Corespondență
Zaharia Tudorel, „elev la o școală sanitară privată“, reclamă faptul că unele lucrări cu specific medical online i-au fost însușite de mai multe persoane. Ca urmare a protestului pe lângă direcția școlii, „am fost convocat de patroana școlii și mi s-a solicitat AUTORIZAȚIA DE SCRIITOR. Am crezut că e o glumă proastă“. În ce ne privește, nu suntem siguri că e vorba doar despre o glumă, oricât de proastă ar fi. Corespondentul nostru ne întreabă dacă „ocupația de scriitor necesită o autorizare specială“. Nu, nu e nevoie de autorizație ca să fii scriitor. Nicio organizație sau școală, nici Uniunea Scriitorilor, n-au eliberat vreodată o astfel de autorizație.
Îi mulțumim lui Virgil Răzeșu de a ne fi trimis Scrisoarea deschisă a lui Dan Puric către conducătorii țării. Ne-am lămurit cel puțin în privința unui vot din câte ne așteaptă anul acesta.
Cristian Meleșteu a uitat să atașeze scrisorii poeziile pe care le dorește publicate.
Fostul meu student, Ioan Groșescu, absolvent 1966, îmi trimite două fotografii în care îi recunosc cu emoție pe câțiva colegi ai lui dintr-una din cele mai strălucite serii de studenți din lunga mea carieră. Îi mulțumesc.
Nu știu ce îl determină pe Ion Coja să încerce să mă convingă De ce nu pot să fiu antisemit. Argumentul principal ar fi că a avut numeroși prieteni evrei. „Antisemit, adică o persoană care să nu poată simpatiza sau admira pe cineva pe motiv că acel individ este evreu, este exclus să fiu.“ Doar că antisemitismul este o ideologie, având așadar legătură cu ideile, nu cu amicițiile. Nici cu faptul că tatăl i-a fost persecutat politic de comuniști. Nu văd de ce aș publica scrisoarea lui Coja, de vreme ce și restul argumentelor pro domo sunt tot așa de neconvingătoare. Și nici de ce aș cita din nou din textele lui în care întâlnești la tot pasul fraze cu caracter antisemit, începând de la menționarea tendențioasă a originii: evreul cutare, ne-evreul cutare. (N.M.)
De la dreapta la stânga și viceversa
Toate campaniile pentru alegerile locale au cunoscut fenomenul migrării primarilor dintr-o parte în alta a spectrului politic. Ba chiar, cu un deceniu și ceva în urmă, guvernul a votat o ordonanță care modifica legea: migranții nu mai erau obligați să renunțe la funcția obținută pe listele partidului pe care îl părăseau. E bine de știut totuși că efectul acestor schimbări n-a fost niciodată cel scontat. Indiferent de numărul traseiștilor, apreciat de fiecare dată diferit de către partide, rezultatul votului n-a fost modificat în chip semnificativ. O explicație constă în faptul că la cele trei mii de primari din țară, procentul migranților a fost fără importanță. În plus, cei mai mulți primari de localități mici și mijlocii sunt aleși așa zicând pe persoană fizică și nu în funcție de apartenența politică. Am oarecare experiență în această materie, așa că pot fi crezut pe cuvânt. Alegerile nu sunt, în nicio țară democratică, complet previzibile. Dacă presa ar relua după alegeri sondajele, ar constata că niciunul n-a prevăzut de fapt rezultatul. Este și cazul celor care anunță cutremurele la televiziune și nu mai sunt după aceea confruntați cu realitatea. Fenomenele sociale sunt încă și mai rar previzibile decât cele naturale. Iar dacă ne referim la politică, modificările se produc de la oră la oră. Ceea ce aflăm dimineața nu mai este valabil la prânz. Săptămâna trecută, informațiile privitoare la candidaturi își schimbau culoarea precum cameolonii. Analiștii politici știu prea bine aceste lucruri, dar nu toți dau dovadă de prudență, lăsându-se, cum se spune, luați de val. Mai este un motiv care ar trebui să ne oblige la prudență când comentăm traseismul în plină campanie de alegeri locale: traseismul n-are caracter doctrinar, nu reflectă o reorientare ideologică. Și nici chiar una politică. E legat exclusiv de interese și/sau de considerente personale. Pe de altă parte, ar fi greșit să ne închipuim că traseiștii își cunosc interesul adevărat, pe termen lung. Nici vorbă, interesul lor e punctual, dictat de considerente ocazionale, pe care și le