Înainte de a pleca în SUA, Mihai Ursachi a vrut, pesemne, să aibă parte de o despărțire care să-mi/ne rămână mult timp sedimentată în memoria afectivă. Cine știe, probabil credea că nu se mai întoarce niciodată pe meleagurile natale, așa că a dat o petrecere de pomină, la care eu am fost singurul său invitat.
Dar iată cum s-au petrecut lucrurile: la sfârșitul anului 1980, Mihai Ursachi primise invitația să plece în Occident.
Mihai Ursachi vorbea, oarecum, destul de enigmatic despre plecarea lui. Nu l-am întrebat dacă are sau nu de gând să rămână în Occident sau în America, bănuiam că-și făcuse toate planurile ca să rămână acolo. Revoluția însă i-a dat planurile peste cap…
Imediat după căderea regimului comunist, la chemarea unui grup de scriitori, Mihai Ursachi s-a întors la Iași, fiind primit ca un adevărat salvator al națiunii. Atunci, la cererea noastră, poetul a devenit directorul Teatrului Național „Vasile Alecsandri“, post pe care l-a ocupat circa doi ani de zile, fiind mazilit de pesediști. Timpul părea că trecuse pe deasupra lui. Mihai Ursachi, după un deceniu de absență, se întorsese neschimbat. Era doar o aparență. Ceva se schimbase profund în interiorul său. Și asta s-a văzut destul de repede. Poetul afișa aceeași morgă, dar ea nu se mai potrivea vremurilor pe care le trăiam.
Înconjurat de prozeliți, poetul a suportat un timp, umblând țanțoș prin oraș și ținând discursuri publice împotriva noului regim, apoi a clacat. În curând adulația de care s-a bucurat la revenirea din America s-a risipit ca un fum, și atunci l-am văzut pe poet în toată slăbiciunea sa. Cum muzele îl pără siseră de mult timp, el n-a avut o altă cale de ales decât con so larea pe care ți-o conferă consumul de alcool. Lunecând pe această pantă, Mihai Ursachi nu s-a mai ascuns, nici nu avea cum. Degradarea era evidentă. Dacă la în toarcerea din America, vorbea despre un posibil mariaj dintre el și prințesa Margareta, fiica regelui Mihai, după nici doi ani, a trebuit să renunțe și la vechile sale iubiri, mulțumindu-se cu altele pasagere.
În afară de aceasta, ne-am așteptat cu toții ca experiența americană să fie topită atât în poezie, cât și în proză. Nu s-a întâmplat acest lucru. Practic, după plecarea sa în exil, Mihai Ursachi nu a mai scris nimic semnificativ. De ce, n-aș putea spune. Poate că spiritul său creativ a secat sau poate că n-a mai avut impulsul de a scrie. Contactul cu Occidentul și ieșirea în lumea de dincolo de ocean nu l-au stimulat, ci dimpotrivă, i-au anihilat și palidul impuls creator pe care-l avea atunci când mai era încă în România. E posibil ca acolo, în State, Ursachi să fi trăit o dramă. Oricum, el nu s-a putut adapta la modul de viață american și la valorile americane. A trăit izolat, având contacte mai mult cu cactușii din deșertul texan, unde a poposit prima dată, apoi cu țărmul stâncos al Pacificului, decât cu oamenii din jurul său. Statele Unite i-au deschis porțile spre o carieră universitară, oferindu-i, printre altele, postul de asistent de limba germană la Universitatea din Texas, apoi statutul de doctorand și lector la Universitatea de Stat din California. Ursachi era însă un om liber și destul de comod, astfel că orice înregimentare îl stresa. Oricum, el nu era făcut pentru viața de profesor. Statura de geniu pe care o aborda la Iași nu se plia pe spațiul universitar american. Acolo, profesorii aveau un comportament extrem de liber, apropiat de modul de viață al studenților. Rigiditatea sa mai mult sau mai puțin trucată nu se potrivea cu spiritul de viață liber de pe noul continent.
