind că romanele poporane „sunt primite astăzi cu o deosebită favoare în lumea apuseană de azi“, drept care e foarte bine că și literatura română merge pe această cale (avându-l în minte îndeosebi pe Slavici).
În ce măsură se potrivea O bună pescuire cu această teorie inspirată de Lessing și Goethe? Nuvela lui Alarcón (o poveste de gelozie cu sfârșit tragic) e caracteristică pentru trecerea de la romantism la realism, reprezentată de prozele acestuia în literatura spaniolă. Și Alarcón pusese accent pe „istorioarele naționale“, iar acțiunea nuvelei, într-un mediu țărănesc, e însoțită de descrieri pitorești care recreează atmosfera societății de după Războiul Succesiunii Spaniole. Situația nobilimii scăpătate, dar și viața pescarilor de anghile transpar în detaliile care duc la deznodământ.
Lui Maiorescu, O bună pescuire i se părea atât de remarcabilă încât o tradusese el însuși, publicând-o în „Convorbiri literare“ (XIV, nr. 10, 1 ianuarie 1881, pp. 376-382, sub semnătura T.M.). Nuvela fusese apoi reprodusă, în aceeași lună, în „Telegraful român“ și în „Timpul“. A retipărit-o apoi în 1882, în volumul său de traduceri Patru novele, la Editura Librăriei S. Samitca din Craiova. Cartea mai cuprindea, în plus, Istoria suferinței de Carmen Sylva, Norocul din Roaring-Camp de Bret Harte (dat și el ca exemplu în Literatura română și străinătatea), și Văduva necredincioasă din antologia chineză Kin-Ku-Ki-Kuan (Jingu quigan), ultima fiind tradusă după versiunea germană a lui Eduard Grisebach. Într-o scurtă prefață, Maiorescu precizează că S. Samitca își dorea „să combată introducerea și răspândirea unui soi rău de romanuri, care din nefericire se importează de câțiva ani încoace la noi și a căror traducere urâtă este întrecută numai de trivialitatea cuprinsului. […] Spre părerea mea de rău, nu i-am putut oferi decât traducerea a patru novele străine. Oricât de neînsemnată ar fi valoarea acestor traduceri ca traduceri, valoarea originalelor îmi pare însemnată: unele din ele sunt frumoase, toate sunt interesante.“
Cel puțin două dintre nuvelele pe care Maiorescu le considera, astfel, exemplare și demne de a fi luate ca model datorită realismului lor le citise datorită prieteniei sale cu diplomatul german Eduard Grisebach. După cum notase în jurnal, la 22/24 iunie 1880: „Mă văd des cu Eduard Grisebach, consulul Prusiei la București. Cunoscut prin el pe Alarcón, eu tradus după aceea O bună pescuire.“ Grisebach îi recomandase nu doar nuvela chineză, despre a cărei temă, întâlnită ca laitmotiv și în literatura europeană, a scris un studiu întreg, ci și o traducere germană din Alarcón, semnată de Lili Lauser: Ausgewählte Novellen (Nuvele alese), Stuttgart, Gebrüder Kröner, 1872, cu o prefață biografică de Wilhelm Lauser. Cartea cuprindea și Ein guter Fischzug (O bună pescuire), versiunea germană a nuvelei Buena pesca, pe care Alarcón o publicase în 1854 în revista „El Eco de Occidente“, co-editată de el. Maiorescu nu știa spaniolă și nu pare să fi văzut deloc originalul. Deși traducerea prin intermediar nu e menționată în cazul lui Alarcón nici în „Convorbiri literare“, nici în volum (uzanța epocii necerând neapărat acest lucru), Maiorescu nu se ferea să o recunoască. Avea să i-o declare autorului însuși, precum și traducătoarei Lili Lauser.