apreciează, după capul lor, care e rareori mobilat cum se cuvine pentru un scop nobil. Liderul PSD Timiș a prezentat sâmbăta trecută mai mulți primari care ar fi trecut de la PNL și de la USR la PSD. Două lucruri mi-au atras atenția. Primul: felul cum arătau și se exprimau traseiștii. Am condus și eu un partid: vreau să spun că i-aș fi refuzat pe capete fără nicio ezitare numai văzându-i cum se înfățișează în fața telespectatorilor (sala în care evenimentul istoric avea loc era goală). Al doilea: motivele invocate în sprijinul migrării. N-au fost lăsați să și le expună decât trei. Toți trei au spus același lucru și în aceleași vorbe: după atâția ani la dreapta, am simțit nevoia să văd și cum e la stânga. Curat Caragiale! (N.M.)
Logica exprimării
Noi vorbim, noi auzim: sunt ani buni de când dezbatem dificultățile din ce în ce mai mari cu care se confruntă limba română vorbită și scrisă. Zadarnic! Greșelile sunt tot mai abundente: de ortografie, de gramatică, de vocabular. Mai rar, au fost remarcate greșeli, la fel de frecvente, de logică a exprimării. Scriind aceste rânduri, trag cu urechea la discuțiile de pe un post TV. Îl aud pe un fost parlamentar, nelipsit de pe postul cu pricina: „Sunt la curent cu subiectul, pentru că lucrurile stau cam așa [cum spun eu, adică].“ Cu câteva minute înainte, pe un alt post, un economist reputat confunda (nu pentru prima oară) complementul direct cu circumstanțialul de scop: „Nu pot ca să spun care este soluția.“ S-ar părea că nici conjuncțiile nu mai joacă rolul firesc pe care li-l rezervă gramatica. Tot soiul de reporterițe de teren se exprimă la fel de precar din acest punct de vedere. Ba chiar și moderatoare. După deriva vocabularului, iată, gramatica, altfel spus, structura însăși a limbii române, intră într-un proces de disoluție. Voi reveni. (N.M.)
Vulnerabilitatea lui Putin
Pe o idee originală se bazează Editorialul semnat de Andrei Cornea în numărul din 20 februarie-4 martie al revistei „22“. E vorba despre o paralelă între maniera sovietică de a-i reprima pe cei ostili regimului, numiți îndeobște disidenți, și felul în care procedează astăzi Putin: „[În timpul regimului sovietic poststalinist], disidenții sovietici notorii erau fie închiși (închisoare sau domiciliu obligatoriu), dar ținuți în viață, fie expulzați. Regimul se ferea să producă martiri, cel puțin nu în proporțiile în care o face regimul Putin. De ce? Mai întâi, contestatarii puterii de atunci erau percepuți din interior și din exterior ca disidenți, fără capacitatea de a schimba regimul, ci doar, în cel mai bun caz, de a-l umaniza și de a-l moraliza, determinându-l să-și respecte propriile promisiuni fundamentale. Acei disidenți nu erau competitori sau adversari politici nici ai lui Hrușciov, nici ai lui Brejnev sau Andropov. […] Regimul sovietic și cele comuniste, în general, se percepeau pe ele înseși ca foarte puternice. […] Situația s-a schimbat complet în zilele noastre. Navalnîi, acum, sau mai înainte Nemțov, Berezovski și alții omorîți din ordinul lui Putin sunt percepuți de regim nu ca disidenți, ci ca actuali sau potențiali competitori politici. […] Într-adevăr, în jurul lor s-ar putea oricând ralia o forță ostilă actualului președinte. […] Pe scurt, Hrușciov, Brejnev, Andropov sau chiar Gorbaciov își permiteau generozitatea să nu facă martiri, fiindcă își credeau puterea de neclintit, având de partea lor legitimitatea conferită nu de popor, ci de Istorie. Se înșelau. Putin se crede obligat să facă martiri, ca să supraviețuiască. Mimează legitimitatea sosită din partea poporului prin alegeri trucate și prin opresiune polițienească și sosită din partea lui Dumnezeu prin subordonarea totală a Bisericii. Totuși, își percepe puterea ca fragilă. Și, spre deosebire de vechii conducători sovietici, aici nu se înșeală.“ Așadar, vulnerabilitatea lui Putin constă în convingerea lui că deține pe vecie o putere dată de Dumnezeu, deși este doar temporară: toți ayatolahii de felul lui Putin au nevoie de martiri ca să fie întăriți în convingerea lor de natură religioasă. (N.M.)
