Corespondență
Elena Lazăr ne trimite câteva zeci de pagini dintr-un roman al scriitorului grec Isidoros Zourgos, în traducerea Anei-Maria Lucescu, care urmează să apară la Editura Omonia. Îi mulțumim. Din păcate, volumul de pagini trimis depășește posibilitățile unei publicații ca a noastră, nu poate fi vorba iar de o eventuală selecție pe care s-o facem noi.
Gheorghe Moroșanu e convins că nu i-am citit un e-mail la care i-am răspuns, atrăgându-mi atenția că d-sa, „judecător de o viață“ fiind, își citește dosarele. Nu prea văd cum aș putea să răspund la solicitări fără a le citi. Sau de ce aș face-o. Doar că Gheorghe Moroșanu și cu mine nu citim în același fel. Îi mulțumesc că ține Istoria critică la loc de cinste în bibliotecă într-o vecinătate onorantă pentru mine. E-mailul se încheie astfel: „Dacă sunteți cuminte și veți continua acest dialog, data viitoare vă spun cum am cumpărat cartea Dv. Fiți deja curios!“ Au trecut mai bine de trei sferturi de secol de când nu mi s-a mai spus să fiu cuminte, așa că recomandarea mă emoționează. Cât privește curiozitatea, nu m-a părăsit, dar e din ce în ce mai limitată. Bătrânețea, ce să-i fac! (N.M.)
Plagiat la Harvard
Am comentat într-un număr trecut scandalul din trei universități americane importante, Harvard, Pensylvania și MIT, legate de liste de semnături conținând declarații antisemite, făcute publice după atacarea de către Israel a Fâșiei Gaza. Reacția opiniei americane, pe care am lăudat-o, a fost promptă și drastică. Urmarea? Două dintre cele trei doamne-președinte ale Universităților implicate au demisionat după ce au fost audiate în Congres, care a condamnat inclusiv complicitatea consiliilor academice respective, sărite în apărare. Cercetându-se lucrurile mai îndeaproape, s-a constatat că doamnele cu pricina nu-și datorau parcursul academic valorii propriilor lucrări, ci avantajate de criteriile politic corecte atotstăpânitoare în Universitatea americană, cum ar fi culoarea pielii și sexul. Aflu acum că doamna Claudine Gay, președinta Harvard, și-a plagiat teza de doctorat. Consiliul reputatei Universități a încercat s-o apere și de astă dată, fără rezultat însă, mai mult, scandalul a răsturnat trendul favorabil corectitudinii politice. Informații recente dau ca sigur faptul că politica numită Diversity, Equity, Inclusion (DEI) a fost interzisă în peste jumătate din universitățile publice din statele americane. E un început. (N.M.)
Despre originea socială
Actuala political correctness este discriminatorie, în principal, în funcție de rasă. Și de sex, ca și de alte criterii la fel de stupide. În tinerețea mea, discriminarea era în funcție de clasa socială. Comunismul așeza în prim-plan social și politic clasa muncitoare, considerată clasă conducătoare. Țărănimea reprezenta o a doua clasă importantă. Intelectualitatea, doar o pătură socială. Marxismul stabilea criterii precise în această privință. Sigur, pe hârtie. Realitatea era departe de a se conforma. Originea muncitorească asigura totodată o promovare profesională fără obstacole. Țăranii erau împărțiți în săraci, mijlocași și chiaburi. Numai cei dintâi se bucurau cu adevărat de drepturi. La înscrierea la școală și la universitate, la ocuparea de funcții, cu deosebire de conducere, originea socială constituia un criteriu absolut. Cei care proveneau din marea burghezie, din politicieni ai vechiului regim, din foști deținuți politic sau din alte astfel de categorii sociale aveau șanse reduse. Sigur că lucrurile n-au fost aceleași pe întreaga durată a regimului comunist. De voie sau mai curând de nevoie, autoritățile au apelat și la unii din cei care nu aveau „origine sănătoasă“. Inginerii, de exemplu, le-au fost utili în primii ani după naționalizarea întreprinderilor, fiind singurii specialiști capabili să le facă să funcționeze. Un muncitor era numit director general, dar treaba o făcea un „fost“, inginer de meserie, păstrat într-o funcție inferioară. Teza cunoscută a lui Djilas spune că edificarea comunismului n-a fost altceva decât o industrializare forțată, care i-a obligat pe liderii comuniști să alterneze în posturi de decizie ingineri bine pregătiți din vechea generație cu inși fără școală, membri ai partidului: ceea ce a condus la alternarea unor perioade tehnocrate cu perioade ideocrate. În primele, domina tehnica, în cele din urmă, ideologia. Alternarea era obligatorie pentru echilibrul politic: tehnocrații nu urmau strict ordinele partidului, ar fi fost, de altfel, imposibil, ideocrații nu se pricepeau la tehnică. De aceea, spune Djilas, în toate țările comuniste, perioadele de rigoare politică au succedat unor perioade de relativă liberalizare și invers.