Lui Alarcón i-a trimis O bună pescuire la 12/24 septembrie 1882, împreună cu o scrisoare în franceză. Adresa îi fusese mijlocită de Johann Fastenrath (1839-1908), care traducea din spaniolă, scriind, de asemenea, balade și romanțe în stilul literaturii hispanice: „Fastenrath, cu toate că e un omuleț ca un iepure și cu tot monochordismul său spaniol, a devenit interesant pentru noi tocmai prin contribuția cunoștințelor sale spaniole în cercul nostru“, notase criticul în jurnal, la 9/21 septembrie 1882. În scrisoare, îi înfățișase lui Alarcón traducerea sa, prezentându-se (cu trimiteri la lexicoanele în care figura) și subliniind că nu avea foloase pecuniare de pe urma traducerii. În plus, îi semnala, cu obișnuita sa atenție la detalii, o contradicție în text, care făcea inexplicabil un anumit moment al acțiunii (trecerea unui râu spumegător care avea un singur podeț după distrugerea acestuia). Joi 30 septembrie / 12 octombrie 1882, avea să consemneze: „Primit scrisoare de la Alarcón din Madrid.“ Scriitorul spaniol îi mulțumea, în scrisoarea datată 4 octombrie, uimit că exista interes pentru nuvela sa printre români, și că avusese parte de un traducător atât de important. Recunoștea apoi inexplicabilul acțiunii, spunând că râul fusese trecut într-un salt, și că va rescrie pasajul spre a face acest fapt mai vizibil.
Dacă momentul corespondenței cu Alarcón e bine cunoscut, relațiile lui Maiorescu cu soții Lauser, în urma traducerii, nu au fost discutate până acum.
Lili Lauser, traducătoarea lui Alarcón și a altor scriitori spanioli, francezi, si italieni, s-a născut în 1851 la Mainz (cu numele de fată Elisabetha Sophie Emilie Mayer) și a murit în 1834 la Viena. Pe lângă traduceri, publica și cronici teatrale, precum și alte articole culturale. După căsătoria cu jurnalistul și istoricul Wilhelm Lauser, cu care a avut o fiică, a locuit la Stuttgart, iar apoi (cu excepția unei perioade berlineze) la Viena. Acolo a rămas celebră până azi, datorită pictorului Hans Makart, care i-a făcut numeroase portrete. De soțul ei Wilhelm Lauser (1836-1902) o lega și in teresul pentru Spania și Franța, vădit inclusiv în prefața acestuia la traducerile ei din Alar cón, unde istoricul în cadrează biografia auto rului în contextul social și politic al vremii.
Wilhelm Lauser studiase teologia și filo logia la Tübingen. După o perioadă de cercetări istorice la Heidelberg, a trăit cinci ani la Paris, cutreierând, de aseme nea, Spania, Italia și Orientul. La Viena a de venit apoi redactorul ziarului „Neues Wiener Tagblatt“, căruia i s-au mai adăugat, din 1885, săptămânalul de artă „Allgemeine Kunst chronik“ și anuarul aces tuia, „Die Kunst in Öster reich-Ungarn“. Din 1893 a fost redactor al editurii Deutsche Ver lagsanstalt din Stuttgart, dar în 1896 a revenit la Viena în ca litate de corespondent al ziarului „Münchner Allgemeine Zeitung“. Ultimii ani de viață i-a petrecut la Berlin, ca redactor-șef al ziarului „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“, de la care a demisionat cu doar câteva săptămâni înainte de moarte. A scris cărți despre Frederic cel Mare, despre Comuna din Paris, o istorie a Spaniei, precum și mai multe memorii de călătorie. Avea în comun cu Maiorescu apartenența la masonerie; în cazul lui Lauser, la loja Zu den drei Zedern (La cei trei cedri) din Stuttgart.
La moartea sa, „Tribuna Sibiului“ a publicat un necrolog care îi evidenția calitățile de jurnalist, semn că era binecunoscut transilvănenilor (impresiile despre Sarmisegetuza îi fuseseră, de altfel, și traduse în română): „Anii de direcțiune ai acestui distins publicist vor lăsa un resultat durabil. Marele ziar oficios, care înainte de direcțiunea sa nu era cetit decât în zilele în cari apăreau notele guvernamentale și articole ministeriale, a fost înzestrat de W. Lauser cu o parte literară, istorică și critică, pe care o îngrijea foarte mult, cu talentul și întinsa sa cultură. Ziarul oficios, astfel îmbogățit și variat, devenise un organ de interes general și foarte în curent cu mișcarea literară și artistică. Afară de aceasta, fostul său director mai avea și un alt merit: acela de a da polemicelor și comunicatelor oficiale o strictă obiectivitate și un ton de perfectă curtenie. Excelent scriitor el însuși, W. Lauser s-a ocupat în special cu lucrări de istorie, de literatură și de artă, prin care se semnalase încă de la început“ (Nr. 206, 10/23 noiembrie 1902, p. 823).
