Osamu Dazai (1909–1948), pseudonimul literar al lui Shūji Tsushima, s-a născut în satul Kanagi din prefectura Aomori, în partea cea mai de nord-est a insulei Honshū, insula principală a arhipelagului japonez. La puţină vreme după moartea tatălui său, în 1923, Dazai a intrat la Liceul din Aomori, plecând astfel din casa părintească. Acolo, influenţat fiind şi de înclinaţiile artistice ale celorlalţi fraţi Tsushima, a început să scrie şi să publice texte literare atât în revista şcolii, cât şi în reviste literare. În 1927, Dazai a fost admis la Colegiul din Hirosaki, dar seria de succese academice şi literare care îl convinseseră deja că va deveni scriitor i-a fost întreruptă de vestea morţii marelui autor Ryūnosuke Akutagawa (1892–1927), un eveniment care a marcat nu numai parcursul vieţii şi carierei artistice ale lui Dazai, dar şi ale unei întregi generaţii de artişti. După ce s-a concentrat mai degrabă pe scris decât la studii, Dazai s-a mutat la Tōkyō în 1930 şi s-a înscris la cursurile Facultăţii de Limbă şi Literatură Franceză de la Universitatea Imperială din Tōkyō. În același an, are loc prima lui tentativă de sinucidere, după care viața scriitorului pornește pe o pantă descendentă. În 1935 și 1936 încearcă din nouă să se sinucidă, iar în 1948 își ia viața, alături de iubita lui. Trupul i-a fost găsit pe 19 iunie, când ar fi fost cea de–a 39-a lui zi de naştere. Dazai a debutat în 1933 în revista Bannen cu nuvela Omoide și a continuat să scrie povestiri şi nuvele de-a lungul anilor 1940. Cei mai prolifici ani pentru opera lui s-au dovedit cei de după cel de-Al Doilea Război Mondial, când sunt publicate contribuţiile lui esenţiale la literatura japoneză postbelică, nuvela Viyon no tsuma (1947), şi cele două mari romane, Amurg (Shayō, 1947) şi Decădere umană (Ningen shikkaku, 1948).
Lucrare reprezentativă a literaturii japoneze postbelice, Decădere umană este o carte-cult atât pentru publicul nipon, cât și pentru cititorii de pretutindeni. Este primul roman tradus în limba română din opera scriitorului japonez. Folosind convenția jurnalelor găsite, romanul trasează destinul artistului Yōzō Ōba, a cărui viață este marcată de inadecvare, eșec, alienare și disperare. În acest volum, romanul este însoțit de patru povestiri – Amintiri (Omoide, 1933), Eleva (Joseito, 1939), O sută de vederi ale Muntelui Fuji (Fugaku hyakkei, 1939) și Opt scene din Tōkyō (Tōkyō hakkei, 1941). (Editura)
(fragment)
De când mă știu am fost cuprins de groază în preajma oamenilor. Cum nu am nici cea mai vagă urmă de încredere în capacitatea mea de a vorbi și de a mă comporta ca o ființă umană, mi-am ținut aceste agonii solitare ferecate adânc în suflet. Tristețea, neliniștea… le-am ținut ascunse cu mare grijă pentru a nu fi expuse și m-am prefăcut a fi un optimist. M-am transformat treptat pe mine însumi pentru a mă potrivi perfect în rolul unui excentric ridicol.
Mi-am spus că, atâta vreme cât reușesc să-i fac să râdă pe cei din jur, indiferent de cum o fac, o să-mi fie bine. „Dacă reușesc, atunci n-o să le pese ființelor umane din jur că viețuiesc în afara existenței lor. Cel mai important lucru e să mă feresc a-i deranja în vreun fel. Trebuie cu tot dinadinsul să fiu nimic. Trebuie să fiu vântul, cerul…“ Așa că mă purtam ca o paiață, un rol născut din disperare, chiar și cu servitorii din casă, de care îmi era frică și mai abitir decât de membrii de familie, pentru că îi găseam și mai greu de înțeles.
