Scrisoare deschisă
Doamnă Ministru al Educației,
Nu ne cunoaștem personal, dar, ca fost profesor de literatură română la Universtatea București, cu o experiență de peste o jumătate de secol, interesat de școala românească, n-am putut să nu vă urmăresc în activitatea de ministru, îndeosebi în perioada reformei, a cărei sarcină ați preluat-o de la predecesorul dv. Nu vă ascund că eu consider reforma greșită și cu consecințe foarte grave. Am scris pe această temă mai multe articole. Am publicat în „România literară“, revistă al cărei director sunt de 34 de ani, numeroase intervenții ale unor dascăli din cele mai felurite discipline, inclusiv un memoriu datorat Secției de Filologie și Literatură a Academiei Române, al cărei membru sunt. N-am avut niciun feed-back din partea dv., nici din partea predecesorului dv. Nu că m-aș fi așteptat. Din păcate, nu mai am vârsta tuturor naivităților. Trebuie să vă mărturisesc că nimic din ce se întâmplă în școală nu-mi este străin. Și dacă m-am dovedit incapabil să vă rețin atenția cu o problemă majoră, precum reforma, mă gândesc că poate am noroc cu una relativ mai puțin importantă, pentru dv., doamnă ministru, nu pentru mine, în ochii căruia toate problemele sunt importante. Cu atât mai mult, cu cât problema are o strânsă legătură cu reforma, chiar dacă o precede. Un articol din acest număr al „României literare“, datorat unei profesoare de gimnaziu și doctor în litere, ne semnalează faptul că numeroase școli n-au afișat rezultatele la recenta simulare a elevilor de clasa a opta, pentru că un ordin al ministrului, datând de ceva vreme, le-ar obliga să trateze nota din catalog sau de la examen ca date personale protejate de legea confidențializării. Același lucru se petrece și în unele facultăți. Aflu cu aceeași ocazie că nota din catalog și de la examen nu figura de la început în ordinul ministrului. Lucru firesc: o notă e o formă de stimulare. De ce s-o ascundem? Cineva, nu știu cine, ar fi introdus-o în aceeași categorie cu data nașterii și a celorlalte date personale. Rezultatul acestei aberații a făcut ca profesorii să-l informeze pe fiecare elev personal de nota pe care a primit-o. Între patru ochi. Abuz cât se poate de clar: legea și ordinul ministrului nu interzic afișarea listelor pe clase și pe școli. Și una, și alta au în vedere exclusiv datele personale individuale. Din păcate, nu e o stupidă chestiune de procedură. Măsura reflectă o concepție corectă politic, în care posibilitatea ca elevii să-și confrunte notele este considerată frustrantă pentru cei cu note mici, ceea ce face ca diferențierea în funcție de merit să fie eliminată, în numele unui egalitarism care coboară nivelul și distruge valoarea. Nu credeam că școala noastră va ajunge atît de repede să o imite pe aceea din SUA, din Franța și din alte state, urmându-le pe calea pierzaniei. Corectitudinea politică dă naștere mediocrației și blochează meritocrația. Școala este, astfel, egalizată de sus în jos și nu oferă, la drept vorbind, o șansă nici celor serioși, nici loazelor. E vorba despre o regulă de mult cunoscută pedagogilor, care ar trebui să fie mai presus de legile și de ordinele de ministru, care împing încet, încet, nu numai școala, ci întreaga societate spre prăpastie. Cu tot respectul, vă avertizez, Doamnă Ministru, că vă faceți răspunzătoare de consecințele unor astfel de măsuri negândite și șocante pentru toți cei care și-au petrecut întreaga viață în școală și a căror opinie o ignorați. Ca să nu mai vorbim despre elevi.
Nicolae Manolescu
Să redeschidem sau nu „cazul“ Eugen Barbu?
