Naționalistul cosmopolit. Alexandru Macedonski (1854-1920)

Pe când activase în Rusia, Alexandru Macedonski-tatăl își inventase apartenența la o familie princiară care ar fi domnit cândva în Lituania, în scopul de a avea mai multă prestanță în ochii colegilor de viță nobilă. Este mai greu de înțeles de ce generalul, purtând totuși numele întreg al poate singurului militar genial al Antichității, și-a renegat posibilele origini în aristocrația balcanică în favoarea acelora hiperboree.

„Lucrul nu are nicio importanță, și sub niciun cuvânt nu s-ar cădea să facem caz de originea străină a familiei. Între Dacia și Tracia a fost totdeauna o așa de mare comunitate etnică și poporul român are o așa de mare putere de absorbțiune, încât naționalitatea aci e un factor ce se determină prin simpla alegere. Un balcanic care a intrat în orbita românismului și s-a introdus în viața statului român se deznaționalizează aproape imediat, sau mai bine zis își limpezește fondul traco-dacic oscilant. […] Clarificați prin alegerea unui cămin statornic, tracii Macedonski nu aduc o psihologie de străini, ci de aventurieri. […] Cine e din țară se mulțumește să se păstreze și să existe; sositul de departe are aspirațiuni mari“ – afirmă cu recunoscuta putere asociativă G. Călinescu (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Buc., p. 517).

Desigur că nu facem caz de psihologia sau de originea străină a familiei, însă fapt este că fiul a moștenit de la tatăl general o astfel de apucătură automistificatoare. Mai mult: a devenit și un fervent naționalist, deși la începutul secolului al XX-lea nu agrea deloc alianța naționalistă dintre gruparea incipientă de la „Sămănătorul“ și pășuniștii transilvăneni. Până să ajungem în pragul secolului, trebuie spus că Alexandru Macedonski își revendica origini străine, iar lui Eminescu i le refuza pe acelea autohtone, de fiecare dată când scria despre el – „Eminovici (cetiți Eminescu, vă rog!)“ – specificând că este bulgar (Eminescu, care, la rândul lui, vorbea și el despre „bulgăroi“…). Prin atitudinea și comportamentul său, legitimistul antidinastic Macedonski întărește aserțiunea că înrăiți naționaliști se recrutează și din rândul alogenilor. Or, cosmopolitul scriitor bucureștean se considera astfel.

În climatul antisemit al epocii, de explicat mai întâi prin rațiuni de ordin economic, Alexandru Macedonski nu a făcut, din păcate, notă discordantă într-una din „Notițele «Literatorului»“ (nr. 2/1895). Auzind că un student evreu şi-a permis să ţină o conferinţă în sala universităţii despre literatura română, publicistul exclamă:

„Halal de studenţii români care au suferit acest oprobriu fără a protesta celor care s-au pus ei şi au pus şi Uni versitatea la dispoziţiunea unui Şloim oarecare…“. Nu-i rămâne să noteze decât că regretă faptul că evreii din presă şi evreii studenţi universitari „dau, mai totdeauna, o aşa de rea idee despre poporul ce era, în lumea veche, o forţă intelectuală“.

Dar cel care avea în sânge vocația lamentațiilor grandioase găsește și soluții radicale: „După părerea noastră, antisemitismul ia o cale greşită. Ce trebuie să urmărească, e înainte de orice, naţionalizarea presei (s.a.). Şi pentru aceasta e destul să se ţină întruniri pentru a se cere şi obţine de la cetăţeni să refuze de a mai cumpăra ziare la care s-ar şti că colaborează ovrei. Ar fi o lovitură mult mai puternică decât orice violenţă. D. Mille în adevăr nu mai e de înţeles: e român şi e om de inimă, onest şi de talent. Dar pentru numele lui Dumnezeu! ce dragoste are de ovrei? Ce e acest mister? […] Dacă cumva acest ziar e robit ovreilor, să facă un apel sincer la români şi va găsi subscriitori pentru acţiuni spre a înapoia îndată orice capitaluri străine… Aceleaşi întrebări le mai punem şi ziarelor conservatoare, cât şi celor liberale ce au în sânul lor elementele teribile. Cum se lucrează în această privinţă e absurd. Trebuie să silim pe proprietarii de ziare să nu se mai servească de ovrei – căci sistemul lor de până aci e ruşinos. Naţionalizându-se presa (s.a.) şi numai atunci se va putea lupta cu succes contra ovreilor.“

Am dat aceste citate nu pentru a-l acuza pe autorul Nopților de antisemitism, ci pentru a ne da seama de atmosfera intelectuală a sfârşitului de secol XIX românesc. La un moment dat, aspirantul la glorie pe malurile Senei, ce visa să fie citit în franceză pe malurile Dâmboviței, militează pentru impunerea de taxe imense care să blocheze invazia… cărților străine, Nicolae Iorga nefiind întru totul original prin embargourile sale de acest gen.