Două sau trei generații au trăit sub acest regim de discriminare socială. Întoarcerea la democrație după 1989, mai lungă și mai întortocheată decât ne-am închipuit, a înlăturat toate problemele create de existența în viața noastră a Dosarului de cadre. Tinerii de azi n-au auzit de el. Vreme de un deceniu și jumătate de postcomunism am crezut că nu vom mai avea parte de niciun fel de discriminare. Iată că ne-am înșelat. De data asta, asistăm la un nou tip de discriminare, care vine din Occident și din SUA. Puțini sunt cei care nu știu despre ce e vorba. Am scris noi înșine în aceste pagini, și nu o dată, despre această nouă ideologie discriminatorie, cu incomparabile urmări culturale, sociale, politice, economice, binecunoscută ca political correctness, woke sau cultural cancel. Generațiile vechi sunt, într-o măsură mai mare sau mai mică, imunizate contra fenomenului. Cei care îl îmbrățișează cu fervoare sunt tinerii. Baza discriminării este alta decât aceea de tip comunist: nu originea socială ne condiționează în prezent, ci rasa, etnia, sexul. Promovările se fac în funcție de aceste noi criterii. Vocabularul e corectat, ca reînviații din romanul lui Arghezi. Operele literare rescrise în conformitate cu noile criterii. Artiștii își văd nudurile în pericol de a fi îmbrăcate. În universități, profesorii sunt la discreția studenților radicalizați în spiritul, vorba vine, corectitudinii politice. Critica literară e pe cale să abandoneze ideea de valoare estetică. Și așa mai departe. Societatea în care vor trăi copiii și nepoții noștri va aluneca pe panta unui declin iremediabil. (N.M.)
Pur și simplu, nu înțeleg
Am citat săptămâna trecută un pasaj dintr-un articol al lui Andrei Cornea despre nevoia lui Putin de a-i transforma pe disidenți în martiri. Sunt de acord cu autorul articolului că există o mare diferență între felul în care liderii URSS din epoca poststalinistă îi tratau pe Saharov, pe Soljenițîn, pe Siniavski și pe Daniel, și felul în care Putin i-a tratat pe Nemțov și pe Navalnîi. Diferență, susține Andrei Cornea, datorată faptului că cei dintâi nu reprezentau un pericol politic pentru conducerea URSS, în vreme ce cei de astăzi sunt simțiți de Putin ca potențiali adversari politici. Și cu asta sunt de acord. Cu mucenicia este însă, din punctul meu de vedere, o problemă. Oricât s-ar afișa liderul actual de la Kremlin cu Patriarhul Tuturor Rusiilor, regimul moscovit nu e unul religios. Ruși pravoslavnici vor fi fiind încă milioane, dar societatea rusă în ansamblul ei nu se mai simte stăpânită de aceeași credință absolută. Tineretul, tot mai numeros, în niciun caz. Orășenii, cu siguranță dominanți astăzi, au beneficiat o vreme (fie și până la războiul contra Ucrainei) de o viață bună și ei sunt cu siguranță la curent cu nivelul de trai din Occident. Faptul că tinerii își văd acum libertățile limitate, iar locuitorii din mediul urban se lovesc de dispariția unor bunuri până mai ieri obișnuite, ca și de programele de televiziune și de internet, nu poate rămâne fără consecințe asupra stării generale de spirit din Rusia. Mediul rural conservator și religios suferă cel mai mult de pe urma sutelor de mii de tineri uciși pe frontul din Ucraina. Nu se poate ca dezastrul militar să nu-i fi afectat pe locuitorii din provinciile rusești, oricâtă habotnicie ar persista în sufletele unora.
