În timpul mișcărilor studențești pariziene din luna mai a anului 1968, ziariștii i-au pus lui Eugène Ionesco o întrebare legată de „revoluția“ ce se desfășura atunci. Desigur că opinia exprimată ar fi trebuit să corespundă orizontului ideologic de așteptare al revoltaților acelei luni fierbinți, numai că răspunsul nonconformistului dramaturg a fost și mai incendiar: revoluția studenților nu este legitimă, așa cum nu-i legitimă, de altfel, nicio revoluție. Toată lumea visa și visează la revoluții (mai ales francezii), dar nu era vorba decât de o mișcare de masă. Ulterior, Eugène Ionesco va situa lucrurile între limitele definiției firești: „Mai ’68 a fost un moment al defulării care mă face să mă gândesc la Carnavalul din Köln, dulceag, de o falsă seriozitate. Nu a fost o revoluție, ci o distracție a bogaților stângiști din arondismentul XVI. Unii dintre ei aveau intenții interesante, dar nu a durat mult timp. Au devenit vajnici burghezi și notari mai puțin vajnici“ (1968, în „Quid. Les dossiers de l’histoire“, Paris, nr. 1/1998, p. 275).
Referitor la această profeție, Paul Morand prezintă în Jurnalul său o versiune identică, pe care am spicuit-o din monografia lui André Le Gall: „Simone Gallimard i-a povestit [lui Morand] că Ionesco a venit să o caute la Éditions du Mercure, a cărei directoare este. «Văzând manifestându-se în stradă, el deschise fereastra, strigând: în trei săptămâni veți fi notari.» Apoi, invitat la cină, o însoțește acasă. Alți studenți tocmai treceau pe acolo. «Ionesco deschide iar ferestrele și îi insultă pe manifestanți. O piatră din pavaj sparge geamurile.» Relatarea nu precizează dacă Ionesco, pentru a-i admonesta pe șaizecioptiști, și-a amintit de invectivele pe care le-a pus în gura lui Smith și a familiei Martin la sfârșitul Cântăreței…, printre altele: «Ce gagarisiți, ce gagarisite»“ (Eugène Ionesco, mise en scène d’un existant spécial en son oeuvre et en son temps, Flammarion, Paris, 2009, p. 465).
Marele dramaturg trebuia să se aștepte ca noii rinoceri („gagarisiții“ și „gagarisitele“) din stradă să nu tolereze spusele cuiva care nu era ca ei sau care nu se arăta măcar tolerant cu ei. Că doar el însuși îi închipuise astfel. Cu sau fără geamuri ori capete sparte, autorul Scaunelor a avut mare dreptate în privința capilor studențimii revoltate, aceștia înscăunându-se foarte devreme în societatea spectacolului și a politicii. Turbații („les enragés“) vor fi putut să poarte lesnicios numele sau poreclele șefului personajului Eleutheriu Popescu din Două loturi. Cel mai mare dintre ei, Daniel Cohn-Bendit (a se citi „bendit“, nu altcumva), va ajunge chiar parlamentar european din partea verzilor, deși la vremea evenimentelor era numit „Dany le rouge“ (purta un pulover roșu, devenit apoi o modă revoluționară).
Cei care nu îl cunoașteau foarte bine pe Eugène Ionesco nu găseau nicio justificare unei asemenea poziționări dușmănoase față de revolta studențească. Ei nu știau că inițiatorul teatrului absurdului se ridica împotriva oricărei forme de despotism, inclusiv împotriva despotismului care voia să răstoarne despotismele deja întronate. Este posibil ca neașteptatele insulte adresate manifestanților să fi venit din alt timp, al unor vechi traume, când, cu trei decenii în urmă, Eugen Ionescu avusese de suferit în „țara tatălui“ de pe urma rinocerizării prietenilor săi. Se dădea oare glas acum și unei răbufniri de altădată? Autorul Ucigașului fără simbrie mai spusese vorbe usturătoare și atacase, uneori cu mare cruzime și în mod nedrept, pe unul sau pe altul, dar nu depășise niciodată limitele decenței. Apoi, prevestirile erau făcute de cineva care se arătase altădată suspicios față de tiradele spiritelor profetice, tipul cel mai detestabil fiindu-i acela al profetului naționalist (recte Nicolae Iorga). Studenții parizieni deloc pașnici (rinocerita este o boală nervoasă) au primit o lecție despre felul cum nu se poate învăța englezește fără profesor (sau orice altceva).
