Trebuie să recunosc, ai ce alege. Ai de unde alege! Varietatea evenimentelor dar și calitatea deosebită, uneori specială a acestora, nu pot fi trecute cu vederea. Recentele concerte ale Filar monicii bucureștene mi-au adus aminte de alte timpuri, demult apuse!… de concertele copilăriei mele petrecute în anii ’50 ai secolului trecut. Erau acele concerte de muzică rusă și sovietică, concerte marcate de această titulatură specifică pe care o puteai întâlni peste tot în partea de Est, în țările continentului european. Era partea luminoasă – dacă o pot numi astfel – a întregului complex socio-politic al epocii.
Mai mult sau mai puțin întâmplător, concertele la care fac referință au fost realizate prin prezența pe afiș a unor nume emblematice pentru creația muzicală armeană și rusă a mijlocului de secol XX, creații marcate – unele dintre acestea – de un puternic, de un inconfundabil ethos național; fac referință la creațiile semnate de Dmitri Șostakovici, de Aram Haciaturian, de Alexander Harutyunyan, creații realizate de această dată sub bagheta dirijorului american Constantine Orbelian, sau a dirijorului azer Fuad Ibrahimov.
În mod cert, vedeta mult așteptată a primului program a fost violonista Mihaela Martin. Nu se află astăzi nici la prima și nici la cea de a doua tinerețe a muzicianului performer. Însă, vigoarea susținerii solistice pe parcursul Concertului în re minor de Aram Haciaturian ne-a rememorat marile momente ale drumului artistic parcurs de acest minunat muzician. Nu pot să nu menționez, la aceasta se adaugă propria experiență de pedagog susținută de Mihaela Martin în spațiul german.
Și acum ca și odinioară, forța interioară a comunicării pe care o dezvoltă Martin este cea care asigură energia susținerii acestei mari structuri concertante care este celebrul concert al muzicianului de origină armeană. Impresionantă se dovedește a fi, în continuare, cantilena parții secunde, o melopee covârșitoare al cărei modalism intonațional depășește aspectul ce poate fi pitoresc la o primă vedere. Este meritul special al solistei de a fi intuit, de a fi redat fiorul nostalgic al momentului, iar aceasta dată fiind sensibilitatea cu totul specială a expresiei violonistice, a sunetului pe care îl dezvoltă domnia sa, în continuare. Este un aspect ce luminează cu sens caracteristic, pasajele de mare bravură instrumentală, aspect pe care solista îl susține cu impresionantă autoritate.
Nu trebuie uitat, concertul a fost compus în anul 1940, la Moscova; prima audiție a fost susținută de David Oistrach însuși. Notorietatea dobândită s-a manifestat pregnant încă din primele momente. În anul următor, lucrarea a obținut prestigiosul – în epoca sovietică – Premiu Stalin. Căci, nu trebuie uitat, pentru a-și legitima autoritatea, regimurile totalitare acaparau cu sens invaziv zona culturii autentice, chiar dacă aceasta nu se dovedea prin nimic atașată zonei politice.
Câțiva ani mai târziu, cu aceeași distincție a statului sovietic a fost recompensat și mai tânărul compozitor Alexander Harutyunyan. Uvertura festivă a fost prezentată de dirijorul Constantine Orbelian în concertul Filarmonicii, în luna februarie. Este o lucrare de mare strălucire orchestrală, creație simfonică extinsă care exaltă sentimentul atașamentului față de bogăția, față de diversitatea melodică și ritmică a folclorului pământului natal. Este de menționat faptul, compozitorul s-a născut în Yerevan, în anii primei republici a Armeniei, înainte de includerea acesteia în „marea țară a sovietelor“.
Celălalt moment simfonic la care mă refer a fost susținut de tânărul dirijor Fuad Ibrahimov, artist de origină azeră, personalitate dinamică, consistentă, a vieții muzicale europene. Apare la pupitrul dirijoral al tuturor marilor colective simfonice europene. Dispune de o energie interioară imperios mobilizatoare dar atent echilibrată în susținerea marilor spații simfonice ale celei de a 4-a Simfonii de Ceaikovski. Este drept, marele compozitor rus se dovedește a fi adevărata piatră de încercare a celor care, evoluând din acest spațiu artistic-spiritual, se orientează spre excursul simfonic atât de special al muzicii ruse de mijloc de secol XIX, de primă jumătate a secolului următor. Am în vedere acel Andante sostenuto din care irumpe, cu firească determinare, Andante con anima al primei părți a Simfoniei.