Titu Maiorescu a făcut cunoștință cu Wilhelm Lauser la Sinaia, după cum consemnează în jurnal, în ziua de vineri, 10 / 22 august 1884: „La 7 ½ dimineața plecat cu trenul cu Livia, la 12 ¾ (cu transbordare) la Sinaia; trăsura Curții ne-a dus până sus; la dejunul regal, Lauser din Viena, om plăcut (eu trimis ulterior soției lui, Lili, Viena, Landstraße, Strohgasse, Nr. 2, traducerea din Alarcón, fiindcă o datorez versiunii ei germane).“ Regele Carol I pomenește la rândul său întrevederea, în jurnalul zilei de 10 / 22 august 1884: „După-amiază Maiorescu și dr. Lauser.“
E de presupus că, după această întâlnire, cei doi au rămas în corespondență. În toamna lui 1885, Lauser a călătorit prin Ardeal. Impresiile de acolo avea să și le istorisească în broșura O excursie de toamnă în Transilvania (Ein Herbstausflug nach Siebenbürgen, Carl Graeser, Viena, 1886), editată, cu ilustrații, de filiala vieneză a Asociației Carpatine Transilvane (Siebenbürgischer Karpathenverein). Acestei societăți de alpinism fondate în 1880 i se datorează, de altfel, înființarea celor mai multe cabane din țară. La sediul Asociației Carpatine Transilvane, Lauser ținuse după întoarcere și o conferință, în care Sinaia e pomenită ca țintă a unor excursii organizate de Asociație în Bucegi. Apariția broșurii a fost salutată cu bucurie și de „Gazeta Transilvaniei“ (48 /1886), aceasta subliniind că „autorul vorbește în terminii cei mai măgulitori despre Românii din Transilvania“.
În contextul acestei călătorii trebuie plasată și scrisoarea lui Maiorescu către Wilhelm Lauser din 6/18 septembrie 1885, publicată în cele ce urmează pentru prima oară, și care contribuie, ca o piesă de mozaic, la reconstituirea rețelei intelectuale a traducătorilor europeni ai vremii. E de presupus că Lauser îi ceruse lui Maiorescu detalii despre șederea familiei regale la Sinaia, încercând să planifice o nouă excursie, din Brașov, către „minunata reședință de vară a regelui Carol al României“ (cum o va numi în broșură). Criticul revenise la 12/24 august în București, după șase săptămâni, din obișnuita sa vacanță de vară în străinătate („prin Mainz – Köln – Bruxelles – Calais – la Londra – Ifracombe – Eastbourne – Dieppe – Paris – Basel – Weesen – Golling – Viena, la București“, notase el în jurnal, la întoarcere). Dar regele și regina se aflau, din 6/18 august, la cură la Königstein / Taunus, lângă Frankfurt a.M., împreună cu Livia Maiorescu. Fata fusese invitată de regină să o însoțească o vreme la curte, spre consolare și liniștire, întrucât se afla în doliu după bunicul ei matern, consilierul de justiție Kremnitz. Din scrisoarea lui Maiorescu pare evident că Lauser o cunoștea și pe ea deja. Trebuie subliniat că Livia fusese, de altfel, deseori implicată în proiectele de traducere ale tatălui său. Iar dacă prima ediție a celor Patru novele purta doar semnătura criticului, reeditarea Bunei pescuiri în volumul Novele și schițe, de la Librăria Carol Müller, București, 1895, avea să fie întovărășită de traduceri din Mark Twain, semnate de Livia.