În America, Mihai Ursachi nu s-a simțit în largul lui. Dacă în Iași era adulat, în Texas sau pe țărmul Pacificului, Ursachi era un om al nimănui. Praful roșiatic, ariditatea deșertului și vasta întindere a oceanului, dar și a continentului american îl speriau. Apropiat ca spirit de Poe, poetul trăia totuși în America lui Walt Whitman, fapt care-i crea un mare disconfort fizic și spiritual. Poe era trecutul. Whitman acoperea însă prezentul, probabil și viitorul. Vocea lui vibra atât în marile orașe, cât și pe țărmul Pacificului.
E posibil ca Ursachi să fi trăit în America lui Whitman, cum a trăit în mahalaua Țicău, confundând deseori Pacificul cu Ciricul, unde fusese salvamar. Morga de geniu nu-i mai folosea însă la nimic. Probabil că unica soluție ca să scape de singurătate și să-și poată controla depresia care devenea din ce în ce mai apăsătoare a fost să se retragă în propria-i carapace și în alcool.
Întrebat fiind dacă poezia i-a fost de folos în America, poetul a răspuns: „În America, poezia nu mi-a folosit drept la nimic. Drept la nimic, nici măcar cât motorul acela al omului din Tecuci. N-am câștigat nici un cent pe poezie, absolut deloc. Am vândut motoare, dar m-am hotărât să studiez în continuare Martin Heidegger, am fost angajat ca asistent la o facultate de limba germană din statul Texas, fără să o fac pe poetul pe-acolo, că nu prea se vinde așa ceva.“
Însă nici studiul operei lui Heidegger, după cum mărturisește într-un interviu poetul, nu i-a folosit la mare lucru. „Noi, la Iași, eram foarte atașați de filosofia lui Martin Heidegger. Este vorba de Ioan Petru Culianu, de sora lui – Tereza Culianu, de poeții citați mai înainte (Cezar Ivănescu, Mircea Ciobanu, Dan Laurențiu, n.n.); noi toți trăiam în această atmosferă. Numai că eu a trebuit s-o iau de la început cu Martin Heidegger și asta pentru a putea trece teza de doctorat (despre raporturile filosofiei lui Martin Heidegger cu poezia lui Paul Celan), că altfel nu aș fi putut să predau și m-aș fi dus să spăl vase sau ca șofer de taxi. Eu am citit, așadar, din nou pe Martin Heidegger, pe o plajă din La Jola, vreo doi ani. O plajă foarte mică, unde l-am recitit și m-am dezgustat de el.“ Tot acolo, cel puțin pentru un timp, s-a dezgustat și de poezie.
Tot acolo, după propria sa mărturie, ce apare și în povestirea O tânără prietenă, o proză remarcabilă scrisă în America, singura sau aproape singura, Mihai Ursachi s-a îndrăgostit de o tânără focă solitară, ce dădea târcoale minusculei plaje în formă de scoică ascunsă printre stânci, unde obișnuia să vină poetul ca să contemple oceanul și să înoate, înfruntând valurile uriașe. „Locuiam de câtva timp, cu melancolica bănuială că nu voi mai locui niciodată altundeva în această viață, în mica stațiune de vilegiatură și retragere numită La Jola (în spaniolă Bijuteria).“ Rătăcind printre bogații vilegiaturiști cu aer selenar, sosiți din toate colțurile lumii, și localnici nonagenari, prosperi și ei, atinși de Alzheimer, poetul se simțea străin. Era un intrus. Singurătatea îl asalta din toate părțile. „Turiștii, ca și balenele, au regularitatea lor, în scurta-le trecere; fericiții localnicii au un mai lung sau mai scurt popas de făcut înaintea definitivei plecări. Ei sunt tăcuți, calmi și singuri.“
Având obligații „academice“ minime, care nu-l pasionau în niciun fel, poetul dispunea de suficient timp liber pentru a se dedica lungilor partide de înot în apele Pacificului. Cum snobismul și bârfa turiștilor de pe „mirifica“ plajă La Cova (Covată) începură să-l plictisească, poetul și-a găsit un refugiu pe o plajă intimă destinată doar propriei persoane. De fiecare dată când magistrul venea la locul său de pe țărm, tânăra focă își scotea boticul la suprafața apei și-l aștepta, urmărindu-l cum își leapădă sfios puținele veșminte, înainte de a intra în valuri. Poetul o botezase Rodi, din motive nostalgice. Înotau, umăr la umăr, Rodi îl însoțea în larg, făcând salturi jucăușe deasupra și dedesubt, rotindu-se în jurul lui cu mișcări pe cât de line, pe atât de tandre. „Odată gradul de intimitate între doi înotători fiind atins, relația noastră a rămas constantă ca între doi amanți fideli“, scrie el.
