Când publica, în urmă cu peste trei decenii, micul său roman, Meseria de ostatic, Alain Bosquet era departe de a bănui că subiectul narațiunii sale va dobândi, mai ales în viața reală, o tristă și nestăvilită amplificare. Întâmplarea dramatică prin care trece arheologul francez Philippe Cervinius, ostatic inocent purtat prin mai multe țări arabe, se va multiplica cu anii într-un nesfârșit șir de cazuri asemănătoare, petrecute dincolo de paginile cărților, desfășurarea lor depășind teritoriul livrescului și aducând oroarea tot mai aproape, într-un prezent din ce în ce mai sumbru.
A pune stăpânire pe viața altor oameni care nu au nicio vină în declanșarea unor întâmplări sau evenimente, călcându-le în picioare libertatea și demnitatea, suprimându-le, de multe ori, chiar viața, tinde să devină, azi, un fapt aproape cotidian. Umilirea și, mai grav, uciderea ostaticilor are loc, în cele mai multe cazuri, fie pentru motive care nu au nicio legătură cu viața și activitatea lor, fie, pur și simplu, „pentru a justifica o captură“, cum spune personajul lui Alain Bosquet.
Deși, în această carte, cel care trăiește cumplita experiență a prizonieratului se judecă mai ales pe sine și societatea franceză a acelor timpuri, prizonieră ea însăși a unor viziuni simpliste, de operetă și spectacol mediatic, față de o realitate sumbră, dimensiunea ei trebuie căutată în rechizitoriul mult mai amplu la adresa degradării tot mai accentuate a relațiilor umane. În simbolistica sa evidentă, nu întâmplător ostaticul are meseria de arheolog, cel care caută urmele unui trecut comun al omenirii, care se cere adus la viață pentru a lămuri noi înțelesuri și care, astăzi, se lovește de un prezent în care omul și-a pierdut însușirea sa fundamentală – rațiunea. Astfel, totul devine posibil, inclusiv transformarea omului în „marfă de schimb“, iar „evaluarea sa în număr de arme sau tunuri“, obținute la o eventuală eliberare, arată limita la care s-a ajuns în prețuirea unei vieți.
În cruda realitate a prizonieratului, Cervinius caută să înțeleagă, dincolo de absurdul situației pe care o trăiește, de ce pentru oamenii Islamului „orice formă de cultură occidentală este un blestem“, cum îi mărturisește chiar un reprezentat al acestei religii, de ce scara valorilor morale și sociale se prăbușește, aici, în neant, iar „armele gândesc“ în locul oamenilor; de ce ura a devenit un mod de viață, iar „cruzimile sunt necesare pentru a nu slăbi entuziasmul“. „Nevoia aceasta permanentă de exaltați“, cum o definește însuși reprezentantul lor de frunte, care-l vizitează pe ostatic pentru a-l face să înțeleagă ceea ce nu-i de înțeles, întreținerea haosului și a actelor necugetate, sunt chiar esența politicii pe care ei o pun în practică, impasibili la suferința umană. „Datoria noastră este să vă năruim valorile înainte să ni le impuneți“, aceasta este incredibila justificare a unei filozofii de viață „în care se moare așa cum se respiră“.
Încercând să-l convertească într-un „aliat al cauzei“, ostaticul primește zilnic „porția“ de explicații de la paznicii săi îmbătați de „adânca înțelepciune“ a distrugerii, dar care, pentru el, captivul fără vreo vină, nu înseamnă decât o tristă scufundare în irațional, o totală depersonalizare a ființei umane. Cum să reacționeze un om normal, care este martorul unor astfel de mărturisiri? „Noi suntem – i se spune cu mândrie – înainte de a poseda cel mai mic petic de pământ, un popor de teroriști, de fanatici și de visători. Teroriștii nu au decât un scop: să atragă atenția lumii civilizate, sacrificându-se. Fanaticii se droghează cu un adevăr absolut, pe care doar ei îl dețin: în orice caz, așa își închipuie. Visătorii, în fața mizeriilor prezentului, prezic un viitor fabulos sau, în lipsa acestuia, apropiata intrare în paradis.“ Mai rar de găsit o sinteză a absurdului ca în aceste fraze! Iar, din păcate, oamenii din țările unde domnește normalitatea și civilizația achită tot mai des nota de plată a acestor întruchipări ale infernului.
Iată, deci, cum arheologului care-și făcea meseria într-un binefăcător anonimat, i se fură nu numai zile din viață, dar și „secole de știință precisă și migăloasă“, devenind, pe măsura trecerii timpului, sub povara unei realități în care se împletesc „vinovatele blândeți ale memoriei cu chinurile incertitudinilor de fiecare zi“, un „personaj mistic“, călător între două lumi pe care, oricât s-ar strădui, nu le poate înțelege. Cu amară luciditate, Cervinius își rezumă drama în cuvinte simple, dar atât de încărcate de adevăr: „Pentru un specialist în descoperiri, care e obișnuit să vadă cum iau ființă temple, coloane, drumuri carosabile, acolo unde peisajul nu este decât un deșert de bălării, de pietre fără noblețe și de măgari care le străbat în căutarea unui scaiete prăpădit, eram redus la evaluări umilitoare. (…) În loc să fiu un arheolog, deveneam un biet trup pe care un alt arheolog, poate un dumnezeu necunoscut, putea la rândul său să-l smulgă nopții“.
Cum memoria este pentru un ostatic singura sa putere, Cervinius își ia răgazul unor introspecții în care își revede copilăria, familia, drumul în viață. O ucenicie a răbdării care îl întoarce cu fața spre sine, săpând în trecutul ce i-a „format caracterul și i-a conturat o vocație“.
