După mai bine de o jumătate de veac de la debutul în revista „Echinox“, Adrian Popescu alcătuiește o nouă antologie, Eu am slujit poezia, extrem de selectivă, pentru colecția „Antologia unui autor“ din Chișinău. Debutul care dă semnele consacrării s-a produs în numărul 2 al revistei din 1969, cuprinzând un grupaj de zece poezii, relevante pentru specificul poeticii sale. Poemul ilustrativ este Prin pulberea luminii – inclus în Umbria debutului editorial –, care deschide culegerea antologică de astăzi. Privirea contemplativă a poetului, transfigurat la vârsta copilăriei, descoperă lumea fenomenală cu puritate morală și candoare sufletească, sub lumina naturală revelatoare de esență blagiană: „Prin pulberea lumii, copil, cu părul plin/ De viespi mari de aur și fluturi de noapte/ Cât ai mers stârnind praf alb cu tălpile/ Până la steaua în care te-ai aprins./…/ Până când n-ai mai fost decât un lung/ Fuior de raze în mâna nimănui.“ Și în alte poeme, simțul intens al descoperirii purității și fragilității în peisajul natural plin de taine – văzut de „un blând poet naturist“- generează fiorul liric impregnat de beatitudine. Se conturează astfel un spațiu al beatitudinii, dominat de transparență și sacralitate, acordându-i poetului privilegiul accederii la esența fenomenelor și, implicit, la iluminare. Semnificativ este faptul că prima antologie publicată în colecția „Hyperion“ din vremea comunismului (O milă sălbatică, 1983) – ceva mai amplă decât aceasta, raportată la câteva volume publicate până atunci – era inaugurată cu același poem. În spiritul acestei concepții, recentul volum, reunind și inedite, este prefațat de crezul fidelității față de arta poetică din Eu am slujit poezia: „Eu am slujit poezia, poate cu viața mea/ Eram copil, când ea-mi făcuse-un semn,/‹Urmează-mă și roua apleacă-te și o bea/ Eu te învăț să scrii în ritmul grav și demn›/ E secolul ce-alungă oricare sfânt sau zeu…“.
Printr-un semn nevăzut al destinului, în conjunctura istorică favorizată de provizoria destindere ideologică a sistemului totalitarist, „tripleta“ poeților echinoxiști debutează editorial simultan în 1971. Desprinși dintre fondatorii revistei, Dinu Flămând, Ion Mircea și Adrian Popescu configurează în cărțile lor spații poetice omogene și inconfundabile: Apeiron, Istm și Umbria. Autorul Umbriei reține în antologia retrospectivă doar câteva poeme definitorii, pentru a desemna o geografie spirituală tradițională, un teritoriu al gingășiei și fragilității, inundat de prospețime și puritate, care degajează un climat de primordialitate, irizat de lumina armonizatoare, cu intense rezonanțe lăuntrice. Dar valorifică bivalența simbolului titular și în volumele următoare, Focul și sărbătoarea și Câmpiile magnetice. Între lauda Zmeurei („Zmeura ca o lumânare de seu/ La poarta închisă a lui Dumnezeu“) sau Poemul trandafirului („Trandafirul aude, trandafirul aude,/ o lege blândă mă îngăduie acolo“) până la Laus Serpentibus („Și pentru ei soarele silabisește pietrele unde-i/ surprindem, cu ochii pândind, toropiți, extatici,/ arhaice înțelesuri“). Adăugând evocarea liric-empatică a călătoriei unui grup de echinoxiști într-o străveche provincie italiană („Era locul numit, prin partea locului, aproape ca-n/ limba noastră, Căprița. Un nume de alint./ Împlineam ani tineri, un sfert de veac fără unul“). Poetul călător va reveni la corespondența simbolică a motivului ordonator în poemul Laudă Umbriei din volumul Suburbiile ceriului: „Din tine îmi trag și rădăcina și graiul,/ murmură sângele meu latin-o litanie,/ dintr-o lume pierdută te chem/ depărtata mea Transilvanie.“
Căutarea surselor originare constituie impulsul creator stringent al poetului care a slujit totdeauna poezia. O sursă împânzită de nostalgie este găsită în Bucovina strămoșilor dinspre tată (cum aflăm dintr-o confesiune), evocată în poemul ilustrativ O magică oglindă: „Când nu dă încă umbra călătoresc supus/ În dulcea Bucovină, în Țara mea de Sus,/ Pădurea strălucește și arborii par magi,/ Cunoști tu oare Țara pădurilor de fagi?/…/Ca într-un paradis, pe unde vârsta mea,/ Păienjeniș în rouă, prea fraged nălucea.“ Iar Laudă Umbriei consemnează metaforic momentul despărțirii de imaginea miraculoasă a priveliștii naturale: „Tot ce mi-am dorit am avut. Călătorii/ imposibile și prietenii stelare, alianțe cu/ înaripații și sobolii tainici. Sărbători fără/ seamăn și prilejuri fericite de a pătrunde/ în labirint. Extaze și zboruri dincolo de/ lizieră. Puțini au fost atât de norocoși./ Ajunsesem să cred că miracolele fuseseră/ născute pentru mine./ Acum însă presimt un ceas al Clarificării.“ Peisajul va fi înlocuit treptat de „vânătorul de imagini“ – mai cu seamă după antologia O milă sălbatică – prin realitatea existențială cu accente spirituale, populată în poeme revelatoare de prieteni literați (Capela de iarnă) sau poeți modelatori (Curtea Medicilor, Costumul negru), de la Orfeu și Homer (Poeții lumii) până la poeții universali ai modernității. În mai multe poeme, predispoziția spre metafizică („când imanența se preface în transcendență, apa în vin“ – ar fi enunțul poetic), este nutrită din crezul religios, în poeme memorabile: Cortegiul magilor, Mireasma zilei a opta, Cina, Acordul muzical, Santa maria Gloriosa dei Frari, Proba cu polen ș.a.
În poemele din ultimii ani, depășind proba cu polen a iluminării inspiratoare („Ne îmbibăm cu polen de când venim noi pe lume/…/ Silabele noastre fragede zumzăie-n graiul primordial“), discursul poetului apare revigorat și se asprește, judecând distorsiunile istoriei din regimul totalitarist. Este invocată de-acum muza poeziei tragice Melpomene, iar „vocile interioare“ ale poetului sunt marcate apăsat de tragism. Degradarea miturilor și desacralizarea universului uman produc devalorizarea actului creator ca atare (ca în imaginea din Barbarii în saloane). În acest context, Adrian Popescu a alcătuit simetric antologia, delimitând-o între Versuri noi, 2022-2023 și volumul Planetă dificilă (2022). Pe fundalul mitului Potopului (Arca), el își apără condiția de poet veritabil, satirizând poetul noii generații, care „a devenit expert în politici literare/ detestă orice regulă, orice sistem/…/eumenidele îl însoțesc răzbunătoare.“ Pesimismul atinge cote apocaliptice în Poeții viitorului: „Ei nu vor mai scrie în limba omenească/ un înger cibernetic le va dicta toate cuvintele/…/ Noi cei iubitori de simetrii și engrame vom fi/ cioburi de porțelan în cimitirul roboților.“ Din Eu am slujit poezia, însă, deducem profilul unui poet original și puternic, pe care vremelnicia mod(ele)lor nu l-a contaminat.