Intelectualitatea franceză s-ar fi așteptat ca Ionesco să fie de partea mișcării studențești și eventual să o facă pe voluntarul vânzător ambulant de ziare pentru cauza poporului, precum Sartre („un rinocer superior“, „avocatul tiranilor“, „servitorul istoriei“). Când tinerii rebeli au ocupat Teatrul Odéon, directorul Jean-Louis Barrault a încercat să-i oprească: „La Odéon s-au jucat Genet, Ionesco, Beckett… Teatrul nostru nu este un teatru burghez… ați face mai bine să luați cu asalt alte teatre“ (apud Adrien Dansette, Mai 1968, Librairie Plon, Paris, 1971, p. 154). Era un fel de a le spune cabotinilor insurgenți că țara ardea, iar ei degeaba căutau pe acolo cântăreața cheală pieptănându-se; ea se coafa în altă parte. Generația baby-boom abia făcuse ochi când, la premiera reprezentării ce va deveni celebră, spectatorii se așteptau să vadă o piesă care, potrivit titlului de pe afiș, ar fi trebuit să aibă drept protagonistă vreo cântăreață cheală. Însă nici vorbă despre așa ceva. Peste un an, în 1951, mergând ei la premiera piesei Lecția, se pregăteau pentru o nouă farsă cu un titlu derutant și, bineînțeles, a fost vorba chiar despre o lecție, pe care au primit-o ei înșiși. Se ridiculizau racilele pedagogice care pot duce la uciderea elevilor, mai grav de cum se prăpădise Trăsnea, din pricina pronumelor conjunctive.
Acele împrejurări ale ocupării Teatrului Odéon sunt confirmate de Boris Gobille: „Veniți înapoi noaptea, Madeleine Renaud și Jean-Louis Barrault, directorul teatrului, încearcă să-i convingă pe ocupanți că s-au înșelat în privința țintei lor și că Odéon este un loc de avangardă, el, care a reprezentat Rinocerii de Eugène Ionesco, Ce zile frumoase! de Samuel Beckett, Zile întregi în copaci de Marguerite Duras […]“ (Le Mai 68 des écrivains. Crise politique et avant-gardes littéraires, CNRS Éditions, Paris, 2018, p. 81). Despre ceea ce s-a întâmplat în timpul ocupării Teatrului Odéon avem și mărturia, relatată cu aceeași indignare, a Anei Blandiana, care a fost prezentă în sală (Soro lume, Editura Humanitas, Buc., 2020, pp. 77-82).
Față de perioada interbelică românească, când se discuta despre existența unei „generații în pulbere“ (sintagmă a lui Zaharia Stancu, în focul polemicilor intrând și Eugen Ionescu), timpul succesiunii generațiilor se accelerase în acel interval decenal: „Sunt de fapt două generații care coexistă în interiorul universităților: diferențele de vârstă de cinci sau șase ani pot să semnifice experiențe de viață și diferențe culturale importante. O întreagă mutație începe de fapt să se opereze. Romanele lui Boris Vian, teatrul lui Ionesco… contează tot atât de mult ca Drumurile libertății al lui Jean-Paul Sartre sau Condiția umană al lui André Malraux“ (Jean-Pierre le Goff, Mai 68, l’héritage impossible, Éditions La Découverte, Paris, 1998, p. 50). În ciuda acestor suprapuneri ale faliilor generaționiste, Eugène Ionesco aprecia că revolta pariziană nu fusese deloc juvenilă: „Revolta tinerilor de azi seamănă cu o revoltă a bunicilor împotriva părinților. Sunt ideologii vechi. În timpul contestației de la Sorbona, un bătrânel scund, cu o bărbiță albă, apăruse la un moment dat printre protestatari și-i îndemna cu glasul lui tremurat, de moșneag: «Haideți, copii, ieșiți în stradă.» Era în culmea fericirii. Matusalemicul bunic, vechiul anarhist de la 1890 se regăsea acolo“ (Antidoturi, Editura Humanitas, Buc., 1993, p. 87).