S-a întâlnit pe apropiate lungimi de undă cu pianistul Daniel Ciobanu, un spirit puternic imaginativ, dinamic exploziv, în realizarea celui de al 2-lea Concert în fa major de Dmitri Șostakovici. Așa cum era de așteptat, teritoriul întâlnirii celei mari a fost celebra Rhapsody in Blue de George Gershwin. Este de observat – așa cum menționează programul de sală – momentul bucureștean marchează centenarul primei audiții a acestei celebre, atât de originale, atât de pasionante lucrări care a aprins, literalmente, imaginația câtorva generații de muzicieni performeri. Și nu numai! Este de observat, natura jazz-ului simfonic ce include solo-urile cu caracter cvasiimprovizatoric, i-a antrenat în importantă măsură pe muzicienii Filarmonicii, în mod special pe cei din compartimentele de suflători și de percuție.
Trebuie să o recunoaștem, cu prilejul zilelor festive ale începutului de martie, filarmoniștii bucureșteni au oferit publicului trei apariții de bună atracțiozitate. Au culminat cu marele concert dedicat muzicii lui Piotr Ilici Ceaikovski, moment realizat cu participarea celor doi minunați muzicieni moldoveni stabiliți actualmente în partea de Vest a continentului european, anume violonista Alexandra Conunova și dirijorul Yuri Botnari. Nu poți să nu recunoști, tipul expresiei favorizat de însuși caracterul muzicii îi definește pe cei doi protagoniști. Am în vedere în egală măsură consistența expresivă de seducătoare maleabilitate a sunetului în cazul acestei mari susțineri solistice, și tensiunea simfonică expresiv gradată în secțiunile celebrei simfonii, Patetica.
Tot la Ateneul Român, violonistul Alexandru Tomescu însoțit de ansamblul Camerata Regală, ansamblu condus de dirijorul Constantin Grigore, au oferit un adevărat regal violonistic concertant! Au prezentat în paralel cele două importante creații concertante aparținând unor epoci total diferite, anume celebrul ciclu baroc al celor patru concerte Anotimpurile de Antonio Vivaldi, și ciclul concertant al celor patru mișcări cvasiprogramatice, anume Anotimpurile de Astor Piazzolla, lucrări marcate de un puternic ethos al intonațiilor sud-americane braziliene. Desigur, aspectul în sine al performanței solistice rămâne cu totul impresionant pe parcursul celor peste o sută de minute de muzică. Căci Tomescu a realizat etalarea în paralel a universului Barocului concertant italian de secol XVIII, pe de-o parte, și, pe de alta, lumea tangoului argentinian de un colorit pitoresc-timbral cu totul inefabil. Este meritul aparte al solistului, acest minunat muzician, cel care a știut a defini raporturile timbrale solistice de un uimitor rafinament, al muzicii baroce și tonicitatea ritmico-melodică de mare suplețe a mișcării tangoului. Nu poți să nu apreciezi, o sală arhiplină, un public entuziast, divers, nu neapărat de specialitate, a apreciat cu vădit entuziasm atât aspectul inedit, absolut fabulos al demersului concertant, cât și pertinența inspiratoare a explicațiilor oferite de violonistul solist, un captivant spirit comunicativ, un captivant om de cultură.
Tot sub cupola Ateneului, recitalul pianistului Viniciu Moroianu a atras atenția publicului de specialitate, dată fiind orientarea programului în baza conexiunii acestuia față de limitele aparent extreme ale Romantismului european. De la Sonata în re major de Schubert și până la seducătoarea, cea de a opta, Sonată de Alexandr Skriabin, Moroianu a realizat inspirate relații care susțin mai mult decât un firesc parcurs al problematicii lumi a secolului al XIX-lea!
Mai rar întâlnită în programele de concert de la noi, lucrarea marelui vizionar rus a reprezentat o importantă atingere sensibil-ideatică în evoluția acestui spirit dinamic neliniștit pe care-l aduce personalitatea pianistului nostru.
Aflat de această dată în compania Orchestrei Naționale Radio, fagotistul Adrian Jojatu a reluat, recent, drumul aparițiilor sale concertante de specială atracțiozitate, în spațiul nostru public. Interesantă, inspiratoare se dovedește a fi viziunea sa privind contextul în care situează demersul artistic al instrumentului său. „Este violoncelul formației de suflători!“, a declarat recent domnia sa. Pe această direcție s-a realizat orientarea solistică în prezentarea Concertului pentru fagot și orchestră de Carl Maria von Weber. Virtuozitatea instrumentală, construcția melodică sensibil întreținută de solist se încadrează viziunii de ansamblu a acestei lucrări rar reluată în programele noastre de concert. L-a avut alături pe fermecătorul șef de orchestră, pe David Crescenzi; iar aceasta pe parcursul unui program de mare atracțiozitate, program care a inclus, de asemenea, o pagină fermecătoare cu caracter de parafrază la muzica lui Rossini, anume Soirées Musicales de Benjamin Britten și prima Simfonie de Robert Schumann, pe bună dreptate supranumită a fi „ a Primăverii“.