Citesc cu oarecare întârziere Dosarul din „Dilema veche“ (22-28 februarie) consacrat centenarului lui Eugen Barbu. Ca și articolul lui Andrei Pleșu din numărul următor. Despre Dosar, am aflat din articolul lui Mircea Mihăieș din „Rl“ (10/2024). Trebuie să spun din capul locului că am o părere diferită de a lui Mihăieș, mai apropiată de a lui Pleșu. Totodată, țin să precizez că mi se pare exagerată reacția negativă față de Dosarul din „Dilema veche“. Cu același prilej, „Rl“ a publicat un articol despre centenarul lui Eugen Barbu, pe care Pleșu îl găsește, pe bună dreptate, echilibrat. Adevărata problemă nu e publicarea unor articole despre un autor contestat ca om și uneori și ca scriitor. Andrei Pleșu are dreptate. Aș spune că, deosebindu-mă de el, nici măcar publicarea unui întreg Dosar nu mi se pare a fi în discuție. Cu atât mai mult, cu cât, fără excepție, articolele din „Dilema veche“ sunt consistente, vizând cu obiectivitate chiar și aspectele litigioase. Așadar, conținutul articolelor, lucrul cel mai important, în definitiv, este în linii mari corect. Sigur, a pune portretul lui Eugen Barbu pe prima pagină nu mi se pare o idee bună. Adevărata întrebare este alta: ce atitudine se cuvine să adoptăm față de scriitori care, precum Eugen Barbu, au colaborat cu Securitatea și cu Partidul comunist în campanii menite să readucă literatura sub obrocul ideologic din deceniile cinci și șase și să distrugă breasla scriitoricească? Și care, dacă n-ar fi întâmpinat din partea acesteia o puternică rezistență, ar fi făcut culturii române un rău imposibil de răscumpărat prin valoarea romanelor lui Eugen Barbu însuși? Nu e de ajuns să separăm omul de operă, mai ales când opera însăși sau o bună parte a ei, cazul Barbu, este contestabil sub raport literar. Mai ales că, odată cu trecerea timpului, nimeni nu va mai fi interesat de om. Și probabil nici de operă, care nu are anvergura literară atribuită de către unii comentatori. Pleșu are o remarcă bună: generația noastră care i-a fost contemporană la propriu autorului lui Incognito este mult mai sensibilă la imoralitatea omului decât generația 2000. Talentul, incontestabil, în câteva romane, e și departe de a le asigura posteritatea. Nu puține sunt infestate de spiritul realismului-socialist. Oricum i-am judeca opera, en gros sau cu ridicata, rezultatul e același. În definitiv, au greșit cei de la „Dilema veche“ publicând Dosarul, cum acuză vehement Mihăieș și voalat Pleșu? Sunt cel din urmă calificat să fiu avocatul publicației, dar nu Dosarul în sine, nici analizele critice ridică un semn de întrebare, ci redeschiderea „cazului Barbu“ ca atare, fie și la centenar, mai ales în condițiile în care colaboratorii sunt, fără excepție, critici din noile generații, unul sau doi fără nicio autoritate. Ar fi contat mult părerea unor critici din generațiile vechi, care l-au cunoscut pe Eugen Barbu în toată mizerabila lui natură umană și care au scris cu obiectivitate despre operele lui, la vremea apariției lor (iar unii chiar de curând). Nu fără a întâlni piedici din partea autorităților. Nu era ușor să-l critici pe Eugen Barbu. (Am relatat altundeva ce măsuri a trebuit să-și ia George Ivașcu, directorul „Rl“, ca să ocolească cenzura și să poată fi publicată cronica mea despre plagiatul din Incognito. Cum se știe, plagiatul a fost dezbătut ulterior în Consiliul Uniunii, care a adoptat și un Comunicat oficial, căruia Ceaușescu personal i-a dat undă verde la ora două noaptea, încât a putut apărea a doua zi în „Rl“, dar nu și în celelalte reviste ale Uniunii.) Încă un lucru: și alte literaturi au avut probleme similare. Nerezolvate nici ele. Îmi amintesc că Céline, expulzat și contestat ca filonazist imediat după război, și ulterior reeditat, comentat, am putea zice reabilitat ca scriitor, a făcut obiectul unui „caz“ foarte dezbătut, când Frédéric Mitterrand, ministrul Culturii, l-a pus pe lista omagiaților națiunii franceze, cu ocazia unei aniversări. În cele din urmă, ministrul s-a văzut silit să retragă propunerea. S-a procedat la fel cu Aragon și cu Eluard, colaboraționiști, ei, ai comunismului, ca și Eugen Barbu. Ar fi fost bine dacă autorii Dosarului ar fi fost la curent cu astfel de inițiative din alte țări. S-au mărginit să improvizeze, ispitiți, cred, mai degrabă de ideea unui scandal decît de repunerea pe tapet, cu maturitatea cuvenită, a unui „caz“ exploziv, precum acela al lui Eugen Barbu. (N.M.)