Într-o vară i-am făcut pe toți să râdă în hohote când am început să mă preumblu prin casă îmbrăcat într-un pulover roșu de lână pe care mi-l îndesasem sub chimonoul de vară yukata. S-a râs atunci cu-atâta poftă, că până și fratele meu mai mare, care nu râdea niciodată, mi s-a adresat printre hohote cu o voce plină de afecțiune: „Te cam strânge la subțiori yukata aia, frățâne Yōzō!“ Adevărul e că sunt rău și de căldură, și de frig, așa că nu se punea problema să mă îmbrac în ditamai puloverul de lână în miez de vară. Îmi trăsesem de fapt peste brațe dresurile groase de iarnă ale surorii mele mai mici și lăsasem numai puțin să se ițească din mâneci, cât să creeze impresia că-mi pusesem pe mine un pulover.
Taică-meu se ducea mai tot timpul la Tōkyō cu treburi și avea și-acolo o casă în zona Sakuragichō din cartierul Ueno pentru astfel de călătorii, unde locuia cam jumătate din timp. Venea de fiecare dată încărcat cu cantități enorme de suveniruri și cadouri nu numai pentru cei din casă, dar și pentru alte rude, de parcă cumpărăturile erau modul lui preferat de a-și petrece timpul liber. O dată, în ajunul unei astfel de călătorii, ne-a adunat pe toți copiii în salon și ne-a întrebat zâmbind ce cadou ne-am dori din Tōkyō, notându-și cu mare atenție toate răspunsurile într-un carnețel. Era lucru rar pentru tata să se comporte cu atâta afecțiune cu noi, copiii.
– Și tu, Yōzō, ce-ai vrea să-ți aduc? m-a întrebat și pe mine când îmi veni rândul, dar eu n-am fost în stare decât să mormăi ceva neinteligibil.
Când eram întrebat ce-mi doream, reacția mea inițială era întotdeauna să spun „nimic“, pentru că singurul lucru care-mi trecea prin minte în acel moment era că, indiferent de ce aș primi, nu ar schimba absolut nimic în viața mea și nimic nu mă va bucura în vreun fel. Pe de altă parte, îmi era fizic imposibil să refuz ceva oferit de o altă persoană, chiar dacă îmi displăcea profund. Când primeam ceva nu eram capabil să spun că nu îmi place, iar când chiar îmi plăcea ce primeam gustam din el cu mare ezitare, aproape pe furiș, de parcă ar fi fost amar. Oricare din cele două opțiuni îmi crea o teamă de moarte și nu aveam nici măcar putere să aleg între cele două reacții pe care le aveam la dispoziție. Aici se regăsea, cred eu, rădăcina uneia dintre trăsăturile care avea să devină mai târziu una dintre cauzele majore ale „vieții mele pline de rușine“.
Am tăcut așadar și atunci când m-a întrebat tata. În cele din urmă, părintele își pierdu răbdarea așteptând, ba și chiar și ceva din buna dispoziție.
– O carte, nu-i așa? Sau poate o mască pentru dansul leului de Anul Nou de la gheretele din Asakusa? Se găsesc acum și pentru copii. Nu-i așa c-ai vrea și tu una?
Cuvintele „nu-i așa c-ai vrea“ îmi repugnau încă și mai abitir, orice răspuns devenind acum imposibil. Până și-o replică caraghioasă de bufon părea de neimaginat.
– O carte ar fi cel mai potrivit cadou, zic eu, a răspuns în locu-mi fratele, abordând figura lui serioasă.
– Aha! închise tata brusc carnețelul fără să mai scrie nimic, vizibil dezamăgit de răspuns.
Ce eșec teribil! Părintele meu se supărase și mă puteam aștepta acum la o răzbunare cumplită din partea lui. Tremurând în pat toată noaptea, m-am chinuit să mă gândesc cum să repar situația pe care o creasem. M-am strecurat afară dintre pături și m-am dus tiptil în salon direct la sertarul în care eram sigur că tata își pusese carnețelul. L-am scos din sertar și-am dat paginile până am găsit-o pe cea unde își notase cadourile pentru noi. Am umezit apoi cu limba creionul agățat de carnet și, după ce-am scris apăsat „dansul leului“ în dreptul meu, m-am întors în pat. Nu-mi doream, de fapt, câtuși de puțin să primesc o mască pentru dansul leului. Aș fi preferat mai degrabă o carte. Tata însă voise să-mi cumpere o mască, iar eu nu voiam nimic altceva decât să îi fac pe plac și să-l ajut să-și recapete buna dispoziție. Asta mă și făcuse să mă duc pe furiș în salon în miez de noapte.
