Imaginea unei lumi care este copleșită și răvășită de un război civil cronicizat este ceea ce dezvăluie de la primele pagini romanul La Caracas va fi mereu noapte (cu titlul original La hija de la española) de Karina Sainz Borgo. Chiar dacă pe alocuri necredibil, cu scene parcă voit exagerate sau secvențe de text care alunecă într-un lirism patriotard, romanul captează atenția cititorului printr-un ritm narativ alert. Romanul are toate calitățile unui bestseller, ceea ce justifică atenția care i s-a acordat din partea publicului, fiind bine primit și de critica literară străină.
Romanul, construit destul de simplu din perspectiva subiectului, se deschide cu momentele grele trăite de Adelaida Falcón, protagonista, după moartea mamei. Acest fapt tragic adaugă (sau amplifică) sentimentul de sfârșit de lume determinat de imposibila situație politică din Venezuela, care amenință la fiecare pas viața oamenilor. Adelaida descrie realist evenimente care par a fi incredibile. Și cu toate acestea, unele aspecte descrise în roman corespund unor realități ale istoriei recente ale Venezuelei, deși nu sunt trimiteri foarte clare la ceea ce a declanșat sau ce anume întreține atmosfera de război civil de pe străzile Caracasului. Poate că o asumare a contextului politic venezuelean ar fi fost de preferat unor sugestii uneori transparente, dar de cele mai multe ori, nu. Cititorul este derutat dacă ceea ce citește este o ficțiune sau dacă substanța politică a romanului are un corespondent în realitate. Am spune că, mai degrabă, romanul este o distopie ancorată în realitate, scriitoarea ezitând (întrebarea este de ce?) să facă trimitere la personaje/personalități politice ale istoriei imediate. E posibil ca romanul să fi fost proiectat de autoare încă de la început din perspectiva unei istorii personale, rememorate (și) din perspectiva realității sumbre a țării de origine. La finalul romanului, autoarea adaugă totuși următorul avertisment: „Acest text este o ficțiune. Unele episoade și personaje din acest roman sunt inspirate din fapte reale, dar nu respectă exigențele adevărului. Sunt desprinse din realitate cu vocație literară, nu testimonială“ (p. 230).
Romanul propune un subiect destul de simplu: după moartea mamei ei, Adelaida Falcón, Adelaida (protagonista are același nume cu al mamei) se confruntă nu doar cu durerea provocată de dispariția celei cu care a trăit întreaga viață și pe care o evocă pe tot parcursul romanului, dar și cu complicațiile derivate din dificultatea asigurării unei înmormântări decente. Din cauza faptului că apartamentul în care locuia cu mama ei fusese ocupat de mai multe femei, membre ale unei grupări anarhiste, Adelaida intră în apartamentul vecinei ei, Aurora Peralta, pe care o găsește moartă. Tot ceea ce urmează reprezintă un proces de substituire de identitate. Găsind actele Aurorei, niște scrisori oficiale, conturile de e-mail, cardurile și PIN-urile, Adelaida se gândește că ar putea să-i preia identitatea și să plece la rudele acesteia din Spania. Deocamdată trebuie să scape de cadavrul Aurorei pe care decide… să-l arunce de pe balcon pentru că nu reușește să-l coboare cu liftul. După ce-i aruncă trupul, temându-se că ar putea fi descoperită, îl târăște și-l incendiază lângă un tomberon de gunoi, secvență pe cât de șocantă, pe atât de necredibilă și, am spune, gratuită.
