Surprizele istoriei recente

Deși nu îmi place să încep cu un citat, de data aceasta o voi face, reproducând un aforism al lui Bismarck destul de cunoscut: „În istorie, numai geografia nu se schimbă“. Confirmarea acestei cugetări a apărut în toate epocile. Am ales un exemplu foarte recent, datorat unui învățat grec, profesorul Georgios Poukamisas, dintr-o contribuție a sa intitulată Pontul Euxin, apa ce desparte sau unește? („Magazin istoric“, septembrie 2023) Subiectul ne interesează și pe noi, românii, după cum se va vedea:

„Constantinopolul a fost năzuința permanentă a împăraților ruși, a celei de-a Treia Rome, potrivit concepției statale rusești, dorință nerealizată și nerealizabilă, cred eu. În anii 1829 și 1877, rușii s-au aflat foarte aproape (de împlinire, n.n.), obligându-l pe sultan să încheie tratatele de la Adrianopol și San Stefano. În anul 1915, în timpul Primului Război Mondial, aliații occidentali din Antantă, englezii și francezii, acționând sub presiunea evenimentelor, s-au angajat să cedeze Constantinopolul, cu o zonă pe ambele maluri ale Propontidei (Marea Marmara, n.n.), tracică și microasiatică, Rusiei țariste. În plus, pe baza negocierilor care au dus la acordul franco-britanic secret Sykes-Picot (mai 1916), i s-a recunoscut (Rusiei, n.n.) o mare parte din Asia Mică, nord-răsăriteană, inclusiv din Pontul răsăritean și din Armenia occidentală. Tulburările din anul 1917, schimbarea de regim politic sub Aleksandr Kerenski, abdicarea țarului Nicolae al II-lea, lovitura de stat a bolșevicilor din octombrie 1917 și tratatul germano-sovietic de la Brest-Litovsk (martie 1918) au zădărnicit însă aceste ambiții rusești.“

În timpul Primului Război Mondial se credea că, în cazul victoriei Aliaților – Turcia, care deținea Constantinopolul, făcea parte din tabăra înfrântă a Germaniei –, fosta capitală a Bizanțului va reveni Greciei creștine. Și mă opresc puțin la o profeție a lui Dostoievski care, din motivele expuse de istoricul elen, nu s-a înfăptuit: marele scriitor a spus că din nou Constantinopolul va fi o cetate creștină. Așadar, o profeție – de care s-a făcut mult caz – neîmplinită. Menținându-se cât se poate de sobru, istoricul grec arată nu numai faptul că Anglia și Franța voiau să facă un dar Rusiei, ceea ce părea deplasat, dată fiind legătura indisolubilă dintre Țarigrad, creștinism și Bizanț, ci și faptul că această înțelegere s-a păstrat secretă.

Trecând la un subiect mai recent, respectiv „împărțirea“ de la Ialta, s-a văzut treptat, în cele trei decenii postcomuniste, că Aliații nu au fost exclusiv victimele bunei lor credințe ci și a samavolniciei rusești. M-a frapat o carte a istoricului și publicistului Massimo Franco, intitulată C’era una volta Andreotti – Ritratto di un uomo, di un’ epoca e di un Paese (A fost odată Andreotti – Portretul unui om, al unei epoci și al unei Țări), Edizione Solferino, Milano, 2019. Ialta, o spune nu o dată Massimo Franco, a constituit o realitate prefigurată de reuniunea celor trei lideri occidentali de la Moscova din octombrie 1944. Consternant este faptul că „împărțirea“ în sfere de influență de la Ialta a fost asumată de puterile occidentale în perioada postbelică într-atât încât Giulio Andreotti, premier al Italiei de mai multe ori și figura politică democrat-creștină cea mai reprezentativă după Alcide De Gasperi, s-a opus virulent unificării Germaniei, mărturisindu-și public atitudinea. Adevărați destructori ai comunismului est-european au fost, potrivit istoriografiei apusene, președintele american Ronald Reagan și Pontiful Ioan Paul al II-lea. Cât îl privește pe Soljenițîn, prezumat a fi luat – prin opera sa – solzii de pe ochii Occidentului, pare-se că meritul său a fost mai degrabă supraevaluat sau n-a existat. Un rol important în prăbușirea a ceea ce președintele Reagan a numit, pe bună dreptate, „Imperiul Răului“ l-a avut o faptă care s-a dovedit a fi totodată un mare eveniment, și anume demolarea Zidului Berlinului în ziua de 12 noiembrie 1989, zid a cărui înălțare – și aici istoricii americani sunt unanimi – președintele John F. Kennedy putea să o împiedice. S-a mărginit însă la o floricică de butonieră, respectiv la declarația „Și eu sunt un berlinez!“, rostită cu prilejul unei vizite efectuate în capitala Germaniei federale în vara anului 1963. (Declarație repetată de Obama, câteva decenii mai târziu.)