Spre stupoarea șaizecioptiștilor, nu au trecut doi ani și vechiul anarhist și-a depus candidatura la Academia Franceză, acolo unde au refuzat să intre Malraux, Camus și – propus apoi de el – Sartre. Cine se așeza confortabil într-un fotoliu de sub cupola Academiei își trăda conformismul gândirii bătrânicioase și era taxat ca fiind de dreapta, doar că, pentru liniștirea cârcotașilor, proaspătul academician a declarat, în cadrul aceluiași interviu din care am citat mai sus: „La Academie sunt eu, nu personajele mele. Aveți măcar răbdare să vedeți dacă voi scrie piese ori opere academice“ (Ibidem). Într-adevăr, nu peste mult timp, atipicul academician a scris pentru „Le Figaro“ un articol cu titlul plin de juventute Academia Franceză nu trebuie să fie o doamnă bătrână. „Nemuritorul“ (ghilimelele ar putea să lipsească) a fost primul care s-a întrebat dacă nu cumva a comis o eroare prin candidatura sa și a început să voteze de obicei „pentru contra“, ca Ion Creangă. Odată, când a fost pentru intrarea cuiva în augusta instituție, i s-a anulat votul, deoarece scrisese pe buletinul de vot „da“, în loc să fi trecut numele…
Intervențiile academicianului Ionesco în spațiul public francez au fost mereu contradictorii, pentru că el învățase foarte bine, precum Jacques (fatalistul?), lecția despre cum să te supui, sau, dimpotrivă, cum să te debarasezi, după modelul lui Amedeu (Asmodeu?). Devenise alergic la rinocerită, întrucât asistase în Micul Paris interbelic la metamorfoza mentală a colectivității românești și a propriilor prieteni. Daniel Lindenberg sesizează bine că intelighenția conservatoare a acelui an 1968 stătea resemnată, în lipsa unor discursuri care să contracareze marxismul triumfător. Ea a preferat să mânuiască analogia istorică și a pus drept pavăză de refugiu două precedente istorice: romantismul european (1815-1848) și Germania hitleristă: „A compara pe «turbați» cu… tinerii hitleriști este un loc comun pentru anumiți profesori excedați de brutalitatea anumitor acțiuni studențești sau pentru intelectualii ce au trăit anii 1930 (Ionesco și câțiva alții)“ (Daniel Lindenberg, Choses vues. Une éducation politique autour de 68, Éditions Bartillat, Paris, 2008, p. 214).
Singurul amendament de adus aici este că Ionesco nu a făcut parte niciodată din intelighenția conservatoare, chiar dacă a dat acel răspuns surprinzător despre legitimitatea revoluțiilor. El avea alergie la rinocerită și înțelegea ca aceasta să fi renăscut în Micul Paris postbelic sub auspiciile stalinismului (care îl condamnase, în lipsă, la 11 ani de închisoare corecțională), dar nu accepta să fie propagată până în Marele Paris. Mereu tânărul Eugène Ionesco a văzut în studenții manifestanți de la 1968 imaginea generică a rinocerilor agresivi și violenți dintotdeauna. Că doar el își imaginase rinocerita drept o epidemie extinsă la nivel ideologic și psihologic, ea fiind un caz de isterie în masă ce produce mutații mentale colective. Efectele ei se resimt și astăzi, la treizeci de ani de când se pare că regele se stinge, dar nu moare.