Multe secvențe ale romanului sunt memorabile, fiind puse mai ales în legătură cu imaginea unei anarhii generalizate, derivate dintr-o „revoluție“ specifică unei țări sud-americane. Termenul de revoluție este un eufemism general-valabil în acest spațiu, pentru a denumi un război civil care infectează societatea la toate nivelurile ei. Așa-numiții „Fii ai Revoluției“ sunt ,de fapt, bande de indivizi care terorizează Venezuela și mai ales Caracasul. Gruparea „Fii Revoluției“ este ilustrată în roman și prin niște… fiice ale revoluției de o robustețe planturoasă, pe care Adelaida le descrie cu toată indignarea și repulsia de care este capabilă. Mareșala, șefa unei divizii feminine a „Fiilor Revoluției“, se ocupă împreună cu acolitele ei de jafuri și speculă. Aceste femei, care reprezintă acum autoritatea, ocupă abuziv apartamentul Adelaidei, iar atunci când ea îndrăznește să bată la propria ușă, îi răspunde Mareșala, descrisă astfel: „La ea totul era în exces: dimensiunea corpului, mirosul greu de transpirație și parfumul ieftin. Șefia care i se degaja din toți mușchii și din toate gesturile era de-a dreptul scârboasă. Deci ea era Mareșala. Gradul maxim în acea armată de mizerie și violență care se abătuse peste oraș“ (p. 82). Când Adelaida vrea să intre în casă, e amenințată cu un pistol pe care Mareșala îl ținea la brâu, „peste burta care se revărsa ca un cârnat din strânsoarea asfixiantă a maioului“. Pusă în fața acestei situații, proprietara nu mai cere decât lucrurile ei: cărțile și farfuriile. Într-un gest de bunăvoință bizară, abuziva acceptă să-i înapoieze farfuriile, dar la remarca Adelaidei că nu sunt toate, șefa le sparge una câte una, strigând satisfăcută: „Ai vrut farfurii, na-ți farfurii!“ Ca o completare a acestui gest, Mareșala ia o ediție din… Toamna patriarhului, pe care o rupe silabisindu-i titlul, Adelaida o corectează, ea țipă că știe să citească.
Tot de sângeroasa grupare revoluționară se leagă și destinul lui Francisco Salazar Solano, jurnalist, logodnicul Adelaidei, care a fost ucis cu o lună înainte de nuntă: „Pe Francisco l-au ucis în același mod în care îl omorâseră pe amărâtul ăla de informator: i-au făcut limba cravată, adică i-au făcut o gaură în gât și i-au scos limba prin ea“ (p. 136). Astfel de detalii grotești abundă în roman, conturând imaginea unei lumi aflate în derivă. Evocarea iubitului este cât se poate de realistă, de la momentul în care l-a cunoscut, până când l-a prezentat mamei, căreia nu i-a plăcut de el, fiindcă era mai în vârstă cu cincisprezece ani și avea doi copii dintr-o căsătorie anterioară. Iată o descriere ilustrativă pentru modul în care memoria Adelaidei recompune imaginea lui Francisco: „Avea aproape doi metri, distribuiți într-un trup greoi și geometric. Prima oară când am făcut dragoste, am crezut că o să-mi rupă o coastă. Nu s-a întâmplat, dar nici mult nu a lipsit“ (p. 136).
Romanul are un happy-end, Adelaida Falcón devenită Aurora Peralta reușește să treacă de vigilența vameșilor la aeroport, deși la plecare are parte de emoții intense, atunci când un vameș îi cere să-l urmeze: „Am crezut că mor. L-am urmat pe coridoarele cenușii. Fără pașaport. Fără telefon. Fără scăpare. Nu mai eram nici Falcón, nici Peralta. Dacă mă violau sau mă făceau carne de chiftele, nimeni n-avea să afle“ (p. 211). Un bărbat obez o chestionează dacă are euro la ea. Cum răspunsul este că nu, bărbatul o trimite la un caporal, cerându-i să coopereze. Aurora își imaginează că va fi abuzată sexual, dar caporalul, după ce o pune să-și dea vesta jos, îi cere să-i cumpere cel mai mare televizor Samsung, dintr-un magazin din aeroport… După ce-i indică unde să lase televizorul, îi înapoiază actele și telefonul, spunându-i că totul e în regulă. Părăsind Venezuela, Adelaida rostește „cu voce scăzută“: „Țară blestemată, n-ai să mă mai vezi vreodată“ (p. 220). Cu pașaportul spaniol al Aurorei Peralta, stăpânind întreaga poveste de viață a acesteia (recuperată din jurnalul, însemnările, e-mailurile care-i oferă informații detaliate despre rudele ei spaniole), Adelaida ajunge la Madrid și are curajul de a începe o viață nouă, după „transfuzia de identitate“, departe de țara ei pe care o consideră definitiv atinsă de întunericul anarhiei și al războiului. Ultima propoziție a cărții este elocventă în acest sens: „La Caracas va fi mereu noapte“ (p. 220).