Nesfârșitului parcă șir de decese din lumea literară, i s-a adăugat, duminică 25 februarie, acela al lui Alex Ștefănescu, fostul nostru coleg de redacție, cunoscut critic și istoric literar, publicist cu o inegalabilă audiență la publicul cititor. L-am avut student, ca și pe Domnița, soția lui, care mi-a dat vestea morții, și, în 1970, i-am coordonat excepționala teză de licență, care a văzut lumina tiparului în același an în revista clujeană „Steaua“. A fost debutul absolut în literatură al lui Alex Ștefănescu, de care nu mi-am amintit când am scris capitolul din Istoria critică. O fac acum cu emoție și tristețe. Într-un fel sau altul, i-am fost alături mai tânărului meu coleg și prieten toată viața. I-am citit și am scris despre aproape toate cărțile lui. A scris, la rândul lui, despre aproape toate cărțile mele. Nu ne-am făcut reciproc daruri și nu ne-am trădat meseria: am fost amândoi cât se poate de onești unul cu opera celuilalt, spunând de fiecare dată ce credeam că se cade spus, fără laudă deșartă, polemizând uneori, cu înțelegere și respect. Dispariția lui, prematură din punctul meu de vedere (suport greu moartea celor mai tineri decât mine), mă lipsește de un tovarăș de arme într-o literatură care are tot mai multă nevoie de oameni ca el.
Alex Ștefănescu este autorul uneia din puținele istorii ale literaturii noastre contemporane. Am considerat-o în Istoria critică drept opera cea mai de seamă a autorului. Sub multe raporturi, chiar este, fie și numai dacă luăm în vedere imensul volum de opere literare dintre 1940 și 2000 comentate cu indiscutabilă pricepere. Nu mai vorbesc despre raritatea unor astfel de întreprinderi într-o epocă în care genul nu mai are trecere la critici. Nicio astfel de carte nu e scutită de obiecții. I s-au făcut și cărții lui Alex Ștefănescu. I-am făcut și eu destule. De obiecții criticul a avut parte și în legătură cu alte opere, cum ar fi mica monografie despre Nichita Stănescu sau cele două volume despre poezia lui Eminescu. În ce le privește pe acestea două, scrise la distanță mare una de alta, obiecțiile n-au avut niciun temei. Autorul trata importante opere aparținând istoriei literare cu aceleași instrumente cu care trata opere contemporane de a doua mână. În definitiv, în intervalul dintre una și alta, Alex Ștefănescu publicase un număr considerabil de volume de publicistică literară, proze scurte, amintiri și altele, toate într-un stil familiar, seducător, adresat nu neapărat criticilor, ci dascălilor de literatură, elevilor, așadar, cititorilor obișnuiți. M-am numărat printre puținii care au apreciat cartea despre Nichita Stănescu sub acest raport. (Din păcate, nu la apariția ei, ci în Istoria critică.) În aceeași situație se află comentariile absolut încântătoare la poezia eminesciană. I-am invitat pe cei care predau Eminescu la școală să recurgă la cele două volume ale lui Alex Ștefănescu. Simplitatea exprimării nu exclude seriozitatea analizei. Valoarea superior didactică se opune tratatelor academice, nu spiritului istoriei literare. Pe vremea tinereții mele, eram îndemnați de unii din profesorii noștri să ne lepădăm de publicistică și să alegem scorțoșenia universitară. Generația 1960 a triumfat tocmai prin capacitatea de a face înțeleasă literatura contemporană, ca și cea clasică, grație unui limbaj despovărat de pretențiile savante ale acelora dintre dascălii noștri care știau carte, dar nu erau în stare să-i determine pe tineri să se apropie de literatură.
Alex Ștefănescu se numără printre cei mai redutabili combatanți pentru ideea dragostei de literatură pe care i-a avut critica noastră. Nimeni n-a reușit într-o asemenea măsură să ne determine să citim. Lectura „predată“ de el devenea accesibilă și plăcută celor mai mulți. Am participat împreună la numeroase întâlniri în școli. Nu vă puteți închipui cum îl ascultau zecile de elevi și de profesori aflați în sală: cu gura căscată. Vorbitorul n-avea rival. Nu o dată am rămas eu însumi cu gura căscată remarcând cât de simplă era modalitatea lui de exprimare și ce efect avea. Astăzi mai mult decât niciodată, când babilonia lingvistică pare să fie de rigoare, Alex Ștefănescu vorbea și scria cât se poate de firesc.