De aceea nu înțeleg până la capăt teza lui Andrei Cornea. Și nici de ce Putin a ordonat uciderea lui Navalnîi tocmai acum, cu o lună înainte de alegeri, și în circumstanțe atât de neclare. Pe cine vrea el să provoace? Și de ce? Navalnîi nu mai reprezenta niciun pericol iminent. Mai degrabă, asasinarea lui în condiții suspecte îl transformă într-o victimă a regimului poliltic, care poate atrage aderenți și mișcări populare. Nu sunt sigur că e vorba de martiraj. Înmormântarea lui Navalnîi a pus autoritățile pe jar. Mii de oameni au format cozi kilometrice. Lunetiștii pândeau de pe toate blocurile din vecinătatea cimitirului. (Ambasadorii SUA, Franța și Germania care au participat la funeralii au fost legitimați. Nu mă întrebați de ce ambasadorul României la Moscova n-a primit ordin de la Președinte sau de la MAE să fie și el prezent. Statul român are tot atâta reprezentativitate în lume câtă au diplomații lui.) Și, zile la rând, manifestațiile de simpatie au continuat în multe orașe. Un amestec de mister și de lucruri clare ca lumina zilei cărora nu le găsesc niciun sens. Decât poate o derivă care caracterizează toate gesturile Rusiei lui Putin. Tot mai evidentă în declarațiile Kremlinului, inclusiv în discursul de două ore și șase minute de săptămâna trecută al lui Putin însuși. Personal, sunt optimist: împotmolită în Ucraina, cu toate măruntele cuceriri din ultimul timp de pe frontul de sud-est (ați văzut cum arată Avdikiia recent recucerită de ruși?), cum ar cuteza Rusia să atace NATO? Amenințarea cu arme nucleare tactice este un pur șantaj. Oricât de paranoic ar fi Putin, nu se poate să nu știe ce s-ar alege și de el însuși ca urmare a unui astfel de gest. Restul e discursul unui dement. Declarațiile a tot felul de politicieni și militari occidentali privitoare la catastrofa pe care o va provoca Putin în 5-8 ani sunt iresponsabile. (N.M.)