Aventura mea nocturnă a dat însă rezultatele așteptate și l-am auzit din camera copiilor pe tata, proaspăt revenit de la Tōkyō, spunându-i mamei:
– Ei, ce crezi c-am găsit când mi-am deschis carnețelul la magazinul de jucării din Nakamise? Uite, a scris cineva aici „dansul leului“, iar ăsta nu-i scrisul meu. N-am știut ce să cred vreme de-o clipă și-apoi îmi dădui seama: trebuie să fi fost una dintre glumele lui Yōzō. Când l-am întrebat ce vrea de la Tōkyō n-a scos nici o vorbă și mi-a stat acolo ca un popândău rânjindu-se la mine. O fi stat el mai apoi și s-o fi gândit și, când și-a dat seama cât de mult își dorea masca aia pentru dans, n-a mai rezistat. Apăi, ce să mai zici? E-un caraghios de copil și ăsta! Se face că n-are nici o idee ce-ar vrea și-apoi se furișează să-mi scrie-n carnețel. Dacă tot voia așa de mult masca aia, nu putea să-mi fi spus de la bun început? M-a bușit un râs de mama focului în mijlocul magazinului, de se uitau toți la mine ca la urs. Ia, zi-i să se prezinte aici pe loc.
Altă dată, i-am adunat pe toți servitorii în camera occidentală și l-am pus pe unul dintre ei să bată aiurea în clapele pianului (deși locuiam la țară, aveam în casă tot felul de instrumente cuvenite unei locuințe moderne). Am purces apoi să dansez un dans indian acompaniat de melodia aceea fără cap și fără coadă, făcându-i pe toți cei prezenți să râdă în hohote, de se tăvăleau pe jos. Frate-meu mi-a făcut și-o poză cu blițul. Când am developat-o, amuzamentul s-a intensificat și mai abitir pentru că în poză mi se zărea și puța prin despicătura creată în timpul țopăielii mele de cele două ștergare din care îmi făcusem acoperământul din jurul mijlocului. Consideram o victorie personală faptul că se râsese atât de mult pe seama acelui dans, mai mult chiar decât mi-aș fi putut imagina.
Aveam abonamente lunare la ceva mai bine de zece reviste pentru copii, pe lângă tot felul de cărți pe care mi le comandam de la Tōkyō pentru a le devora învăluit în tăcere. Așa se făcea că eram extrem de informat despre aventurile Profesorilor Mechara Kuchara și Nanja Monja, și știam bine și tot felul de povestioare de groază, istorii de aventuri, cântecele, cimilituri și bancuri, material din plin pentru poveștile absurde cu care îmi amuzam publicul format din membrii familiei mele.
Dar cu școala? Cum o duceam cu școala?
Începusem să mă bucur de ceva respect la școală. A fi respectat însă avea un efect negativ asupra mea și mă intimida cumplit. Singurul mod în care îmi puteam imagina un om „respectabil“ era cineva care reușise aproape complet să-i păcălească pe toți cei din jur numai pentru a-și vedea înșelăciunea dezvăluită de o ființă omniscientă și omnipotentă, care îl distrusese și îl făcuse de rușine. Așadar, mă gândeam că, și dacă reușeam să-i păcălesc pe mai toți din jur cu privire la cine eram, unul dintre ei tot avea să afle adevărul despre mine, și mai devreme sau mai târziu toți ceilalți îl vor ști și ei. Și-apoi cine știe cum se vor răzbuna toți aceia care se lăsaseră păcăliți? Gândul la mânia lor mă înspăimânta de moarte.
