După sinteza panoramică asupra poeziei române din perioada postbelică, concretizată în 2023 prin ediția a doua din Poeți români de azi, Răzvan Voncu își continuă proiectul de amploare prin analiza aprofundată a prozei postbelice sub același generic neutru Prozatori români de azi (Ed. Cartea Românească, 2023), volum apărut spre sfârșitul anului trecut. Distribuția materiei exegetice este aranjată în modalitatea clasică a periodizării cronologice, conform generațiilor, însă prin raportare social-istorică la regimul totalitarist: Proza afirmată în perioada comunistă (în capitolele „Generația pierdută“, înainte și după realismul socialist; Resurecția prozei autentice și Generația șaizeci: resurecția literaturii), Postmodernism sub comunism și Prozatori afirmați după 1989. Teza polemică a tabloului sintetic al „prozatorilor români de azi“ este enunțată, cu argumente viabile, în cele patru eseuri introductive. Începând cu Opiul scriiturii: „Modelul uman pe care îl propune literatura noastră (și în special proza) nu este, decât arareori și prin excepție, universal.“ Acuzând „biruința facilă a stilului“, Răzvan Voncu își afirmă convingerea că, prin cultul exagerat al stilului, s-a ajuns la amortizarea „curajul(ui) estetic al scriitorului român.“ Cauza principală ar decurge din „absența sau, în tot cazul, carențele unei filozofii românești de existență, care să transpară, inteligibil pentru cititorul universal, din romanul nostru.“ Și propune ca „soluție“ temporală reabilitarea romanului social: „Proza creatoare de tipuri și de caractere, atentă la fundalul și la evoluțiile societății.“ Dar vede și aici un impediment în „incapacitatea prozatorului de a prevedea încotro se îndreaptă această lume în mișcare“, întrucât nu există „un timp optim“ pentru creație, ci doar „propice observației“. Mai mult decât atât: „Nu există nici modele literare pentru un nou roman social.“ Convingerea criticului, ce pare radicală pentru conformiști, este adecvat argumentată prin evocarea comparatistă a romanului sud-american și a prozei lui Franz Kafka.
În acord cu principiile enunțate, criticul dublat de istoricul literar abordează creația prozatorilor exponențiali din prima parte a studiilor de sinteză – cea mai amplă – în manieră monografică. Începând cu „Generația pierdută“, în cadrul căreia Marin Preda devine reprezentativ prin „conștiința artistică“ cu substrat moral: „Felul în care se articulează segmentele creației prediste atestă o conștiință artistică puternică, originală, și o gândire romanescă lucidă.“ Negând teza așa-zisei vocații țărănești a prozatorului, Răzvan Voncu afirmă tranșant, demonstrând apoi analitic: „În realitate, Preda este un scriitor modern, conștient de faptul că îi urmează lui Liviu Rebreanu, cel care scosese pentru totdeauna tema țărănească de sub zodia idilismului și a deformărilor politizante. Preda este realist și când scrie despre Cocoșilă, și când înscenează conversații literare pe teme de actualitate, între Victor Petrini și Ion Micu. Prejudecata că scriitorul stăpânește doar lumea rurală, eșuând în cea urbană, e doar atât: o prejudecată. Stupidă, ca toate prejudecățile.“ Analiza celor Cinci romane fundamentale (conform titlului) – anume: Moromeții, I și II; Intrusul – amplu comentat; Delirul se încheie cu concluzia tematică despre Cel mai iubit dintre pământeni: „Ca mărturie morală și intelectuală, romanul lui Marin Preda este unul dintre cele mai profunde care s-au scris în această parte a Europei, captivă timp de aproape o jumătate de secol în ghearele unei ideologii dezumanizante, brutale, care strivea individul în numele fericirii maselor abstracte.“
În capitolul dedicat Generației șaizeci este apreciat ca prozator reprezentativ (și tratat ca atare) Fănuș Neagu, nu doar prin „marele roman“ Îngerul a strigat, ci mai cu seamă pentru romanul „cu procedee anti-romanești“ Frumoșii nebuni ai marilor orașe, considerat „un exercițiu de stil și o originală replică peste timp (…) la proza somptuoasă și estetizantă de tip Mateiu Caragiale“. Această „replică viguroasă, plină de vitalitate și frenezie, mai puțin cizelată însă“, este comentată cu aplicație în secvențele Voluptatea stilului, Semnificații despre care, până în 1989, nu s-a putut vorbi și O iarnă buimacă. Dintre optzeciști, cu deprindere cvasi-monografică este comentată creația romancierului Gabriel Chifu, de la Fragmente din năstrușnica istorie a lumii… din 2009 până la În Drum spre Ikaria din 2019. Criticul distinge ca temă centrală în proza optzecistului, creator al romanului poliedric, „spiritualitatea ca sens final al existenței“ și „infuzia permanentă de repere literare și de referințe livrești“. Și remarcă metamorfozele artistice din eseistică și proză, care au determinat „o valutare superioară a scriitorului în ierarhiile criticii“ și „o schimbare de orizont de creație“. Titlurile secvențelor analitice ilustrează fidel noutatea discursului romanesc: Romanul ca un caleidoscop al timpului, Răsturnarea tipologiei, O radiografie a anomiei generale și Epifanie și hierofanie.