O lume de zombi
La televizor, deunăzi, imagini incredibile ale unei lumi de zombi. Într-un cartier dintr-un mare oraș american, pe străzi, zeci de tineri și mai puțin tineri drogați cu un drog nou, extrem de virulent, comportându-se ca niște făpturi din infernul dantesc: umblând împleticit, fără nicio țintă, de colo-colo, ca sub o enormă povară, întinși pe trotuar, lipiți de zidurile clădirilor, cu ochi sticloși, vomându-și mațele. Un spectacol oribil, cum nu mi-a mai fost dat să văd. Se pare că nu e singurul. Iar pe viitor, cu siguranță prezent în multe orașe din lume. Și, vai, și la noi nu peste mult timp. O subumanitate care nu poate să nu ne cutremure de milă și de oroare. Imagini asemănătoare am mai văzut la Auschwitz și în Gulag, doar că acolo răul îi transformase pe oameni în schelete mișcătoare, nu în zombi, fiindcă aveau conștiința încă intactă. Făpturile căzute pradă drogurilor în zilele noastre nu sunt conștiente de starea lor. Doamne iartă-mă pentru ce spun: nu mai e vorba despre oameni. Din vina cui? Sigur că din vina lor, în primul rând. Dar totodată din vina producătorilor și distribuitorilor de droguri. Și, nu în ultimul rând, din vina unei societăți care se dovedește neputincioasă față de un flagel la fel de îngrozitor ca războaiele mondiale, ca pandemiile precum cele de SIDA și de Covid, iar pe termen lung, încă și mai îngrozitor, dat fiind că nu pare să aibă leac. Cât de mare trebuie să fie disperarea milioanelor de oameni care cred a-și găsi salvarea în acest infern al drogurilor ca unic refugiu? Pentru câteva clipe de speranța unei vagi fericiri, câți nefericiți trăiesc o veșnicie ca niște zombi? Societatea actuală i-a împins la acest gest definitiv. Tot societatea trebuie să oprească răspândirea drogului. Până nu e prea târziu. Dacă nu cumva ora douăsprezece a trecut. Ceea ce vedem noi, acum, în România, nu e decât preludiul catastrofei planetare: fii drogați care-și ucid părinții, adolescenți care calcă cu mașina alți adolescenți, soți care-și înjunghie soțiile, șoferi care dau peste pietoni, polițiști și procurori care fac afaceri cu traficanții și așa mai departe. Nu pretind că dețin o soluție. Observ, constat, îmi pun bunul- simț la contribuție. Sunt convins că problema drogurilor e una de sistem. Sistemul a creat-o, e cazul ca tot el s-o rezolve. Ceea ce cred eu este că sistemul nu e încă pe deplin conștient de răspunderea care-i revine. Se împiedică în propriile legi, care îi cruță pe traficanți într-o măsură mai mare decât îi pedepsește pe drogați. Un șef de poliție de la malul mării îmi spunea că breșele prin care traficanții pătrund în Dobrogea sunt greu de supravegheat de către personalul de care dispune. Știm toți ce deficit uriaș de polițiști avem. Ni se spune că nu se găsesc bani pentru angajări. Chiar nu se găsesc? Credeți că știți câți se găsesc pentru lucruri mult mai puțin importante, ca să nu zic altfel? Lichidarea răspândirii drogurilor trebuie să devină o prioritate și nu doar în declarații ale CNAP sau ale MAI, ci prin măsuri concrete precum mărirea pedepselor pentru traficanți (închisoare pe viață!), mai ales pentru cei care vând droguri în școli, interzicerea apariției în spațiul public a influencerilor (cazul fraților Tate), a „artiștilor“ (Gheboasă și alții) și a tuturor celor care fac reclamă drogurilor, indiferent de modalitate. E insupotatabil să-i vezi pe toți aceștia plimbându-se nestingheriți prin oraș în mașini luxoase, care le-au fost confiscate și restituite, în așteptarea prescrierii faptelor, sub ochii victimelor ticăloșiei lor și ai unor părinți nefericiți pe vecie. Dacă autoritățile noastre vor continua să nu ia măsurile de rigoare, vom vedea nu peste mult timp și la noi cartiere ale marilor orașe stăpânite de zombi. După „modelul“ celor din SUA. (N.M.)