De ce recitesc romane clasice
Am constatat într-un articol de acum ceva timp că poezia modernă cunoaște o doză de empatie inferioară poeziei clasice. Și un mod abstract de exprimare care îl lasă indiferent pe cititorul obișnuit. Place criticilor exact prin ceea ce displace cititorilor: prin subtilitate, sugestivitate, obscuritate, pe scurt, prin rafinament. Secolul XX nu mai omologhează, dintre toate speciile poetice, decât lirica. Cititorii par să nu fie de acord, continuând a rămâne credincioși poeziei clasice, mai pe înțelesul lor, în măsura în care le exprimă sentimentele. Idilele lui Coșbuc și Pastelurile lui Alecsandri continuă să le meargă mai degrabă la suflet decât Plumbul lui Bacovia sau Florile de mucigai ale lui Arghezi. Acum o sută de ani, ca și astăzi. Explicația retardului: lipsa de empatie, de afectivitate a poeziei moderne, „transcendența“ sentimentală, cum spune Hugo Friedrich. Un lucru întrucâtva asemănător se petrece cu romanul modern. Și având o explicație similară. Experiența de lectură și teoria literară ne spun că centrul de greutate al romanului clasic îl constituie personajele. Atâtea, memorabile. Numele unora devenite substantive comune sau adjective. Toți marii romancieri din secolul XIX, când romanul a cunoscut o glorie fără precedent și, îmi asum riscul de a afirma, fără o urmare pe măsură. Personajele de roman au devenit nume de referință morală pentru majoritatea cititorilor. Niciun alt gen n-a furnizat atâtea referințe, fie pozitive, fie negative. Toți marii romancieri clasici au propus prin personajele lor ilustrări ale comportamentului, ale naturii umane, ale calităților sau ale păcatelor oamenilor din toate timpurile. Lista lor e nesfârșită: Stendhal, Balzac, Dickens, Gogol, Tolstoi, Jane Austen, Slavici și alții, rămânând la secolul XIX. Am recitit de curând Frații Karamazov. Ultimul roman al lui Dostoievski zumzăie ca un stup de albine de personaje de neuitat. Firi ciudate (sufletul rusesc, vezi bine, cum îl definește autorul pe urmele lui Gogol!), contradictorii, excepțională fiecare în felul ei, tragice, comice, nefericite, inocente, o umanitate întreagă, neasemuită. Îmi vine greu să găsesc ceva asemănător în romanele secolului XX. Poate la unele din primii ani, când reforma romanului nu era la ordinea de zi. Așadar, la Thomas Mann, mai încoace, la Michel Tournier și la câțiva dintre romancierii considerați clasici. Indiferent de formula înnoitoare. Romanul recâștigă mai târziu un teritoriu pierdut îndeosebi în epoca în care triumfa le nouveau roman français, din Europa până în Japonia (Kenzaburo Oe lua Premiul Nobel cam odată cu Claude Simon, ambii de necitit). Am avut și noi nouveaux romans în anii 1960-1970 ca și textualism. Au căzut repede în uitare. Mă întreb de la un timp de ce, revenind în mare măsură din bolgiile textualismului, ale parabolei, ale personajelor în două dimensiuni, romanul n-a mai atins culmile realismului și ale naturalismului din secolul XIX. Mă înscriu eu însumi, din ce în ce mai des, în rândul cititorilor obișnuiți dintotdeauna: citesc mai cu plăcere romane cu personaje de tip clasic, decât romane moderne și postmoderne. Despre les nouveaux romans, nu mai vorbesc. Sunt din ce în ce mai rezervat față de reforme ale genului. Pe Camil Petrescu nu-l mai țin în onoarea de altădată. Cu siguranță pentru că n-a reușit să-i dea glas Emiliei din Patul Lui Procust, în concertul de voci ale unor intelectuali, cu darul scrisului, pe deasupra. Cred că personajele trebuie să fie cât mai diferite de autor/narator. În mintea mea de cititor bătrân, s-a strecurat ideea că cine nu poate să creeze personaje în carne și oase nu e un mare romancier. De aceea am reluat ultimul roman al lui Dostoievski și nu pe unicul al lui Proust: astăzi, cred că personajele reprezintă proba focului pentru un romancier. Indiferent de toate asortimentele îndrăznețe pe care modernii le-au adăugat genului și care fac obiectul naratologiei. Astăzi nu mai sunt în stare să scriu ceva asemănător Arcăi lui Noe. Dacă tot prefer romanele clasice celor moderne, îmi vine în minte o frază dintr-o scrisoare a lui Flaubert datând dintr-o perioadă în care citea asiduu scriitori ai Antichității și, în același timp, scriitori contemporani: „Când ești cocoțat pe Antichitate, modernii nu ți se mai par foarte înalți.“ (N.M.)