Deasupra titlului recentei culegeri de proză scurtă a lui Cătălin Pavel, Adevărul despre vacanțe, un rînd ne informează că e vorba despre „Autorul bestsellerului Arheologia iubirii“. Volumul său cu acel titlu, cuprinzînd eseuri inspirate de profesiunea de bază a autorului, aceea de arheolog, s-a bucurat de succes și a fost premiat și de Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor. Traseul educației lui Cătălin Pavel are multe repere serioase, universitarul și prozatorul de azi a trecut în tinerețe prin universități prestigioase și a participat la săpături arheologice în zone felurite din Europa.
Chiar indirect, prezența în aceste locuri favorizează literatura, atît poezia, gen în care a publicat numeroase volume, cît și proza, cu romane, în număr de cinci, apărute în România și Franța. Un om umblat prin lume, educat și informat are mai multe șanse în literatură, mai ales în vremurile actuale. Poliglosia este și ea un avantaj pentru orice scriitor, autorul nostru a tradus în engleză din Eminescu și în română un roman din literatura germană, de Volker Weidermann, scriitor bine cotat în Germania, ca romancier și critic. Acest roman, care tratează relația de amiciție și legătura maestru-discipol dintre Stefan Zweig și Joseph Roth nu este unul simplu, necum o carte de vacanță, și de bună seamă îl va fi solicitat serios pe traducătorul său.
Cătălin Pavel are o receptare bună în lumea literară. Volumul de povestiri se bucură, pe coperta a patra, de recomandări elogioase semnate de Tania Radu și Alexandru Călinescu, doi cititori exigenți. Lansarea lui a binemeritat prezentări tot de la Tania Radu și de la Tatiana Niculescu. Asemenea texte de însoțire și prezența la numeroase emisiuni Radio-TV au darul să facă din Cătălin Pavel un autor de succes, știut fiind că succesul nu vine automat, ci se construiește, se fabrică după rețete verificate.
Prezența scriitorului în public, dar și în textele sale, unele scrise la persoana întîi, este și ea studiată și elaborată. Prozatorul se înfățișează ca un savant ușor distant, departe de tumultul chestiunilor la zi, scrutînd prezentul din perspectiva unor relicve dezgropate, și mai degrabă tăcut. La o emisiune pe care am văzut-o, prezentatoarea inoportună nu mai prididea să vorbească ea, servind de minune și involuntar imaginii de taciturn ironic, vag disprețuitor a celui care ar fi trebuit să fie protagonistul.
Povestirile în sine, treizeci la număr, din volumul curent, sînt diverse tematic, nespectaculoase cu program. Planul „de luptă“ al autorului prevede situarea în actualitate, dar cu o abordare evanescentă și parcă atemporală. Intenția este de a sublinia ceea ce se numește pretențios etern-uman. Două personaje în dialog nici nu au nume. Altele beneficiază doar de o inițială, una fiind tocmai K. (trimitere subțire). Cadrul general poate fi al contemporaneității stricte, dar autorul nu afirmă, ci sugerează, nu dezbate și nu intră în mintea celorlalți, ci rămîne în nota comportistă, părînd a lăsa trasee și finaluri deschise. Este o tehnică abilă, susținută și de îndemînarea indiscutabilă a prozatorului de a utiliza limbajul și sintaxa, de a lăsa impresia că are mai multe de spus, că există un subtext plin de semnificații peste care textul e doar stratul de țărînă pe care arheologul îl va înlătura din jurul artefactului insolit.
Universul prozelor e unul cosmopolit, dar lumea personajelor e aceeași, sugestia este că, prin globalizare, există un continuum de gînduri, sentimente, defecte, vicii care se întinde deasupra întregii lumi. Titlurile sînt căutate și, de multe ori, bine găsite. Acțiunile sînt puține și vagi – ca și dialogurile – reduse la panoramarea unor gesturi anodine, cărora cititorul trebuie să le găsească substratul. Sau să devină complexat de faptul că nu le găsește și nu se ridică la subtilitatea autorului.
E greu de spus dacă e vorba de o tehnică a incitării numitului cititor prin procedeul introducerii bățului prin gard sau de o reală aroganță a scriitorului, bine mascată sub atitudinea lui, aparent rezervată și silențioasă. Impresia pe care mi-a dat-o cel mai pregnant personajul-narator-strateg (care nu se confundă – mi se va atrage atenția îndată – cu autorul) a fost aceea de falsă umilință și de smerenie ipocrită în fața realității și eventual a lectorului. Recunoscut pe față ca stăpîn, semen, frate, dar disprețuit fără nicio rezervă. Am vrut să mă las manipulat și să mă irit, dar mi-am adus aminte de personajul Bercu Leibovici al lui Păstorel Teodoreanu și de maxima lui: de ce să mă enervez cînd vrea el, mă enervez cînd vreau eu!