Am ales din cartea lui Massimo Franco, care numără peste 400 de pagini, un pasaj relativ scurt dintr-un text intitulat Purgatoriul pierdut. Ca preambul, acesta scrie: „Giulio Andreotti era ultimul monarh democrat-creștin. Paznicul unei lumi care se sfârșea, dar continua să îi țină cârma în mână. Se năruia Zidul Berlinului, murea comunismul, însă Andreotti era tot acolo, în aparență de neclintit. Simbol al unei eternități democrat-creștine, dovedite de istorie.“ Înainte de fragmentul din pomenita însemnare Purgatoriul pierdut, trebuie spus că, într-o notă de jurnal, Andreotti credea că dacă n-ar fi existat televiziunea, n-ar fi căzut nici Zidul: „Cuvintele sale trădau – spune Massimo Franco – un soi de regret pentru vechile echilibre spulberate în câteva luni. Era nostalgia pentru o lume împietrită, dar bipolară în mod comod. Mai pe scurt, era lumea sa: lumea Războiului Rece. Acolo totul era limpede. Exista un Paradis, care era Occidentul american. Și exista Iadul comunist. Stabilite coloanele lui Hercule între Bine și Rău în politică, te puteai tocmi, puteai negocia, mijloci. Puteai să combați Mafia și să conviețuiești cu ea. Oscilai între NATO și deschiderea spre URSS: Roma era capitala acestui Purgatoriu; democrat-creștinii erau casta sacerdotală deținând aproape monopolul virtuților occidentale; iar Andreotti era omul Purgatoriului prin excelență.“

Nu trebuie să uităm – și ne-am amintit datorită lui Massimo Franco – faptul că și Partidul Comunist Italian a avut deschiderile sale. Deși au trecut aproape 50 de ani din 1976, nu pot fi uitate efectele declarației făcute în „Corriere della Sera“ de către Enrico Berlinguer, conducătorul de atunci al Partidului Comunist, care suna astfel: „Eu vreau ca Italia să nu iasă din NATO… Mă simt mai sigur în felul acesta“. Din câte îmi amintesc, afirmația lui Berlinguer era mai directă, întrucât el ar fi spus (citez din memorie) că „și în cazul în care noi, comuniștii, am veni la putere, am păstra apartenența Italiei la NATO“. Autorul cărții subli niază că trecerea la ceea ce s-a numit „eurocomunism“ (valabil pentru PC italian și pentru PC francez) s-a produs pe terenul unei slăbiri a Uniunii Sovietice.

Este firesc ca într-o epocă unde deco ­munizarea este foarte importantă să apară asemenea dovezi legate de istoria recentă, care interesează destul de mulți oameni, chiar dacă aceste dezvăluiri îi dezamăgesc pe unii, părându-li-se, cum ar fi spus o mare actriță de pe vremuri, Simone Signoret, fostă comunistă înfocată, că „nici trecutul nu mai e ce-a fost“.

Apropiindu-mă de sfârșit, aș vrea să dau un exemplu de ceea ce Nae Ionescu numea „istoria (care) se face singură“. Pentru aceasta, voi cita din cuvântul pe care președintele american George W. Bush l-a rostit pe 23 noiembrie 2002 la București: „În viitorul pașnic pe care îl construim, România va întări viețile noastre și într-un alt fel, ca o punte către noua Rusie. Timp de secole, geografia României a fost o sursă de pericole. Acum puteți ajuta Alianța noastră, întinzând o mână de cooperare peste Marea Neagră. // Rusia nu are de ce să se teamă de lărgirea NATO, întrucât Rusia are nevoie de vecini pașnici și stabili, asemenea României. Așa cum i-am declarat ieri președintelui Putin, o Rusie care este o parte deplină a Europei nu are nevoie de o zonă-tampon care să o separe de Europa. America și România sunt prietene ale poporului rus, așa cum este și Alianța NATO.“ Am reprodus acest pasaj atât pentru eleganța sa, cât și pentru adevărul că viitorul este întotdeauna greu de prevăzut. Iar dacă am început cu un reputat învățat elen, voi sfârși cu poezia Inscripții a unui mare scriitor grec, Konstantin Kavafis: „Oamenii cunosc numai cele trecute./ Viitorul nu-l știu decât zeii,/ marii stăpâni ai luminii./ Dintre lucrurile viitoare, cele pe cale de a se întâmpla/ le pricep înțelepții. Uneori, la ceas/ de adâncă-nvățare, auzul/ li se tulbură. E tainicul vuiet/ al faptelor ce va să vină,/ iar ei le așteaptă pioși. În vremea aceasta,/ afară, pe stradă, norodul cel surd nimic nu aude“ (traducere de Elena Lazăr).