Însă Maiorescu nu cunoștea, la data scrisorii către Lauser, ziua exactă a întoarcerii familiei regale din Königstein. Aceasta avea să revină însă la Sinaia o săptămână mai târziu, la 13/25 septembrie 1885, via München și Viena.
Remarcabil e că Maiorescu își subliniază, în scrisoare, din nou respectul pentru Lili Lauser, care tocmai pregătea o nouă traducere din spaniolă: Die Illusionen des Doktor Faustino, Stuttgart, Engelhorn 1885, după romanul lui Juan Valera (1824-1905), Las ilusiones del Doctor Faustino (Madrid, Imprenta de J. Noguera á cargo de M. Martinez, 1875). Valera se afla, de altfel, în bune relații cu Alarcón, care i-a dedicat și povestirile sale pe teme naționale, deci alegerea traducătoarei s-ar putea explica și în acest mod. În ce măsură a avut Maiorescu ocazia de a citi traducerea din Valera, așa cum promitea, nu se poate stabili, cel puțin deocamdată.
Coroborând informațiile din însemnările sale zilnice și cele din jurnalul regelui Carol I, devine însă limpede că Maiorescu și Lauser s-au aflat apoi în același timp la Sinaia. Ajuns acolo în seara de sâmbătă, 14/26 septembrie, spre a-și revedea fiica (devenită acum oficial domnișoară de onoare a reginei Elisabeta), Maiorescu s-a întors la București încă din seara de duminică, 15/27 septembrie, după ce peste zi vorbise cu Livia, regele și regina. (Avea obiceiul să ia, în astfel de situații, trenul de ora 17:39, care ajungea la București în patru ore, după cum a notat cu alt prilej). Scriind despre această scurtă ședere retroactiv și în fugă, preocupat de chestiuni avocățești și politice, nu menționează prezența lui Lauser, dar e posibil să se fi întâlnit la un dejun regal oficial. Fiindcă regele Carol I precizează, în ziua de duminică, 15/27 septembrie 1885: „Ora 12 primirea oficială a noului ministru plenipotențiar turc, discurs și răspuns. După aceea dejun de gală, invitat și pe Lauser“. Iar Lauser avea să își amintească, elogios, de această vizită, chiar și după ani, la 19 ianuarie 1894, când a ținut, la Asociația pentru Geografie Comercială din Württemberg (Württembergischer Verein für Handelsgeografie), o conferință cu titlul Imagini de la Dunărea de Jos (Bilder aus der unteren Donau), rezumată în revista „Export“ (13 / 1894): „O […] excursie peste Bucegi duce la Sinaia, reședința de vară a regelui Carol I de România, care a civilizat, asemenea acestei regiuni, întreaga sa țară, ducându-și statul, așa cum plănuise, la progrese politice și culturale, legându-l de Europa prin căi de circulație mereu noi și demonstrând astfel, la rândul său, că între Dunărea de Sus, unde se află castelul familiei sale, și Dunărea de Jos, unde a dobândit un tron regal, există multiple legături strânse.“
Scrisoarea lui Maiorescu din 6/18 septembrie 1885, al cărei plic nu s-a păstrat, a fost atestată prima dată în cadrul unei licitații (Historic, 30.5. 2022), fără informații despre destinatar și proveniență, precum și cu o descriere foarte imprecisă a conținutului. E vorba de o coală de 20 x 15,5 cm, împăturită în două și scrisă apoi cu cerneală neagră, în limba germană, pe cele patru file, de 10 x 15,5 cm, nenumerotate. Apoi a mai fost împăturită o dată, orizontal, exact la jumătate, spre a încăpea într-un plic. Criticul își ortografiază numele „Majorescu“, așa cum obișnuia ades față de corespondenții săi germani. Pe ultima pagină, în colțul din dreapta, jos, cineva a notat cu creionul cifra „137611“. Descifrând documentul, am identificat destinatarul, datorită referirii la soția sa, traducătoare a lui Valera. Redau scrisoarea în traducere proprie; asupra textului german, publicat aici doar în fotografie, și a contextului mai amplu al traducerilor din Alarcón voi reveni pe larg într-un volum în pregătire.