Sunt admirabile paginile acestea, în care mâna de mare poet a lui Alain Bosquet își face simțită prezența în fraze de o frumusețe aparte: „Fac apel la amintiri îndepărtate. Eram îndrăgostiți de un colț de pădure, de un pod medieval, de un râu susurător, de o clopotniță pe care o aplecase povara secolelor. Banalitățile noastre ne-au părut de preț și pentru nimic în lume nu am fi renunțat la ele. Ne-au plăcut caldarâmurile sparte, câmpurile de grâu leneșe, un monument având deasupra celor îngropați un cocoș galic, apoi o fântână secată. Am dormit într-un han, pe un pat care scârțâia, dar lângă o ferastră care dădea spre un cireș japonez. Ne simțean fericiți pentru că nu ne întrebam ce este fericirea. Eram gata să admirăm o felie de pâine cu gust de brioșă, un ibric de cafea lăsat pe o măsuță, un roman decolorat între două reviste îngălbenite, o broască de ușă veche de trei secole, un landou pentru vreun băiețel devenit adult, o vârtelniță năpădită de rugină, o poartă cu două canaturi cerând un strat de vopsea. Eram niște hoinari contemplativi, fără nevoia de a ne face cel mai mic plan.“
Plonjarea în această altă lume, prin care își revede întreaga gamă a relațiilor care i-au dat sens vieții, bucuriile simple și fecunde ale normalității, ale „omului fără însemnătate“, îi mângâie zilele în care existența sa a devenit „material de război“. Scrisorile pe care le scrie în gând pentru soție și cele două fiice îl liniștesc, îi redau starea aceea de împlinire în care arheologia își dezvăluia tainele, ca atunci când, „la umbra unui cocotier, ca din întâmplare, descoperea o amuletă acoperită de cochilii minuscule“.
Ultima parte a cărții este rezervată unor alte dezamăgiri, legate, de această dată, de țara natală, unde drama sa capătă dimensiuni de tragi-comedie. Politicianismul intră brutal în scenă, mass-media își freacă mâinile, iar cel care a plătit un preț atât de scump tiraniei și care nu-și dorește decât o liniște netulburată trebuie să suporte toată perfidia prin care este vârât în conștiința publică. Cel care a rezistat împotriva opresorului și, în egală măsură, și a timpului, este învins acum de compatrioții săi. „Ostaticul util“ de ieri își continuă trista odisee și-n libertate, este aruncat pradă mulțimii curioase, constrâns să joace un rol la fel de umilitor. Binefăcătorii interesați își cer acum plata. Este „anexat“ și din stânga, și din dreapta spectrului politic. Prizonieratul care l-a ajutat să se „redefinească“, nu-i mai poate fi, acum, de niciun ajutor. Călăii care îl puneau să citească în fața camerelor de luat vederi acel text „siropos și patetic“, menit să-i aducă eliberarea, au rămas departe. Lângă el sunt acum alții, care-l vor „mai afabil, mai fotogenic, mai prolix“. Și care-i cer să vorbească. Pe o coală de „hârtie aspectuasă“ e scris „un discurs scurt, dar care va emoționa toată lumea“. Spre consternarea tuturor, refuză. Și-a regăsit libertatea, dar e pe cale să piardă altceva. Inclusiv pe Elisabeth, soția sa. Nu vrea să o „stânjenească în continuarea carierei ei de binefăcătoare, pentru că alți ostatici așteaptă și ei eliberarea“. Luptătoarea pentru cauza soțului captiv nu se mai poate opri. Intrând în arena publică, după eliberarea acestuia, cu un „beneficiu politic de anvergură, își va reface viața, din comunicat în comunicat și din interviu în interviu“. Are, desigur, toate atributele pentru un viitor politician de succes. Singurul lucru care îi rămâne lui, fostului ostatic, este „să-și spele memoria“, să-și proiecteze viitorul refugiu în „liniștea de pe malul Gangelui, în pădurile Amazoniei sau, de ce nu?, pe banchizele din Groenlanda“.
În încheiere, cred că mai trebuie spus ceva pentru deplina înțelegere a mesajului acestei cărți subțiri, dar atât de plină de substanță. S-ar putea crede că Cervinius judecă cu mai mare asprime lumea civilizată decât gravele abuzuri ale terorismului islamic, că, victimă, poate, a Sindromului Stockholm, ar fi fost narcotizat de înșelătoarea purtare a celor care, cu rafinată abilitate, l-au atras în mlaștina unor perfide justificări. Nimic mai fals! Cervinius analizează totul cu infinita răbdare a celui care sapă atent să nu strice nicio piesă din ceea ce ar putea alcătui un ansamblu încărcat de semnificații revelatoare. De aceea, lângă arma cu care este păzit, el vede și cărțile poeților arabi. În mărturisirile lui Soleiman, pentru care „totul este încordat, excesiv și nemilos“, caută cu obstinație și cel mai mic însemn de raționalitate. Negăsind, în această lume răvășită, decât un imens haos interior, în final , pentru acest „erou rătăcitor și rătăcit al timpurilor noastre, critic necruțător și victimă a civilizației omenești“, concluzia vine în mod firesc: Islamul, cu „banditismul și cruzimea sa“ îi repugnă, recuzând ceea ce a trebuit, cu infinite umilințe, să tolereze într-o situație limită.
Acest roman, „deopotrivă satiră și pamflet“, cum s-a spus, este avertismentul lucid al unui mare scriitor, dar și expresia durerii sale pentru o lume care și-a uitat rostul.