Înotând printre stâncile ascuțite, Mihai Ursachi ar fi vrut s-o familiarizeze pe Rodi cu filosofia lui Heidegger, dar s-a gândit, pesemne, că delicatei și tinerei sale prietene filosofia lui Heidegger nu i-ar fi de niciun folos, cum nu-i era, de altfel, nici lui. Povestea a durat câteva luni, dar a avut un final tragic. Intrând echipat în costum de vânător subacvatic în apele agitate ale oceanului, poetul și-a ucis, probabil din neatenție, din cauza furtunii, vizibilitatea era foarte mică, tânăra-i prietenă, confundând-o cu un rechin.
Ca să scape de mustrările de cuget și de cumplita singurătate a locului unde naufragiase, dar și de amintirea tinerei sale prietene, Mihai Ursachi l-a vizitat pe poetul aparținând unei alte generații, mult mai în vârstă decât el, pe profesorul de literatura hispano-americană de la Universitatea din Hawaii, Ștefan Baciu. Acolo și-a căutat Mihai Ursachi, în prealabil, și un job. A fost o vizită costisitoare pentru buzunarul lui, soldată cu un eșec. Traversând o jumătate de Pacific, de la Los Angeles la Honolulu, poetul, „ca să facă o impresie cât mai bună la catedră“, a închiriat un automobil atât de larg, încât abia s-a putut mișca pe străzile înguste ale orașului. „În insula Oahu, mărturisește el, unde se află capitala statului Hawaii, circulația este pe mâna inversă, iar străzile mai înguste decât la Iași¸ eu am vrut să fac o impresie la catedră cu mașina pe care am închiriat-o, dar nici nu mă puteam mișca bine cu ea pe străzi, așa de strâmte erau.“ Când l-a văzut apărând îmbrăcat în cowboy într-o mașină vetustă, „o hardughie“, profesorul Ștefan Baciu l-a întrebat: „Ce faci cu asta aici?“ Poetul i-a răspuns că vrea să-i cucerească pe cei de la catedra de germană, ca să-l angajeze. „Nu te vor angaja“, i-a dat verdictul Ștefan Baciu. Și așa a fost. Mihai Ursachi a mai avut parte de un eșec, fiind nevoit să se întoarcă în California, la vechiul său loc de muncă. S-a consolat făcând lungi partide de înot și golind sticle de whisky pe țărmul oceanului, gândindu-se cu durere în suflet la tânăra focă de care se îndră gostise și pe care a ucis-o tocmai pentru că și dragostea, ca, de altfel, și cariera universitară, și poezia deveniseră o povară pentru el. Nu, n-a ucis-o din greșeală, ci a ucis-o ca să rămână cu desăvârșire singur. Astfel a vegetat acolo până în ianuarie 1990, când prietenii l-au chemat să vină în țară.
Dar să revenim acum la plecarea sa. În cinstea plecării sale, Ursachi a ținut să dea o masă la restaurantul Hotelului Traian. A fost o seară memorabilă. Poetul era în vervă. A vorbit despre poezia lui. A ținut să bem mai întâi o sticlă de șampanie. Apoi am trecut pe vin. Chelnerii roia în jurul nostru ca niște muște, iar noi petreceam. Mihai Ursachi a comandat o sticlă de vin roșu. A ținut ca vinul să fie la temperatura camerei. Dar când ne-a fost adus vinul la masă, Mihai nu a fost mulțumit. În Marea Britanie, vinul roșu, a decretat el, se bea cald. I-am spus că nu suntem în Marea Britanie, ci în România. „N-are importanță, a zis Ursachi. Chiar dacă suntem în România, vom bea ca niște londonezi.“ Și spunând asta, i-a rugat pe chelneri să încălzească sticlele de vin. Chelnerii s-au conformat. Peste zece minute, ne-au adus sticlele de vin încălzite și le-au așezat în frapieră. Am băut vin cald, toastând cu cei de la mesele vecine. Vinul și-a făcut repede efectul. Mihai Ursachi a devenit tot mai expansiv. S-a ridicat de la locul lui și s-a dus la una din mesele vecine, unde se aflau două tinere în compania unor arabi. Le-a făcut curte, invitându-le la dans. Fetele însă nu i-au răspuns la avansuri.