În pofida tuturor acestor porniri xenofobe, impulsurile cosmopolite care l-au mânat spre străinătate pe naționalistul Alexandru Macedonski nu au indus nicicând un sentiment al dezrădăcinării. Simțind pumnul amenințător al fatalității după publicarea epigramei despre pretinsul poet, aprigul revanșard pleacă la Paris nu numai pentru a scăpa de represalii, ci și pentru a-i umili pe dușmanii înmulțiți peste noapte prin gloria pe care, credea, o va dobândi acolo. Cuprins de sentimentul frustrării și al vacuității, prigonitul animat de elanuri autovictimizatoare a dat glas impulsului compensator în capitala Franței, care îi oferea terenul fertil pentru rodirea a ceea ce însemna pentru el poezia viitorului. Frecventarea marilor poeți ai perioadei și accesul la revistele de primă mână i-au fost peste putință de realizat, genialoidul poet dându-și imediat seama că nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii.

Singura realizare pe care a putut să o obțină autoexilatul român a constat în legarea de prietenii cu literatori de o aceeași condiție cu el. Între ei s-au stabilit adevărate pacturi reciproc avantajoase, ghidate după principiul „donnant donnant“ (care caracterizează astăzi străduința, de înțeles, a universitarilor europeni de a fi prezenți cu articolele lor în bazele de date internaționale). Mai mult decât atât, Macedonski a recurs la automistificări, publicând în reviste articole autoelogiatoare sub protecția deloc morală a pseudonimelor străine:

„Pentru oricine altul faptul ar fi însemnat o farsă, un prilej de umor subțire. […] La Macedonski, granița dintre mistificația lucidă și himericul autentic este mai totdeauna greu de tras cu certitudine, și este cu putință ca poetul, zărindu-și fantezista iscălitură, să fi zâmbit malițios în sinea sa și în același timp să se fi lăsat pătruns de exaltare. Fixațiune a spiritului uman!“ (Adrian Marino, Viața lui Alexandru Macedonski, Editura pentru Literatură, Buc., 1966, p. 433).

De unde se vede că pasionatul cândva de ciclism a înțeles în mod greșit spiritul olimpismului, exprimat prin deviza „Totul e să participi“, a baronului nu numai local Pierre de Coubertin (o particulă nobiliară atrăgătoare pentru poetul cu fumuri aristocratice). Spun aceasta, deoarece părintele olimpiadelor moderne începute atunci a primit de la scriitorul român de… expresie franceză un volum autograf și i-a răspuns printr-o protocolară carte de vizită. Anturajul, mai mult visat a fi select, îl consideră primum inter pares și deja îl vede ca pe un candidat serios la câștigarea Premiului Nobel (sau Nobil – pentru că suna mai bine pentru el). Până la asemenea recunoașteri nobiliare, Macedonski a avut probleme imobiliare, deoarece a fost chiriaș grăbit și a ajuns să schimbe locuințele pariziene mai des decât bucureștenii la Sfântul Gheorghe și la Sfântul Dumitru, după cum știm de la I.L. Caragiale („Toate tipurile familiare marrrrelui şi incomparrrrabilului drrrramaturg!“ – exclama publicistul în articolul Radu D. Rosetti, „O lecție“, din „Literatorul“/ 20.02.1899).

Ceea ce rămâne important este că Macedonski nu s-a dus la Paris într-un fel și a venit înapoi în alt fel, dacă este să mă gândesc la vorba unui personaj al lui Creangă. În capitala Franței, primul nostru mare scriitor ce își scria o parte din operă în oglinda bilingvismului – drept răzbunare și împotriva conaționalilor, pentru a vedea ei ce înseamnă „cântecul lebedei pentru români“! – a devenit un adevărat poet:

„Al. Macedonski visează să schimbe poezia așa cum alții visează s-o scrie, și lui, în fond, i se întâmplă cu mult mai rar să nu fie inovator decât să nu fie poet. Starea normală a poetului este înnoirea. […] Un Macedonski este, un altul devine. […] Primul e satiric, umanitarist, declamator, iubitor de toate temele prozaice ale poeziei sociale de la 1848; al doilea e muzical și sugestiv, în stare de viziuni paradisiace, dar și infernale, trecând de la chinezeria delicată la imaginația somptuoasă. Primul folosește poezia pentru a se elibera de sarcasme, de venin, de ură sau de iubire, al doilea refuză poeziei orice alt scop decât frumusețea ei formală. Romantismul retoric al Nopților se purifică în estetismul Rondelurilor“ (Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Editura pentru Literatură, 1968, pp. 7-8).

În elanurile sale himerice, autorul Nopții de decemvrie a rămas cu încrederea consolatoare în gloria postumă și nu s-a înșelat deloc, chiar dacă soarta i-a jucat multe renghiuri. Cel îmbătat la gândul de a fi ajuns un mare poet european știa că de la viață trebuie să ceri foarte mult… Contemporaneitatea literaților de oricând și de oriunde este mefientă în fața unor asemenea pulsiuni genialoide venite din partea unor scriitori care se cred neînțeleși. Astăzi însă, la împlinirea a 170 de ani de la nașterea lui Alexandru Macedonski, rămânem puțin surprinși de împlinirea năzuințelor unui poet debordând de o vindicativă egolatrie ce se socotea damnat. Acum, orgoliul și infatuarea lui par să frizeze comicul și derizoriul, și ne mirăm cum au putut ele dăuna receptării corecte a valorii lui până în urmă cu mai bine de o jumătate de veac. Din fericire, părerea justificată a lui E. Lovinescu că „omul a dăunat operei“ este de domeniul trecu ­tului.