Ne-am găsit unul pe altul, dar… (concluzie)

În Doamna cu cățelul, Cehov ne povestește cum Dmitri Gurov, un domn căsătorit între două vârste care locuiește la Moscova, și Anna Segheevna, o doamnă tânără, căsătorită și ea, trăind într-un orășel de provincie, s-au întâlnit în vacanță la Yalta pe malul mării, au avut ceea ce se cheamă „o aventură“ și și-au dat seama că sunt legați unul de altul neașteptat de strâns, că nu are rost să trăiască fără să se revadă, cel puțin din când în când. Spunându-i soțului ei (pe care îl disprețuiește) că merge la Moscova să consulte un doctor, Anna vine să-l vadă pe Gurov cam odată la două-trei luni, la un hotel unde nimeni nu putea să-i observe. Soțul ei, precizează autorul, o crede și nu o crede.

La una din vizite, iarna, Gurov se îndreaptă spre acest hotel conducându-și fiica adolescentă la școală și vorbind cu ea despre zăpadă, temperatură, furtuni. Avea, se gândește el, două vieți. Una din ele, cea a conversației cu fiica lui, era vizibilă pentru toți cei care îl cunoșteau, oarecum adevărată, oarecum falsă, la fel ca cea a prietenilor lui. Cealaltă viață, cea în care se îndrepta spre hotelul unde îl aștepta Anna, o trăia în secret. Și fără să înțeleagă bine cum și de ce, tot ce era esențial, important, de valoare, tot ce ținea de centrul, de nucleul existenței lui rămânea ascuns în această a doua viață, în timp ce tot se putea observa din afară era învelișul în care se camufla adevărul. Oare și cei din jurul lui ascundeau în același fel adevărata lor viață? Oare din această cauză în lumea bine crescută respectul vieții private era cerut cu atâta ardoare?

Să notăm că acum două secole, atât gânditorii care elogiau trecutul, Louis de Bonald în Franța de pildă, ca și cei care predicau un viitor revoluționar, cum făcea puțin mai târziu Karl Marx în Germania și în Marea Britanie, erau la fel de convinși (îl citez pe Bonald) nu numai că „ființa umană nu există decât pentru societate,“ dar și că societatea „nu-l formează decât pentru ea.“ Oamenii ar fi deci datori să servească societatea cu tot ce au primit sau de la ea sau de la natură, altfel spus cu tot ce au și cu tot ce sunt. Desigur că într-o perioadă de cutremure istorice neîncetate, când lumea se schimba brutal și frecvent, se putea crede că omenirea ar depinde numai și numai de ce i se întâmplă. Ceea ce se petrecea pe lume, în mărețul curs al Istoriei cu I mare, ar fi avut deci propria sa logică internă, decisivă.

O tradiție ceva mai veche considera totuși că fiecare din noi (accentuez, fiecare) se află, el însuși sau ea însăși, într-un raport personal, direct, nemijlocit, dincolo de această lume, cu Creatorul ei și că deci fiecare din noi înaintează pe un drum al lui sau al ei, nu neapărat identic cu cel parcurs de semenii săi. „De acord,“ se poate răspunde, „când e vorba de sihaștri, de preoți, de călugări, de sfinți, de cei care își consacră viața unor idealuri a căror lumină vine nu se știe de unde, dintr-o sursă cu mult deasupra universului în care ne aflăm. Dar în ce ni se întâmplă aici, zi cu zi? Printre cei pe care îi cunoaștem și care ne cunosc?“

Nuvela lui Cehov răspunde: da, în viața de zi cu zi, printre cei pe care îi cunoaștem și care ne cunosc, suntem uneori, cel puțin până la un punct, alături de ei sau măcar de unii dintre ei. Alteori însă, greu de spus cum, când și de ce, ne găsim împreună, cu totul împreună, cu o ființă umană care trăiește poate aproape, poate departe, dar cu care ne înțelegem până în adâncul sufletului (cum se spune) nu atât pentru că ne-am ales unul pe altul, ci, mai exact, pentru că știm, simțim că am fost făuriți, zămisliți unul pentru altul și că ne este dat să rămânem împreună pentru totdeauna.

În ultima lor întâlnire povestită de Cehov, Gurov și Anna Sergheevna își dau seama că soarta însăși i-a făcut să se întâlnească, că dragostea lor le-a deschis în sfârșit ochii și că nu mai pot exista decât unul lângă celălalt. Cum vor scăpa din robia minciunii? Cum vor dobândi ceea ce, neîndoielnic, este al lor? Amândoi cad de acord să caute de acum înainte minunea acestei vieți adevărate, știind însă bine (ne spune ultima frază a nuvelei) că drumul pe care pornesc va fi neobișnuit de lung și de greu.