La restaurantul Hotelului Traian exista, într-adevăr, un ring de dans. Exista și o orchestră. Orchestra cânta însă doar la anumite ocazii. De obicei, sâmbăta și duminica. Acum însă era luni. Chemând șeful de sală la masă, Mihai Ursachi a dat ordin să vină orchestra. Pe un ton amabil, dând dovadă de multă diplomație, șeful de sală al restaurantului Hotelului Traian i-a explicat că luni orchestra nu e inclusă în program. „Să fie inclusă“, a poruncit magistrul, bătând din picior. „Nu e chiar atât de simplu, i-a explicat șeful de sală, vorbind pe același ton liniștit. Orice schimbare în program trebuie aprobată de forurile de partid.“ „Vorbesc eu cu forurile și o să se aprobe. Să cânte acum, iar aprobările vor veni după. Mă voi ocupa de asta personal“, s-a agitat poetul.
În fine, în cele de urmă, cu vorbă bună, dar și cu unele amenințări, spuse mai voalat, avântul lui Ursachi s-a mai potolit. „În fond, a zis el, nici nu am nevoie de orchestră. Mă voi acompania singur și singur voi dansa pe ring.“
Și a dansat.
Eu l-am acompaniat bătând cu furculițele în frapiera și în paharele, și sticlele de vin îngrămădite pe masa noastră. Ursachi mi-a cerut să cânt Valurile Dunării, dar eu nu am cântat Valurile Dunării, ci The Wall de Pink Floyd, piesă pe care o ascultasem nopți întregi, în timp ce Ursachi, ca să fie în dezacord cu mine și să impresioneze cât mai mult publicul, dansa flamenco, acompaniindu-se la o chitară nevăzută.
Spectacolul a durat cam trei sferturi de oră. În intervale scurte de timp, magistrul revenea la masă și toasta în cinstea domnișoarelor, ba chiar și a studenților arabi. După care, mergând din ce în ce mai îmbățoșat, revenea pe ringul de dans, cărând de fiecare dată după el un alt scaun, luat de la mesele vecine, cu care dansa tango. La un moment dat, era așa de abțiguit că abia se ținea pe picioare. Mă așteptam să-l văd din clipă în clipă prăbușindu-se sub masă. Dar m-am înșelat, Ursachi era destul de rezistent la butură. Erau momente când se amețea, după care se trezea brusc din beție, devenind extrem de lucid. Mă luase și pe mine amețeala, dar mi-am turnat niște apă minerală și mi-am revenit. În fine, n-are rost să lungesc povestindu-vă cu lux de amănunte toată această întâmplare. Scena a culminat cu momentul în care, obosit de atâta mișcare făcută într-un ritm din ce în ce mai sacadat, magistrul Ursachi a ajuns la masa unde se aflau cele două tinere, îngenunchind în fața uneia din ele. După obiceiul său, moștenit, probabil, de la Nichita Stănescu, i-a cerut mâna, recitând pe un ton plin de emfază poezia Nunta în cer. Când a ajuns la ultima strofă, mi-a făcut semn să îi aduc de la masă un pahar cu vin.
M-am conformat și i-am adus: puteai să-l refuzi pe Mihai Ursachi?!
Luând paharul în mână, Mihai a recitat cu o voce cavernoasă versurile:„O, goarnele nunții mă cheamă degrabă,/ trăsura e jos, mai încet, mai încet… / – De când te aștept, multiubite, acum sunt o babă, / iar tu, bag de seama, aduci a schelet…“
Acesta a fost preambulul plecării lui Mihai Ursachi în America. Închei aici, spunând că întoarcerea a fost și mai spectaculoasă.