Eu cânt și muntele dansează este romanul foarte tinerei scriitoare catalane Irene Solà pentru care a primit Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene în 2020. Ediția românească a apărut în 2023, în traducerea Janei Balacciu Matei. Tânăra autoare, care la data publicării romanului avea doar 28 de ani, e o voce complet distinctă, care propune un discurs original, excelent armonizat, de o maturitate remarcabilă. Chiar dacă povestea este reductibilă la dramele unor familii dintr-un sat din Pirinei, cu focalizare pe familia din casa Matavaques, prin puterea de a muta discursul la un nivel care depășește simpla memorie individuală ori colectivă, care depășește conștiința satului păstrător al urmelor marilor încercări (care includ experiențele Războiului civil), totul se petrece la nivelul epidermei evenimențiale, fără a altera puritatea și, mai ales, frumusețea locului. Ceva mitic, profund, cu rezonanță puternică, se face auzit în derulările imediatului. Vocile vin din înalturi sau din proximitate, de la ființe umane de dinainte sau de după trecerea pragului, ori de la vietăți aparținând regnurilor animal ori vegetal, se armonizează și oferă o perspectivă atipică asupra factualității. Romanul debutează cu discursul colectiv, distant și vag al norilor, care focalizează privirea pe Domènec, cel ce urma să fie atins de fulger: „Am ajuns cu burțile pline. Dureros de pline. Doldora de apă neagră și rece, de fulgere și de tunete. Veneam din mare și din alți munți și cine mai știe din ce încă alte locuri și cine mai știe ce-om fi văzut. Frecam, ca sarea, piatra sus pe creste, să nu dea colț nici buruiana rea. Alegeam culoarea culmilor și a câmpurilor, licărul apei din râuri și licărul din privirile înălțate spre cer. Când ne-au întrezărit, jivinele s-au aciuat în vizuine, ciuciulite, cu botul întins, să adulmece mirosul de pământ reavăn ce se apropia. Am învelit, ca o pătură, totul. Stejari, cimișiri, mesteceni, brazi. Șssssssst! Și-au amuțit toți, căci eram un tavan sever, care hotăra cine să aibă liniștea și bucuria unui spirit uscat.“ (p. 11) Dar nu numai vocea norilor se face auzită. Voci multiple în derulare, întretăindu-se, intercalându-se, voci ale naturii și ale oamenilor care ascultă și redau natura prin poezie, voci ale câinelui sau ursului, ale femeii în așteptare și ale bărbatului în remușcări, se proiectează într-o dinamică cinematografică, într-o derulare care evidențiază și faptele, și unghiurile din care e privită realitatea. În spatele fiecărui unghi e plantată, de fiecare dată, o conștiință. Nu e neapărat conștiința purtătorului de voce, ci o parte a unei conștiințe universale, în care se reflectă și adevărul crud al faptei imediate, și legendele catalane care dau sens faptelor, care conferă noimă întâmplării imediate.
Romanul Eu cânt și muntele dansează e, în fond, un amplu poem – o epopee din optsprezece cânturi, păstrând tiparul poemelor epice din Antichitate – cu o muzică aparte. În actul lecturii, se devoalează ca o simfonie în patru părți, în care vocile instrumentelor mari sunt completate de cele ale întâmplării umane, aproape nesemnificative în bunul mers al întregului. E singurul fel în care vocea umană, introdusă pe final (într-o logică temporală a derulărilor) ca în simfoniile lui Beethoven, prin ariile tragice ale soliștilor ori prin bocetul corului, face ca muntele să vibreze în dansul propriei înălțări. Există în această desfășurare de voci umane o poveste a generațiilor, în care tragedia, desprinsă din Antichitatea greacă – chiar există în carte un mit al Pirineilor decupat din faptele eroilor olimpieni – se recompune în armonia simfonică sub bagheta dirijorală a Irenei Solà. Dar mai există și o structură a operei într-un allegro al faptei umane, în tempoul rapid al trecerii lui prin lume, urmată de un adagio cantabil, al poeziei fiului Hilari care-și pierde de tânăr viața la vânătoarea din munți, pentru ca pulsația moderată a celei de-a treia părți să se deschidă cu muzica și dansul munților, în timp ce partea finală, într-un ritm mai alert, să reia tema cu variațiuni a înseși trecerii ființei umane prin