Sportul românesc
Cine nu știe că toate ramurile sportului românesc, cu excepția canotajului, a tenisului de masă și a încă una sau două discipline mai puțin populare, nu mai contează pe plan internațional decât prin performanțele individuale ale câtorva sportivi excepționali? Cauza principală fiind subfinanțarea (buget de 25 de milioane de euro, dacă nu greșesc), e vorba și despre un dezinteres general al statului față de domeniul în care s-au ilustrat de-a lungul vremii sportivi cunoscuți în toată lumea, în atletism, în fotbal, în handbal, în volei (cei din generația mea își amintesc de o finală a CCE la volei disputată între două echipe din România) și nu numai. Un Minister al Sportului a fost ba înființat, ba desființat. Supraviețuiesc câteva cluburi private, în fotbal, sport popular care își poate permite. Dar care se află în declin și ele, fiindcă patronii sunt preocupați de bani, nu de sport. Cine vorbea oare despre becalizarea fotbalului românesc? De aceea sportul românesc nu mai contează nici măcar pe plan național. Cum arată Naționala de fotbal actuală dacă o comparăm cu aceea a Generației de Aur? Nu de mult a dispărut ultimul ziar de sport. Cititor de presă scrisă fiind, citeam în anii din urmă doar „Gazeta sporturilor“. La altele renunțasem, fiindcă nu mai era nimic de citit în ele. (România se numără printre puținele țări în care presa scrisă, intrată cu un deceniu în urmă pe online, n-a revenit pe hârtie.) Nici în cele mai opresive perioade din regimul comunist, n-au dispărut gazetele de sport. Citeam „Sportul popular“, și cum s-a mai numit ziarul, de când eram elev la Sibiu, cu șaptezeci și cinci de ani în urmă. Am citit „Gazeta sporturilor“ până la ultimul număr din toamna lui 2023. Am trecut zilele din urmă pe Digi TV fiindcă are mai multe rubrici de sport decât celelalte firme. (N.M.)
Erată
Într-o notă de la pag. 28 a numărului trecut, am făcut-o lată: l-am botezat pe eroul lui Camil Petrescu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război Emil Gheorghidiu. Camil l-a numit Ștefan. Nu-mi rămâne decât să adresez scuzele de rigoare cititorilor, iar lui Ștefan să-i promit un miel de Paște, cum cere cutuma. Online, firește. Și ca să fac puțin haz de necaz, mărturisesc o greșeală cu mult mai gogonată decât aceasta, din ediția a IV-a a Contradicției lui Maiorescu de la Humanitas, din urmă cu ani buni. Ediția a avut parte de o corectură impecabilă. N-am descoperit decât o singură greșeală în aproape 300 de pagini. Dar ce greșeală! Citam în premieră titlul unui mic studiu despre filosofia criticului: Herbartianismul lui Maiorescu. Titlul a devenit Portugalia lui Maiorescu. Poate cineva să-mi explice cum filosoful german Herbart a fost botezat după numele cunoscutului stat european? (N.M.)