Mi se pare aceasta o întrebare absolut legitimă. Pe de altă parte însă, pare și un nonsens. Cum adică? ripostează persoana căreia i te adresezi. Nu trăim? Nu suntem în viață? Ce facem altceva decât că zi de zi, prin activitățile noastre, dovedim că suntem vii? Oare? Atitudinea mea sceptică îl irită pe interlocutor și, pentru ca lucrurile să nu degenereze, ne despărțim în condiții încă civilizate.
Rămas singur, începi să te gândești. E acel tip de gândire care nu-ți dă deloc pace, iar noaptea nici nu te lasă să dormi. Te întrebi cu o obstinație care de altminteri nici nu merită o miză mai înaltă: Dar ce trăiesc eu e chiar viață, sau e un substitut jalnic, așa cum, bunăoară, nechezolul înlocuia cafeaua pe timpul lui Ceaușescu? Plecând de la o asemenea întrebare, putem dezvolta o metafizică de cea mai bună calitate.
În general, oamenii știu cam cum e cu raiul, cum a fost Adam izgonit de acolo, ce rol a jucat Eva, vorba francezului, cherchez la femme, și mai ales cum și-a băgat însăși reptila coada… Lucrurile sunt cunoscute, evident, după ureche și, din această cauză, îngrozitor de banalizate. Ce mai știm, dragi tovarăși? Că în rai, tot acolo, era un pom al cunoașterii și, dacă mâncai din el, o încurcai. Așa a sfeclit-o Adam și n-a avut încotro. A trebuit să se supună sentinței tatălui ceresc. Fiindcă a mâncat din pom și-a dat seama că e în pielea goală și s-a rușinat. Rușinându-se, a pierdut inocența primordială. Astfel destinul i-a fost gravat în carne cu litere adânci, dar nu doar lui, ci și nouă peste milenii. Cum am spus, acestea sunt lucruri îndeobște cunoscute. Nu degeaba protopărintele a mâncat din pomul cunoașterii pentru ca, la rândul nostru, să consumăm aceeași hrană și astfel să fim la adăpost de bănuiala că am fi neștiutori. Soarta umanității n-a fost la urma urmei alta decât de-a merge pe drumul cunoașterii, fie că s-ar rezuma aceasta doar la tabla înmulțirii. Dar, în asemenea condiții, viața unde a rămas? Și astfel ajungem în fața adevăratului mister care învăluie primele pagini ale Genezei: pomul vieții. În rai au fost doi pomi, nu doar unul singur, așa cum cred cei mai mulți. Iar dintre aceștia, cel mai important nu a fost acela care a dus la dezastru, ci celălalt, din care, dacă ar fi mâncat, Adam nu și-ar mai fi pierdut inocența. Ceea ce era esențial. Categoric, prin acces la pomul cunoașterii am putut face diferența dintre bine și rău, am căpătat simțul discriminării, dar din păcate și pe cel al dezbinării. După ce a mâncat din acest pom, lui Adam i s-a interzis să se apropie de celălalt. De ce? Răspunsul e simplu: fiindcă ar fi fost aidoma Domnului, ceea ce, logic, era de neadmis. Și cu toate acestea, aici se ivește un tulburător semn de întrebare. Oare chiar așa or fi stat lucrurile? Un lucru e clar: Mâncând din pomul vieții, Adam și-ar fi recăpătat condiția primordială care era una a sfințeniei, cu alte cuvinte, s-ar fi ridicat mai presus de bine și rău. Ar fi învins dualitatea și ar fi recâștigat unitatea ființei. De aceea m-au atras acei filosofi care au văzut în cunoaștere nu doar un drum spre binefaceri, ci și o cale a pierzaniei. Ruptura dintre cunoaștere și viață este teribilă. Cei doi pomi, în loc să fie înfrățiți și să formeze unul singur, ajung adversari. Nu încape îndoială că acolo unde avem viață ar trebui să fie și cunoaștere, dar de multe ori nu prea e așa. Există în evanghelii acea cugetare înțeleaptă care ne avertizează că, oricât de multe teritorii am cuceri, oricâte averi am face, dar și oricâtă știință am căpăta, aceste câștiguri nu înseamnă nimic dacă prețul pe care-l plătim este acela al pierderii sufletului. Dar ce înseamnă să-ți pierzi sufletul? întreabă un cârcotaș încăpățânat. Păi, stimabile, sufletul ți-l pierzi în momentul în care îți pierzi viața. Și nu în sensul în care ai dat ortul popii, ci în sensul în care nu te mai bucuri de viață, adică nu mai guști din pomul vieții, dar trăiești, fir-ar să fie, că n-ai încotro. Pe celălalt, al cunoașterii, l-ai ros până la os, dar pomul vieții s-a ascuns vederii tale. Nu-l mai vezi, nu-l mai miroși, nu mai auzi freamătul frunzișului său. Iar fructele pe care le face au fost mistuite în cer. Pentru a le recăpăta trebuie să te rogi, fiindcă, ceea ce nu se prea știe, bucuria vieții în toată splendoarea ei e precedată de sunetul stins al rugăciunilor murmurate sau îngânate. Poate părea caraghios ce spun aici, dar toată învățătura spirituală se bazează pe această mult sperată reîntâlnire cu pomul vieții și cu minunatele sale roade. În textul respectiv din Geneză, actorul principal e pomul cunoașterii, dar cel care poartă tot misterul și împreună cu care se poate re zolva complicata enigmă a destinului nostru este Celă lalt, scris cu ma jus culă, pomul pe care nu-l devori, ci îl aspiri. Dacă ome nirea își va rupe gâtul într-o bună zi, aceasta se va întâmpla fiindcă reîntâlni rea cu pomul vie ții nu a mai avut loc, cu toate că au fost zeci de mii de poeți, mai mult sau mai puțin talentați, care au invocat-o…