La școală îmi făcusem renume nu neapărat pentru că proveneam dintr-o familie bogată, ci pentru că, așa cum se spune, „mă ducea mintea“. Eram firav și bolnăvicios și lipseam de la școală mult, câteodată chiar și câte-o lună sau două, ba chiar și aproape un an întreg. Odată revenit însă la școală, încă în convalescență și slăbit așa de tare, încât trebuia să fiu dus cu ricșa, dădeam examenele de final de an și ieșeam tot timpul cu cele mai bune note datorită „minții“ mele. De-nvățat, nu prea învățam nici când mă simțeam bine. În timpul orelor de citire, desenam caricaturi, iar în pauze îi făceam pe copii să se tăvălească de râs cu explicațiile pe care le dădeam desenelor. La orele de compunere nu scriam decât istorioare amuzante și comicării, enervându-l pe profesorul care mă mustra pe față, dar despre care știam că se amuza și el teribil de ce scriam. Într-o bună zi, am predat o temă cu o compunere pe care o scrisesem într-o manieră comică și în care povesteam despre o călătorie cu trenul până la Tōkyō, în timpul căreia urinasem pe holul trenului, într-o scuipătoare. Adevărul e că, făcându-mi-se să mă duc la baie, m-am folosit de inocența-mi copilărească pentru a pretinde că nu știam la ce folosește scuipătoarea și am folosit-o dinadins pe post de pisoar. Eram atât de convins că profesorul îmi va găsi istorioara extrem de amuzantă, încât l-am urmărit când a ieșit din clasă la sfârșitul orei ca să se întoarcă în cancelarie. De-ndată ce-a ieșit din clasă, mi-a scos compunerea din teancul pe care îl căra în mână și a început să citească în timp ce mergea pe holul școlii. N-a trecut decât vreun minut, c-a și început să mustăcească a râde. Iar când a intrat în cancelarie, l-am văzut prin geamul ușii după ce terminase probabil de citit, râzând în hohote, cu fața stacojie. Am stat acolo ascuns până când mi-a pus compunerea la loc în teancul de hârtii, simțindu-mă foarte mulțumit de mine însumi.
Un ștrengar pus pe șotii.
Reușisem așadar să par un măscărici. Reușisem să mă salvez de la aparența de-a fi respectabil. Nu aveam decât note de zece, cu excepția notei la purtare, unde nu treceam vreodată de 5 sau 6, o constantă sursă de amuzament pentru toți cei din familie.
Personalitatea mea însă era diametral opusă celei de ștrengar pus pe șotii. Servitorii noștri mă învățaseră destule lucruri deplorabile și eram deja corupt. Cu mintea mea de acum îmi dau seama că a pune un copil să facă astfel de lucruri este poate cea mai urâtă, mai nemiloasă, mai crudă crimă pe care poate să o comită o ființă umană. Eu însă am suportat-o cu stoicism. Ba mai mult decât atât, cred că mi-a dat acces la înțelegerea încă unui aspect a ceea ce înseamnă să fii om. Zâmbesc cu gândul la propria mea slăbiciune, dându-mi seama că, de aș fi fost învățat să spun întotdeauna negreșit adevărul, aș fi putut probabil să le împărtășesc părinților mei crima care fusese săvârșită împotriva mea. Dar, pe de altă parte, nu aș fi fost niciodată în stare să-mi înțeleg propriii părinți. Iar a căuta ajutorul oricărei alte ființe umane îmi era peste putință, din moment ce nu mă puteam aștepta sub nici o formă la vreun sprijin din partea altcuiva. Și, chiar de m-aș fi plâns tatei sau mamei, sau poate chiar la poliție, la guvern, eram convins că se va găsi până la urmă cineva care să mă reducă la tăcere, cineva pentru care lumea avea mai multă înțelegere și ale cărui acțiuni primeau automat aprobarea tuturor celor din jur. Până la urmă, e clar că suntem înconjurați de favoritism și că nu are nici un sens să mă plâng altcuiva. Așa că m-am abținut de la a spune adevărul, pentru că nu vedeam o altă opțiune pentru mine, indiferent de ce mi se întâmpla, decât să fac pe paiața.
Parcă-i și aud pe unul sau pe altul amuzându-se copios pe seama mea: „Cum să n-ai încredere în oameni? Da’ de când te făcuși creștin, dom’ne?“ Ca și cum lipsa de încredere în oameni trebuie neapărat să aibă ceva de-a face cu religia! Nu este, în fond și la urma urmei, nimic altceva decât purul adevăr că toți oamenii, chiar și cei care fac poante pe seama mea, trăiesc într-o absolută lipsă de încredere unii față de alții și nu petrec nici o secundă măcar gândindu-se la Dumnezeu sau la orice altceva similar?
