Nuvela lui Cehov despre care am vorbit se petrece pe lumea în care trăim. Sigur, nu chiar aici și acum, ci mai bine de un secol în urmă și la o oarecare distanță spre răsărit, dar citind-o știm bine că nu contrazice nici istoria, nici geografia, nici viața reală de zi cu zi. Trecând acum la ultima piesă de teatru scrisă în întregime de Shakespeare, Furtuna (The Tempest, 1611), ne găsim undeva departe, într-un basm cu zâne.
Prinsă într-o furtună cumplită, o corabie e adusă de vânturi la malul unei insule aparent nelocuite. Căpitanul, nostromul, marinarii nu izbutesc să stăpânească vasul și, curând separați unii de alții, călătorii și marinarii se trezesc în diferite colțuri ale acestei insule, convinși că toți ceilalți au pierit înecați. Printre ei se află regele napolitan Alonso, Ferdinand, fiul lui, Sebastian, frate cu Alonso, Antonio, acum ducele cetății Milano, Gonzalo, consilier cinstit în vârstă, și alți câțiva călători.
Pe insulă, ne arată scena următoare, trăiesc în pace magicianul Prospero și fiica lui, adolescenta Miranda. Uimită de măiestria cu care tatăl ei a provocat furtuna, Miranda îi mărturisește cât ar fi vrut să-i salveze pe cei care au pierit în corabia distrusă. Fii liniștită, îi răspunde Prospero, nu s-a întâmplat nimic rău; totul a fost plănuit pentru tine. Și pentru prima oară, Prospero îi povestește cine sunt ei și de unde vin. Da, Miranda pare să-și amintească cum, demult, ca într-un vis, câteva femei se ocupau de ea. Nimic altceva.
Sunt doisprezece ani, îi spune Prospero, de când eu, tatăl tău, eram încă ducele orașului Milano. Atunci de ce suntem aici? blestem sau binecuvântare? îl întreabă Miranda. Amândouă, răspunde Prospero. Ca să pot studia tainele lumii, l-am lăsat pe fratele meu, Antonio, să conducă cetătea. Având încredere în el, nu mi-am dat seama că s-a înțeles cu regele din Napoli ca orașul Milano să i se supună, să-i plătească bir, iar el, Antonio, să devină duce în locul meu și să mă alunge. Câțiva supuși credincioși ne-au pus într-o barcă și am ajuns aici, ajutați de Gonzalo, napolitan mărinimos care ne-a dăruit tot de ce aveam nevoie, haine, diferite obiecte, pentru mine multe cărți. Ce greu a trebuit să-ți fie să te ocupi și de mine! exclamă Miranda. O, îngerul meu, îi spune Prospero, tu ai fost cea care m-a ținut în viață, cu un surâs care venea din ceruri.
Timp de doisprezece ani, Prospero și-a crescut fetița, singur cu ea, departe de lume, învățând-o mai mult decât oricare alt tutore de pe pământ. Iar acum, când soarta i-a adus pe dușmanii lui, într-o corabie, lângă insula unde trăiau, Prospero, citind în stele momentul cel mai prielnic al vieții lui, a înțeles ce trebuie să facă. Pe Miranda o lasă acum să doarmă, iar el stă de vorbă cu Ariel, spiriduș încântător pe care el, Prospero, l-a liberat din scorbura unde îl închisese vrăjitoarea Sycorax. Vrăjitoarea nu mai e pe lume, iar fiul ei, Caliban, amestec de fiară și om, îl slujește pe Prospero, ca de altfel și Ariel care, vioi și abil, s-a ocupat el însuși de naufragiul magic al corăbiei. Prospero îi promite o libertate completă de îndată ce planurile lor actuale vor reuși și la cererea lui, Ariel, luând forma unei splendide nimfe, dispare.
Caliban, pe scenă, se ceartă cu Prospero: „Insula era a mamei mele, acum ar fi a mea“, protestează el, „iar tu mi-ai luat-o!“ Din animalul ce fusese, Prospero și Miranda l-au învățat să devină om, să vorbească. Da, să înjur! adaogă Caliban cu mândrie, dar la amenințările lui Prospero acceptă să-l asculte și se retrage.
Ariel, cântând zglobiu, îl atrage pe scenă pe Ferdinand, fiul regelui Alonso. El și Miranda se întâlnesc în fața lui Prospero, se privesc și se îndrăgostesc unul de altul. Primul act se termină când Prospero, ca să-i pună la încercare, îl ia prizonier pe Ferdinand, iar acesta, liniștit de Miranda, nu se opune.
Ce se va mai întâmpla? Unde sunt ceilalți naufragiați? Va reuși Prospero să se întoarcă printre oameni, la Milano, în cetatea lui? (Va urma)