Înarmarea ANAF
Violența care caracterizează societatea românească actuală nu putea să nu conducă la ideea înarmării (la propriu) a ANAF, fosta Gardă Financiară. Frauda financiară n-are cum să comporte un nivel mai puțin ridicat de violență fizică decât alte domenii. Dacă bine îmi aduc aminte, când s-a înființat Garda Financiară în 1991, legea prevedea că agenții nu sunt purtători doar ai unui banal ecuson, ci trebuie să aibă asupra lor arme. Ulterior, ideea a fost părăsită. De curând, în Parlament a început să circule ideea că agenții ANAF trebuie înarmați, în condițiile pericolelor la care se expun când au de a face cu indivizi violenți. Premierul a intervenit și el, nefiind de acord cu măsura și recomandând ca, la nevoie, agenții să fie însoțiți de jandarmi. (În paranteză fie zis, n-au destule de făcut jandarmii?) Discuția nu s-a încheiat. Posturile de televiziune o reiau de o bucată de timp. Întrebarea este, așadar, dacă trebuie sau nu înarmat ANAF. Nu-mi permit să am o părere. Știu prea puțin despre subiectul cu pricina. Experiența mea e limitată. Pe vremuri am participat la recensământul copiilor de școală dintr-un cartier al Capitalei în care locuiau familii de țigani, cunoscuți pentru contribuția lor la abandonul școlar. Nu-mi place să-mi amintesc în ce stare de spirit mă aflam când, bătând la ușa apartamentelor, am văzut ițindu-se figurile patibulare ale unor inși în tricouri murdare și chiloți așijderea, nebărbieriți, privindu-ne cu ură, înainte de a ști ce vrem de la ei. Și asta se întâmpla într-o epocă în care violența socială nu se compara cu aceea din zilele noastre. Așa că nu sunt în măsură să susțin o idee sau alta. Îmi pun totuși o întrebare: de ce nu recurgem la o comparație serioasă între măsurile adoptate la noi și cele din state cu mai multă experiență? Și să învățăm ceva din ele. Închei cu o poveste. Mă aflam în 1991 la Londra și stăteam de vorbă cu fostul meu coleg de facultate, Sergiu Celac, care era ambasador. Ne aflam în barul hotelului unde stăteam, era aproape două noaptea, când Sergiu mi-a spus că, a doua zi devreme, trebuia să-i trimită premierului Petre Roman un raport cu privire la organizarea Gărzii Financiare din Marea Britanie. „Și cum e organizată?“, am întrebat eu. „Nu există“, mi-a răspuns Sergiu. Britanicii au învățat lecția de la italieni, care au cinci nivele de Gardă Financiară, un fel de poliții succesive, dar frauda e la fel de mare ca înainte. Și atunci au renunțat să înființeze una. Au preferat să penalizeze drastic cea mai mică evaziune, începând de la (să zicem) 100 de lire. În urma unor controale aleatorii, de câte ori o firmă comunică cifre de afaceri variabile de la an la an, cu diferențe suspecte, autoritățile intervin și, dacă e cazul, aplică amenzi uriașe și interzic funcționarea. Rude de până la gradul IV ale patronului incorect nu mai au dreptul de a înființa afaceri. E o soluție? Nu știu. Noi nu suntem englezi. (N.M.)
M-am născut la oraș
Oricât de mult s-ar schimba societatea, anumite stereotipuri persistă. În plină epocă burgheză modernă, satul rămâne idealul originii celor mai mulți intelectuali. „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat“, scria Blaga. Laudă țăranului român este titlul discursului de recepție la Academie a lui Rebreanu. E adevărat că amândoi scriitorii se născuseră la sat, deși nu erau fii de țărani. Nu pur și simplu despre locul nașterii e vorba, dar despre condiția nașterii majorității românilor ardeleni, discriminați de cele trei națiuni dominante. Așa că nostalgia ruralității se explică. Interesantă este situația lui Goga, fiu de preot de țară, sau a lui Marin Preda și Zaharia Stancu, toți trei descinzând în Capitală în prima tinerețe, dar rămași