Eram încă un băietan când s-a petrecut următoarea întâmplare. Venise în urbea noastră un mare om politic din partidul al cărui membru era și părintele meu. Servitorii noștri mă luară și pe mine la teatru, ca să ascult discursul acelui politician. Sala era plină ochi cu concetățeni de-ai noștri, mai ales aliați și amici de-ai tatălui meu, care aplaudau frenetic la vorbele celui de pe podium. De îndată însă ce se termină discursul, toți cei prezenți s-au răspândit în noaptea înzăpezită în bisericuțe, discutând care mai de care mai critic părți din discurs. Am auzit clar vocile unora dintre amicii cei mai apropiați ai tatei plângându-se aproape mânioși de inepția cuvintelor din deschidere rostite de tata sau cât de greu le fusese să priceapă ce și cum în discursul marelui politician. Aceiași oameni s-au oprit apoi pe la noi acasă, au intrat în sufragerie și l-au felicitat pe tata cu expresii de delectare pură întipărite pe față pentru extraordinarul succes din seara aceea. Până și servitorii, întrebați de mama despre eveniment, au răspuns la unison că fusese extrem de interesant. Aceiași servitori nu avuseseră decât vorbe de ocară pe drumul spre casă și spuseseră că adunările politice sunt cele mai plictisitoare evenimente la care erau forțați să participe.
Iar acestea nu sunt decât exemple minore, pentru că sunt convins că viața e plină de altele mult mai bune, mai calme, pline de minciuni, unele poate chiar desăvârșite, splendide în nesinceritatea lor, exemple în care oamenii se mint unii pe alții fără ca măcar să se rănească, oricât de ciudat ar părea, pentru că nici măcar nu sunt conștienți de faptul că se mint unii pe ceilalți. Pe mine însă nu mă interesa minciuna reciprocă. Eu îi păcăleam pe cei din jur cu clovneria mea. Și nici nu mă preocupam cine știe ce de moralitate așa cum apare în manualele de etică, sub numele de „corectitudine“. Mi-e pur și simplu prea greu să înțeleg genul de om care trăiește sau care este convins că poate trăi în puritate, fericire și calm în timp ce se scaldă în înșelăciune. De l-aș fi putut înțelege, poate că nu ar mai fi trebuit să mă tem în felul ăsta de oameni, nu ar mai fi fost necesar să mă opun cu vehemență vieții de om și nici nu aș mai fi trăit chinurile iadului în fiecare noapte. Pe scurt, motivul pentru care nu am spus nimănui despre acea crimă josnică a servitorilor împotriva mea nu a fost din cauza lipsei de încredere în oameni și nici, desigur, pentru că aș fi avut înclinații creștine, ci pentru că cei din jurul meu mă izolaseră complet de lumea încrederii sau lipsei de încredere. Până și părinții mei adoptau câteodată atitudini extrem de greu de priceput din punctul meu de vedere.
Mai cred acum și că multe femei au reușit în mod instinctiv să îmi detecteze această singurătate sufletească (deși nu am mărturisit-o nimănui niciodată) și așa s-a făcut că mai târziu în viața mea aveau să profite de mine în fel și chip. Femeile m-au considerat întotdeauna un tip căruia nu-i era greu defel să țină o iubire secretă.
(Romanul Decădere umană, este în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.)
____________________________________________________________
1 Autorul folosește cuvântul indeyan sau indyan în original pentru a se referi cel mai probabil la mișcările specifice unui dans ritual al triburilor native din America de Nord.
2 Mai degrabă decât un personaj literar sau de benzi desenate manga, Profesorul Mechara Kuchara (sau Știe-tot) era pseudonimul folosit de către redactorul-șef al popularei reviste pentru copii „Shōnen kurabu“ („Clubul copiilor“). Rubrica acestuia, „Kokkei daigaku“ („Universitatea Umorului“) răspundea lună de lună cititorilor. Rubrica a debutat în 1920.
3 Greu de identificat în literatura pentru copii din Japonia interbelică (deși este un personaj faimos de manga al autorului Chō Shinta în anii ’90 ai secolului trecut), numele acestui personaj s-ar traduce aproximativ prin „Cum se spune“.
Prezentare și traducere din japoneză de George T. Șipoș