Există oameni pentru care vârsta pensionării înseamnă, din proprie dorință, un nou punct de pornire sau, pur și simplu, o continuare a întregii cariere profesionale, în virtutea propriei vocații. Această etică a muncii continue, fără limitări administrative, se confirmă și în cazul atâtor altor autori actuali, de la Nicolae Manolescu și E. Simion la Nicolae Breban și, până de curând, D.R. Popescu. Deși nu s-a ilustrat printr-o operă beletristică sau de comentariu critic, precum cei enumerați, folcloristul și romanistul Ion Taloș se înscrie în aceeași serie a spiritelor laborioase ce împing cultura română către teritorii ale performanței fără cezură. Volumul său De la băile romane la colinda făptuitorului bun. Privire istorică asupra folclorului romanic din Est și Vest (București, Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2023, 434 p.) aduce un mănunchi de studii din orizontul romanisticii, dar cu relevanță în cunoașterea tradiției orale românești, așezând consecvent temele într-un orizont comparatist și dând seamă de preocupările autorului pe parcursul mai multor decenii de activitate.
Una dintre marile teme care străbat volumul este cea a unității relative a culturii romanice din Europa Răsăriteană și Occidentală. Deja prin această opțiune, Ion Taloș se plasează în contextul studiilor de gen altfel decât Petru Caraman, specialist în slavistică și comparatist în interiorul perimetrului culturilor slave, continuându-i mai degrabă pe Ovid Densusianu și pe Nicolae Iorga, sensibili la romanitatea culturii noastre populare. Autorul pornește de la subiecte particulare, cum ar fi ritualurile de ablațiune (curățire, spălare, purificare) prezente în folclorul românesc (colinde), reminiscențele toponimice latine în Transilvania (Câmpul lui Traian, lângă Turda) ori colinda despre confruntarea dintre tânărul nenumit și leu. Orizontul temporal în care se plasează cercetarea este vast, mergând din Antichitate până în epoca actuală, iar arealul pe care comparatistica lui Ion Taloș îl are în vedere excede lumea romană, ajungând până în Mesopotamia antică și istoria veterotestamentară. În fiecare dintre cazuri autorul găsește dovezi ale unei continuități marcate prin transmiterea de motive, uneori pe căi misterioase, imposibil – cel puțin deocamdată – de descifrat, dar care, în același timp, par dificil de ignorat.
O altă linie de explorări este cea referitoare la savanții de limbă germană de la începuturile modernității preindustriale (sec. al XVII-lea), în legătură cu care se aduc la lumină contribuții nebănuite. Cine să fi știut că Martin Opitz a lucrat ani de zile la opera majoră a vieții lui, referitoare la Dacia dispărută însă în condiții neelucidate, odată cu moartea autorului? Totodată, nimeni nu a acordat până acum, se pare, atenția cuvenită sasului Johannes Tröster, autorul unui volum despre Vechea și noua Dacie (1666), unde informațiile despre românii din Transilvania sunt de un mare interes, atât prin vechime, cât și prin acuratețe și inedit? Ion Taloș nu ezită să sublinieze valoarea celor doi – cărora li s-ar putea, cu siguranță, adăuga și alte nume demne de explorat – văzând, cel puțin într-unul dintre ei, un precursor al Școlii Ardelene.
Cu totul nouă, fără precedente similare în bibliografia românească a folclorului, este identificarea unor vechi credințe și ritualuri atestate la români în creații literare de valoare și de răspândire universală, precum Cântecul lui Roland. Figurile fantasmatice ale lui Otger, regele Daciei, sau a paladinului Baldovin din anturajul lui Carol cel Mare nu au fost cercetate de nimeni dintre erudiții români, fiind expediați, în cel mai bun caz, și de alții, prin subsoluri de studii erudite. Prilejul rămâne favorabil formulării de noi întrebări cruciale, de genul: au existat „Cantilene românești în epoca lui Carol cel Mare?“. Se deschid astfel noi teritorii de analizat și străbătut cu vigilență critică, dar și fără prejudecăți pesimiste. La fel și ritualurile de înmormântare înregistrate de bardul anonim al lui Roland, atestate încă și în secolul al XX-lea în vestul României. Explicate, la nivel de teorie generală, prin recursul la teza „ariilor laterale“ mai conservatoare decât cele centrale, astfel de fapte pot fi explicate plauzibil, ca în cazul abstinenței motivate profesional de dorința necompromiterii fecundității turmei și a relației păstorului cu oile sale, precum în romanța spaniolă La dama y el pastor.
Ion Taloș nu lucrează numai pe baza colecțiilor prestigioase și tradiționale de folclor. El ia în discuție și culegerile mai recente, încercând nu numai să epuizeze bibliograful materialul, ci și să îl cuprindă cu privirea pentru a observa modificările aduse de transmiterea sa în timp. Pentru a obține aceste rezultate, savantul a făcut muncă de teren, dar și cercetare asiduă în bibliotecile mai multor țări occidentale.
Cartea aduce cu sine certitudinea autorului că, dincolo de cezurile și de segregările aduse de istorie, o unitate a romanității culturale de la Vest la Est în materie de ritualuri, practici, specii orale cultivate este o certitudine care și-a găsit dovezile. Chiar dacă suntem încă într-un moment istoric în care ilustrările și demonstrațiile pot continua, încercându-se o recuperare cât mai elocventă a rămășițelor ce o atestă, discret plasate în materialul existent, tot mai mult în biblioteci și tot mai puțin pe teren, acest lucru poate fi susținut de pe acum grație excepționalei incursiuni a lui Ion Taloș într-un trecut prolific și inventiv, plin de reminiscențe retruvabile prin intuiție, tenacitate și erudiție.