mai buni cunoscători ai satului decât ai orașului în care își vor petrece cea mai mare parte din viață. „Când țăranul vine la București, tot țărani caută“, mărturisește naratorul unui roman al lui Preda. Originea majoritar rurală a scriitorilor moderni nu reprezintă totuși o explicație absolut acceptabilă pentru atitudinea cu pricina. Orășenii ca Hortensia Papadat-Bengescu, Camil și Cezar Petrescu, Sadoveanu, Călinescu, Holban și atâția alții n-au impus, la rândul lor, un clișeu similar. Nici după 1947, situația nu s-a schimbat radical, chiar dacă noile generații de scriitori se născuseră la oraș, unde părinții lor fuseseră purtați de valul industrializării. Clișeul cu pricina are și o latură oarecum neașteptată: a fi născut la țară este o mândrie. Sentiment obștesc care îi este refuzat celui născut la oraș până în ziua de azi, când a fi orășean este o stare de fapt, fără nicio încărcătură simbolică. Orășeni înrăiți ca Alexandru George au fost priviți cu mefiență. Ne aflăm la un secol și mai bine de jumătate distanță de timpurile când România făcea primii pași (mari cât ai eroului din poveste) pe drumul care ducea la oraș și-i prefăcea pe țărani în burghezi, schimbându-le cu totul viața. Și totuși nimănui nu pare să-i vină la îndemână să recunoască faptul că s-a născut la oraș. Și mai ciudat este că țărănimea (câtă mai este, propriu vorbind) continuă să fie identificată cu poporul. Țăranul a rămas omul din popor. Talpa țării, cum se spunea. Nu e altceva, totuși, decât o reminiscență idealizantă. Pe de altă parte, e adevărat că țăranul este până în ziua de astăzi identificat cu omul sărac. Ceea ce, în tovărășia pensionarului, și este. I-a rămas, lui și urmașilor lui orășeni, mândria originii. Mărturisesc că nu mă simt confortabil recunoscând că m-am născut la oraș într-o familie de intelectuali. Poate și pentru că asta m-a costat, pe timpul comunismului, exmatricularea din facultate și un an de șomaj. Rănile sufletești rămân pururi deschise. (N.M.)
Reviste și cărți
„Atitudini“, revista de cultură care apare la Ploiești (redactor-șef Dan Gulea), îl are invitat în numărul 34(203), din februarie, 2024, pe eminentul profesor, critic literar și eseist Toma Pavel, colaborator permanent al revistei noastre, cu o carieră profesorală impresionantă în mari universități din Statele Unite și Canada, dar și din Europa. În secțiunea care-i este consacrată, putem citi un eseu intitulat Toma Pavel, umanistul cordial, semnat de Magda Răduță, și un interviu cu cel omagiat realizat de Dan Gulea. Am reținut un fragment din răspunsurile confesive ale lui Toma Pavel: „ …În România însă, atmosfera continua să fie relativ destinsă și se putea pleca ceva mai ușor în străinătate. În primăvara lui 1969 am făcut cerere să-mi vizitez bunica la Paris, am obținut pașaport și o viză de o lună. La Paris, m-am înscris la doctorat la tânăra și primitoarea École de Hautes Études en Sciences Sociales, ceea ce mi-a permis să-mi prelungesc și viza și concediul la postul din București. În 1970-71 am fost numit lector de lingvistică la Universitatea din Ottawa, unde până la urmă am rămas de-a binelea. În anul petrecut la Paris (1969-1970), când ecourile soixante-huitardes răsunau încă, s-a verificat o veche observație a lui Karl Marx conform căreia o revoluție poate fi o tragedie, dar și o farsă. Comparându-l cu tragedia de la Praga, în soixante-huit-ul parizian mi se părea că observ elemente de farsă. Regretatul critic québécois François Ricard observa în cartea lui Generația lirică. Eseu despre viața și opera primilor născuți ai baby-boom-ului (Montréal, Boreal, 1992) că la sfârșitul anilor ’60 această generație își propunea, atât la Paris cât și în Canada franceză, să avanseze hotărât către o lume guvernată de imaginație și protejată împotriva memoriei, o lume al cărei elan era bine exprimat de sloganele pariziene afișate la Sorbona în 1968: Fiți realiști, cereți imposibilul! sau, mai neiertător, Mai ales, nicio remușcare!