Acum, când neuitatul nostru coleg și prieten ne-a părăsit, amintirea tuturor acestor lucruri legate de el ne consolează într-o anumită măsură. Sigur, scriitorul are șansa de a supraviețui prin operă omului care nu se mai află printre noi. A murit colegul nostru de la „România literară“, gazda noastră în grădina din comuna Berceni, care ne invita la cules de cireșe și care a plantat câțiva pomi cărora le-a dat numele nostru, jovialul, optimistul, chiar și în anii de boală, spiritualul, glumețul, haiosul, neuitatul Alex. Cărțile lui însă ne stau alături. Întindem mâna și le deschidem. E ca și cum Alex s-ar afla printre noi cu partea cea mai bună din el. Când scriu aceste rânduri, îmi trece brusc prin cap o întrebare pe care mi-am pus-o de fiecare dată când am scris despre cărțile lui: oare ce va zice Alex citindu-mă? În tine îmi e nădejdea, Domnița, să-mi spui.
Fișă bio-bibliografică
Alex Ștefănescu s-a născut în 6 noiembrie 1947, în orașul Lugoj, din județul Timiș (din părinți originari din Herța, tatăl, și Nordul Moldovei, mama).
A urmat școala primară și liceul la Suceava, între 1954-1965.
Licența la Facultatea de Limbă și Literatură Română a Universității din București, în 1970.
Căsătorit din 1970 cu Domnița (n. Andreiovici), editoare.
Publicist de anvergură, Alex Ștefănescu a făcut parte, între 1971 și 1989, din redacțiile revistelor „Tomis“, „Suplimentul literar și artistic al „Scânteii tineretului“, „România liberă“ și „Magazin“. Din 1990 este redactor, iar între 1995-2010, redactor-șef al revistei „România literară“. Din 2015 a fost redactor-șef al revistei „Luceafărul de dimineață“. A colaborat, în afară de acestea, la principalele reviste literare din țară.
Fondator al Editurii Mașina de scris (1994).
Membru al Consiliului de administrație al Televiziunii Române (1998-2002).
Critic literar, prozator și publicist, membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1977.
Pentru creația sa, a primit mai multe premii și distincții, din care enumerăm: Premiul Național al Uniunii Scriitorilor din România (2018), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1996, 2005), Premiul Asociației Scriitorilor din București (2004), Premiul Academiei Române (2005), Premiul „Cartea anului“ al revistei „România literară“ (2019), Ordinul Național „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler (2000), Premiul APTR pentru emisiuni culturale (2008).
A decedat în 25 februarie a.c.
*
Alex Ștefănescu a lăsat în urma sa o operă vastă, din care enumerăm:
Cărți de critică și istorie literară:
Preludiu (1977); Jurnal de critic (1980); Între da și nu (1982); Dialog în bibliotecă (1984); Introducere în opera lui Nichita Stănescu (1986); Prim-plan. 35 de profiluri de scriitori români contemporani (1987); Ceva care seamănă cu literatura (2003); Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000 (2005); Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste (2009); Cum se fabrică o emoție (2010); Mesaj către tineri. Redescoperiți literatura! (2014); Eminescu, poem cu poem. Antumele (2017); Eminescu, poem cu poem. Postumele (2019); Pagini despre satul românesc (2020); Despre impuritatea literaturii (2022).
Cărți de proză și de publicistică:
Gheața din calorifere și gheața din whisky. Jurnal politic, 1990-1995 (1996); Întâmplări (2000); Jurnal secret (2005); Jurnal secret. Noi dezvăluiri (2007); Jurnal secret. Dezvăluiri complete. 2003-2009. Ediție de autor, ne varietur (2009); Bărbat adormit în fotoliu. Întâmplări (2010); Cum e să fii femeie?, dialog cu Lia Faur (2012); Texte care n-au folosit la nimic (2014); Un scriitor, doi scriitori (2014); Jurnal secret. Serie nouă (2016); Eu și comunismul (2020); Timp retrăit (2022).
Teatru:
Melania și ceilalți, comedie romantică în șapte părți (2004).
Alte contribuții:
Tudor Arghezi interpretat de…, antologie comentată (1981).
În 2013, Ioana Revnic a realizat volumul Convorbiri cu Alex Ștefănescu