Asumându-și, evident, criteriul estetic în selecția scriitorilor care alcătuiesc tabloul sinoptic al prozei postbelice, Răzvan Voncu nu omite din studiile dedicate „generației pierdute“ – chiar dacă fragmentar, ocolind uneori capodopera – pe Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Nicolae Breban, Dumitru Radu Popescu, Radu Cosașu, Iulia Soare, Ion D. Sîrbu (ignorându-i romanele postume), N. Steinhardt și Ion Băieșu. Iar din „generația șaizeci“ sunt preferați valoric Constantin Țoiu, George Bălăiță, Augustin Buzura, Nicolae Velea, Ana Blandiana, Sorin Titel, Gabriela Adameșteanu, Dumitru Țepeneag, Gheorghe Scwartz și Octavian Paler. Paradoxală pare absența lui Ștefan Bănulescu, inclus de Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, unde aprecia Cartea Milionarului drept „un roman extraordinar, unul dintre cele mai originale din întreaga noastră literatură“. Omisiunea se explică, însă, prin criteriile tematico-stilistice enunțate în textele introductive. Cum a demonstrat-o și în Poeți români de azi, practicând cu fidelitate critica de întâmpinare, Răzvan Voncu năzuiește spre coagularea sintezelor pe temeiul fragmentelor critice bine articulate. În mai toate capitolele sintezei recente sunt integrate cronici literare despre o carte sau alta a unui prozator reprezentativ. Dar cele mai multe provin din comentarea cărților „generației optzeci“ sau ale „promoției nouăzeci“. De cronici axate pe o carte beneficiază, astfel, Ana Blandiana, Varujan Vosganian, Nichita Danilov, Horia Gârbea, Florin Toma, Cornel Nistea, Dan Perșa ș.m.a. Cronicile sunt retopite în discursul actual păstrând formula inițială, fără ajustări facile, în spiritul autenticității.
Preambulul capitolului final Proza criticilor este reprezentat firesc de romanul epistolar al corespondenței din timpul comunismului dintre cerchiștii I. Negoițescu și Radu Stanca, reeditat integral de Ion Vartic în 2022. Și se fundamentează pe confesiunile lui Nicolae Manolescu (Autobiografia critică), Eugen Simion (Jurnalul ca spațiu al libertății interioare), Mircea Zaciu (Pizonierul propriei efigii), Gabriel Liiceanu (Glosă la o permanență: proza de idei), Romul Munteanu (Iradiația sufletească a confesiunii), Eugen Negrici (Toamna decanului) ș.a. Încheindu-se cu proza confesivă a lui Alex. Ștefănescu (Comunismul: o poveste absurdă, narată realist) și a primului cronicar de la Echinox Petru Poantă (Clujul criticului echinoxist). Rețin opinia finală despre Eu și comunismul ca un epitaf in memoriam Alex. Ștefănescu: „ O lume absurdă, narată realist, și o rememorare pilduitoare, scrisă de Alex. Ștefănescu, cu umor amar și luciditate, pentru toți cei care, cu curiozitate genuină și bună-credință, vor dori să afle mărturia trecerii unui intelectual de vârf prin cele patru decenii și ceva de comunism.“
Scriitor cu disponibilități plurivalente – de la publicistică până la proză – Răzvan Voncu a debutat în critica literară în 2001, cu Secvențe literare contemporane, învecinându-se editorial cu „douămiiștii“. Un însingurat precoce printre generații în manifestarea creatoare, el își declară adeziunea în cadrul acestei cărți – în studiul despre Ovidiu Verdeș (1963-2022) – la generația regretatului teoretician literar (din Metafora – un concept deschis). Acceptând „posibilitatea lecturii de identificare“, criticul confirmă confesiv valoarea de excepție a unicului roman al lui Ovidiu Verdeș, Muzici și faze, publicat în anul-limită 2000: „Trebuie să spun că, și din această perspectivă, romanul său este excelent. Inventarul autentic de obiecte și repere din mitologia epocii comuniste, reconstituit ca la carte, face din Muzici și faze romanul unei generații. Al generației mele, dacă îi este permis criticului să introducă o notă personală.“ Apreciind autenticitatea rememorării și „controlul stilistic“, cronicarul congener, autor al sintezei, adaugă definitoriu: „În orice caz, e limpede că autorul este un spirit lucid, care a trecut prin această vârstă analizând-o și analizându-se, căci romanul are un palier autobiografic evident, chiar și pentru cei care – ca autorul acestei sinteze – nu știu prea multe despre autor ca persoană privată.“
Manifestându-se ca un solitar ingenios în concepția proiectelor critice, Răzvan Voncu demonstrează solidaritatea de bibliotecă în recunoașterea valorii estetice, cu priză ideologică. Prin comentariile de sinteză din Prozatori români de azi, studiind paradigma existențială a prozei contemporane, autorul își impune energic registrul stilistic personalizat prin dezinvoltura retorică, pigmentată colocvial și confesiv, prin atitudinea polemică și argumentația judicioasă din rama analizelor laborioase.