“. Din același număr al revistei, semnalăm: Triptic Gârbea de Dan Gulea, Enigmele unui roman: Ferestre zidite de Alexandru Vona de Catrinel Popa, Minerul dispărut, proză de Constantin Abăluță, Note de toponimie. Valea Teleajenului și Valea Berii de Emil Ionescu, și, în fine, Bilanț. Lăsăm în urmă un an greu de Ion Bogdan lefter. O revistă de citit!“
Din sumarul dens al revistei „22“ (nr. 4, 20 februarie-4 martie 2024), ne-au atras atenția o sumedenie de texte: Trei motive pentru care PSD și PNL vor bate palma în alegeri de Andreea Pora, Educație în țara nimănui de Ciprian Cucu, Mircea Geoană o cioară revopsită fără talent de Rodica Culcer, Ministerul Educației încearcă să se scuture de rectorii cu probleme de Brîndușa Armanca, Poate supraviețui NATO lui Trump? de Cristian Câmpeanu, Miza interviului dat de Putin lui Carlson de Alexandru Lăzescu, Patru luni și jumătate de război în Gaza de Ștefan Popescu, Adriatica lui Kaplan de Codruț Constantinescu, București și Iași. Malmaison și Baia Turcească de Dan Perjovschi, Mr. Tambourine Man în lumea Erikăi Isac de Corina Șuteu, 10(zece): Brâncuși – aproape 2 000 de kilometri. La pas de Cristian Pătrășconiu și Asasinat la comandă de Tia Șerbănescu, din care am ales două scurte pasaje: „… Păi, noi nu suntem pregătiți nici pentru pace (după cum se vede) darămite pentru război. E adevărat însă că toată lumea se înarmează – deși planeta are alte urgențe, iar bieții pământeni de-abia mai supraviețuiesc într-un mediu tot mai ostil vieții, creației și rațiunii și tot mai favorabil imposturii, violenței, nebuniei. Să vezi însă, dacă (Doamne ferește!) Rusia câștigă în Ucraina, câți «democrați» infiltrați vor întoarce armele: «și eu am devenit antiamerican» a mărturisit Gușă. Nicio surpriză. A devenit ce era.“ Și: „AUR și-a găsit și el candidatul (provizoriu) la prezidențiale: actorul Puric care are «harul vorbirii“. E logoreic. Aria puricelui: somn ușor, vise plăcute, puricii să te sărute. Hai cu dezinsecția!» Desigur, e de remarcat și articolul cu care se deschide revista, editorialul De ce a fost asasinat Alexei Navalnîi de Andrei Cornea, din care am citat pe larg într-o notă din numărul trecut: „Putin se crede obligat să facă martiri ca să supraviețuiască. Își percepe puterea ca fragilă. Și, spre deosebire de vechii conducători sovietici, aici nu se înșală.“
Am primit la redacție un nou volum de versuri semnat de Dumitru Chioaru, Melancoliile unui bătrân cărturar (Editura Tracus Arte). Iată poemul cu care se deschide cartea: „Și eu am iubit Poesia în blue jeans/ împotriva părinților patriei/ și-am uitat bunele maniere/ ale poeților din manuale – /și eu am pus piedici metaforei/ și-am aruncat vorbe de ocară/ fotografiilor în alb-negru/ și-am râs în fața unui afiș/ cu litere de-o șchioapă:/ omul a rupt lanțul (catas)trofic/ și l-a prins pe Dumnezeu de piciorul de lemn – / și eu am dereglat toate sensurile:/ acrobații de rock în ringul melcilor/ mecanice furtuni de jazz în potirul/ cu sfânta împărtășanie – / și eu am iubit cu nerușinare/ Poesia în blue jeans.“
Un alt volum pe care se cade să-l semnalăm este Banchet franțuzit la Jariștea Locantă. Povestirile gastronomice ale Kerei Calița de Aurora Nicolau. Este o carte plină de farmec, care ne transportă într-un București epic, al tradițiilor păstrate, un oraș plin de eleganță și de rafinament, în care ideea de strălucire și de sărbătoare încă este vie și vibrantă. Citiți într-un număr anterior o recenzie! (Cronicar)