decorul neschimbat al lumii montane. Există un dans al ovăzului inserat în paginile acestei a patra părți și o fantomă care revine în viața abandonată a uneia dintre protagoniste, Mia, fiica lui Domènec și a lui Sío, și sora lui Hilari, și o aceeași tonalitate păstrată în deschiderea și închiderea simfoniei. Tăcută în roman, dar puternică totuși, Irene Solà cunoaște dinainte partitura. A ascultat, povestindu-i-se, dramele satului de pe culmile abrupte ale munților în mișcarea stagnantă, iar acum asistă punându-i-se în operă execuția desăvârșită a unei compoziții împietrite, pe care, de altfel, o dirijează. În plan apropiat sunt faptele săpate în memoria imediată a satului. La distanță de pupitrul dirijoral se aude folclorul, se aude cântecul homeric al sirenelor, care în Pirinei iau chipul știmelor – aceasta e traducerea Janei Balacciu Matei pentru dones d’aigua, care lasă poveștile sau înțelesurile neterminate, neîncheiate –, iar punerea împreună a factualității imediate cu cântecul naiadelor catalane transformă povestea Irenei Solà într-una hipnotică. Romanul e încărcat de poezie. Poezie e și ceea ce se exprimă ca atare în poemele de dincolo de viață ale lui Hilari. La fel e și cântul Trâmbițele morții, emis de populația de ciuperci în exprimare armonică în simfonia Irenei Solà: „Nu există durere dacă nu e moarte. Nu există durere, dacă durerea este împărtășită. Nu există durere dacă durerea este memorie și cunoaștere și viață. Nu există durere dacă ești ciupercă! Au căzut ploi și ne-am făcut mari. Au plecat ploile și a venit setea. Ascunse, ascunse, așteptând noaptea jilavă. Au venit zile uscate și am dispărut. A venit noaptea jilavă și-am mai așteptat. A venit noaptea îmbibată de apă, a venit ziua îmbibată de apă și am crescut. Pline. Pline de toate lucrurile. Pline de-nțelepciune și de cunoaștere și de spori.“ (p. 42) Ciupercile rostesc replicile la unison, precum corul antic. Ursul vorbește în numele urșilor. Norul e o entitate plurală. Noi și noi chipuri ale choros-ului apar în pagini. Surprinzătoare și poetică, încărcată de emoție și de muzică, povestea Irenei Solà depășește simplul palier interpretativ în linia animismului proiectat, ori în cea a ecologismului în care excelează, de pildă, norvegianca Maja Lunde. În tragediile care se joacă pe scena din amfiteatrul catalan, corul exprimă la unison durabilitatea. Dar choreuo, verbul care exprimă apartenența la cor, are și înțelesul de manifestare prin dans. Deci corul naturii, exprimat și prin vocea muntelui, orb și surd, e vocea dansului pornit de cântecul tragediei imediate. Eu cânt și muntele dansează e expresia unei poezii în care tăcerea durerii e acompaniată de tăcerea mișcării. La o privire în dinamica istoriei, tăcerea de moment a muntelui prinde chipul unui vuiet, care comentează tragediile imediatului, dă informații despre fragilitate și persistență, despre frumusețe și vis. Tragedia de azi e dublată de cea de ieri, repetând în poveste imagini similare din vremea Inchiziției, ori din cea a Războiului Civil. În această expunere magnifică, tema, povestea însăși aproape că nici nu contează, că nu e decât un pretext. Drama se stinge brusc, încadrată în armonica unui sunet mai amplu, al naturii.
Scriitura Irenei Solà e atipică pentru că reușește să iasă din cotidianul uman biografist, încărcat de repetabilitate în extindere spațială a acelorași tipare de drame, și să așeze, într-un cadru neschimbat, drama repetabilă pe verticala istoriei. Asta înseamnă că tânăra prozatoare chiar dă voce miturilor. Or, pentru a remitiza într-o lume care se opune prin rătăcirea postmodernă tocmai marilor narațiuni întemeietoare înseamnă să asculți întregul, să îl interoghezi, să îi dai voce, să îi simți poezia profundă. Să găsești în ritmul acestei poezii muzica pe care o poți expune în compoziția simfonică numită roman și să poți să așezi tragedia imediatului, cu toată tristețea lui, în armonia unui întreg. Chiar dacă vocea umană e, prin urmare, prezentă în simfonie, sunetul ei grav e acoperit de natură, iar tragedia din memoria umană e acoperită de povestea atemporală, în consonanță cu miturile.