Cred că astăzi am să scriu o poveste scurtă. Ea are și o versiune mai lungă, dar aceea este doar în vis. Oricum, nu ar crede mai nimeni și dacă aș spune-o. M-am întîlnit de zeci și zeci de ori cu Laurențiu Damian. Ca regizor de film, mai ales de film documentar. Ne-am văzut în săli de teatru – merge constant –, de cinema, la festivaluri, cu prietenii pe malul unui lac, în zile lungi la școala de pe Matei Voievod, în jurii, la festivități, la șuete ad-hoc undeva, pierduți în Centru vechi. Duce cu el geamantane ticsite cu întîmplări. Geamantane cu viața lui. Rostești un nume, un oraș, un anotimp, și el scoate dintr-o valiză, ca un magician, firimituri de stări, flash-uri de imagini, scurte, luuungi, cuvinte care se întind pe sîrme ciudate, ca pînze de păianjen ce cuprind mintea, inima, străzile, ascunzișurile, cerurile. De multe ori mi-am imaginat Clovnul trist așa cum este el. Măștile suprapuse pe chipul Clovnului deja se întrepătrund, se topesc, se pierd unele în celelalte. Excat ca ceea ce spune. Nu mai există timp, doar cîteva geografii. Poate că veți înțelege mai bine din cele ce urmează. Poate că nu. Nici eu nu pricep mereu.
Acum cîteva veri, Laurențiu Damian m-a anunțat că în toamnă va da examen la UNATC, la secția actorie. Am rîs de se zguduia și Luna. El însuși este profesor universitar acolo, la regie film, a avut tot felul de funcții, este președintele UCIN, al Uniunii Cineaștilor. Cu cît enumeram filmele, funcțiile, felul în care scrie, tipul de umor gongoric și umbros, totodată – numeam cariera – cu alte cuvinte, rîsul meu a căpătat continuitate. Știu că rîsul este sănătos, așa că nu m-am oprit ca să-mi asigur o porție mai consistentă, mai grasă, mai lată, mai așezată. Acesta a fost unul dintre puținele momente cînd Laurențiu a tăcut, m-a privit și s-a uimit. Aș spune că mai mereu am trăit în tot felul de vise, de proiecții cît mai departe de realitatea dezlănțuită. Pentru mine, evadarea asta este singurul mod de a trăi. Pe pămînt. Statul meu paralel. Numai acolo sînt eu. Numai acolo dansez, scriu, rîd, zbor, numai acolo nu mă doare nimic, nu sufăr, plîng doar de emoție și iubesc pînă la capătul visului. I-am mărturisit cîte ceva din acestea și domnului regizor, profesor Laurențiu Damian. Pentru că și el m-a dus în sus și în jos cu praful unor străzi bătute de vînt sau într-un spital unde o mamă cu un copil în brațe, bolnav de moarte, i-a găsit salvarea și lumina pe care l-a pus să meargă, pentru că și el și-a pus coarne de ren ca să cîntăm de Ajun colinde cu prietenii noștri, iar gestul ăsta i-a prefăcut lipsa de voce într-un murmur al stării de bine, pentru că, pentru că…
Laurențiu Damian a dat examen la UNATC, secția actorie. Acum își încheie cei trei ani de studii. A mers la ore alături de toți colegii tineri. Și s-a simțit, uneori, tînăr, ca și cum ar face școala în urmă cu peste patruzeci de ani, atunci cînd și-a dorit, cînd a dat examen și a picat dintr-un singur motiv. „Motiv“-ul acela i-a dat puterea să nu renunțe… cine ar fi crezut? Mi se pare o nebunie pură, cu aură de reverie să predai în aceeași școală în care ești și student. Să joci Dădaca din Romeo și Julieta și să inițiezi tineri în arta cinematografică, să ocrotești cariere ale colegilor cineaști, să intuiești valoarea în cei proaspeți, să pariezi pe nume ce, iată, azi, sînt mari, să mergi la cursurile tale ca profesor și la acelea ca student. Cine poate să facă asta la o vîrstă? Și să-și asume totul, în întregime. Ca o evadare din acea realitate dureroasă. Salvarea din traumă. Poate că acesta ar fi numele acestei experiențe. Vara cînd am trecut împreună prin repertoriul lui de candidat îmi pare că a fost ieri. Azi am fost la examenul de licență al absolventului Laurențiu Damian: Colloquio con la madre de Luigi Pirandello. Un monolog ales cu inteligență, o auto-confesiune, teatru și film în sala Berlogea. Scena pivot, de o frumusețe și o emoție fără de margini, imaginea atît de cunoscută din filmul Kaos, filmul din 1984 al fraților Paolo și Vittorio Taviani: în vîltoarea broderiilor spumei mării și al albului ars de soare și de sare al dunelor de nisip, copiii se joacă în Paradis. Paradisul unei vîrste care înseamnă fericire neatinsă, nepătată. Laurențiu Damian îl joacă pe nostalgicul și melancolicul Pirandello care sosește cu trenul într-un sat din Sicilia unde mama lui încă trăiește. Părți din mitologia subiectivă a actorului se sprijină pe text, pe oniricul din Kaos, pe propriul eu dus pînă în punctul care închide un cerc. Al vieții și al destinului în albul mării, al dunelor, în mirosul portocalelor care se odihnesc pe scenă și la picioarele noastre. Jocul cu memoria, flash-urile trecut/prezent – Mama, Liliana Iorgulescu ca un fluture transparent, fragil, atît în proiecțiile folosite, cît și în dialogul de pe scenă – regretele, fricile, uitarea, dispariția atunci cînd cel care te iubește nu mai este, vulnerabilul azi, plaja arsă a lui „ieri“, atît de incertul „mîine“. Mitologii subiective, mister, emoție și un anumit suspans prins în corzile violoncelului unui muzician, și el cam ireal, Marin Cazacu, invitat să însoțească confesiunea ca vechi prieten și coleg de armată. Îi privesc pe toți trei pe scenă. Nu mă simt singură. Nici Pirandello nu se mai simte singur de îndată ce intră în casa Mamei. Absență/Prezență. „Sigur că tu m-ai chemat, Mamă… și muzica… pe care o recunosc…“ Corpul se contorsionează cînd îmbătrînim. Poate că și de asta vine moartea. Ca să-i oprească răsucirile. „Nu plînge, Luigi!“ Dar plînsul este frica de neant. Cînd cei pe care îi iubim, se gîndesc la noi. Deci, noi existăm pentru ei. Sîntem vii pentru că ei ne poartă în spiritul lor, în corpul lor, în dorință, într-un fel de „numai și numai pe tine, numai și numai tu ești pentru mine“. Cînd „acela“, „aceea“ dispare, cine mai sînt eu? Unde? În ce gară unde nu mai recunosc pe nimeni. Geamantanul, vîntul, portocalele. Un univers redus și suficient care susține monologul lui Laurențiu Damian, un Pirandello însușit în voce, în tremurul mîinii, în privirea pierdută, în corpul nesigur de desenul prezentului, în imaginea atît de puternică din Kaos, în mintea unui personaj/actor înmiresmată de parfumul cunoașterii. Un examen de sfîrșit de studii. O experiență ca o viață povestită dintr-o suflare de absolventul Laurențiu Damian. Care și-a pus geamantanul cu povești jos, pe o scenă.