E o oră inexplicabilă rațional, legată probabil de astre, oră în care omul aflat în deplinătatea forțelor, înconjurat de aura corpului său, își fixează ori își schimbă destinul. Fiecare ființă gânditoare care și-a putut materializa gândurile a traversat în viață o oră astrală. Ne învârtim printre milioane de oameni, contemporanii noștri; o mare parte a lor au avut sau vor avea ora specifică. Ceea ce mărește misterul și îl universalizează este faptul că omul nu poate ști când i-a fost hărăzită ora; mai mult decât atât, nu poate explica verosimil cum s-a ajuns la acea oră hotărâtoare; și e probabil ca aceste ore privilegiate să fie irepetabile, să se ivească o singură dată în viață.
Ar fi mai ușor să descoperim ora astrală a unor personaje din trecut, artiști sau oameni publici, cărora le cunoaștem perfect biografia. Chiar și în acest caz vom face doar presupuneri, ținând seama de faptul că și preferințele noastre joacă un rol.
Dacă ne întrebăm care a fost ora astrală a unui personaj de prim rang al culturii noastre, a lui Titu Maiorescu, de exemplu, întâmpinăm dificultăți: tânăr de o precocitate maladivă, posesor al unei biografii spectaculoase, beneficiar al unei cariere strălucite (profesor universitar și rector înainte de împlinirea a treizeci de ani, fondator al celei mai importante grupări literare din epocă, parlamentar, ministru, prim-ministru etc.), s-ar părea că o mulțime de momente ale vieții lui pot candida la postul de moment hotărâtor.
În ce mă privește, am o propunere cu aparențe modeste. Cred că marea oră a vieții lui Maiorescu a fost atunci când eroul era încă foarte tânăr. În iarna 1869-1870, prin februarie, Iașul era un târg cufundat în zăpadă și noroi. Când, pe adresa „Convorbirilor literare“, sosea o scrisoare de la un necunoscut, ea a fost deschisă ca oricare alta. În plic se găsea o poezie propusă spre publicare. Maiorescu a luat foaia pe care i-o întinsese Iacob Negruzzi și a început să citească versurile necunoscutului:
Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste,
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei.
Venere, marmoră caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braț molatic ca gândirea unui împărat poet…
Criticul s-a oprit și s-a întors spre Negruzzi: „Cine este acest Emi nescu?“ – „Nu știu. Scrisoarea e trimisă din Viena“. În paranteză fie spus, poetul mai publicase câteva poezii în reviste cunoscute, dar numele lui nu ajunsese până la Iași.
Ce a urmat știm bine: călătoria lui Negruzzi la Viena, întâlnirea cu Eminescu petrecută parcă în transă într-o berărie, modul în care cei doi s-au recunoscut fără să se cunoască dinainte. Dar în acea zi de iarnă mohorâtă, în modestul târg al Iașilor, viața lui Maiorescu avea să se schimbe fără ca principalul interesat să-și dea seama. Va înțelege pe deplin semnificația acelui moment abia peste ani, când totul va deveni istorie.
Maiorescu studiase poezia latină încă din gimnaziu; cunoștea poeziile germană și franceză citite în original; știa destul greaca veche pentru a lua contact cu tragicii greci; studiase pe cont propriu italiana de dragul poeziei din Peninsulă. Citind însă versurile necunoscutului Eminescu („Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este…“), criticul-profesor a fost, probabil, frapat de o realitate tot mai evidentă pe măsură ce lectura avansa: pentru prima oară în poezia românească, o gândire de asemenea subtilitate se plia perfect pe un vers de asemenea înălțime figurativă. Maiorescu îi citise pe pașoptiști, dar ceea ce vedea acum în Venere și Madonă i se părea fără egal. Va scrie apoi despre această poezie (reproșându-i totuși finalul cam teatral), dar va porni pe un „drum Eminescu“ ce va dura până la sfârșitul vieții sale. Prețuirea pentru Eminescu mergea crescând până la convingerea că poetul a scris cele mai frumoase versuri din limba română. Datorită lui Maiorescu, manuscrisele eminesciene au fost păstrate cu grijă, apoi inventariate și catalogate la Academie, pentru a deveni apoi un fond public.
Fără Junimea, viața lui Eminescu ar fi fost alta: poziția poetului, până atunci necunoscut, în sânul celebrei societăți literare s-a stabilit prin Maiorescu. Cât ar fi însemnat pentru marele critic Eminescu și poezia lui fără iluminarea produsă în iarna lui 1870? Nici măcar Maiorescu însuși n-ar fi putut-o spune vreodată. O calculăm noi astăzi, după trecerea a mai bine de un secol și jumătate.