Hazard sau strategie editorială? Humanitas ne propune două cărți ale lui Llosa care se completează și se luminează una pe alta: Scrisori către un tânăr romancier (traducere de Mihai Cantuniari) și Conversație la Princeton (traducere de Tudora Șandru-Mehedinți). Llosa vorbește în ele despre roman, despre roman în general, dar și – mai ales în Conversație la Princeton – despre romanele sale. Ceea ce frapează înainte de toate este, cred, claritatea discursu lui: romancierul, în ipostază de teoretician, reușește să fie și profund, și accesibil, scrie fără complicații inutile și considerații sofisticate. Textele din Scrisori către un tânăr romancier (volum apărut în spaniolă în 1997) țin, în chip evident, de poetica prozei, chiar dacă autorul nu face referire la numele proeminente din domeniu. El spune că îl interesează mecanismele interne ale ficțiunii și operează apoi o serie de delimitări în care recunoaștem categoriile narative studiate de poeticieni: timpul, spațiul, naratorul, punctul de vedere, relația ficțiune-realitate etc. Admirabil e surprinsă ambiguitatea ficțiunii: ea „aspiră la autonomie, știind că servitutea ei față de real e inevitabilă, și sugerează, prin tehnici alambicate, o independență și o autosuficiență care sunt tot atât de iluzorii precum cele ale melodiilor unei opere despărțite de instrumentele sau vocile care o interpretează“. Dar valoarea unui roman este dată chiar de această capacitate de amăgire, care îi face pe cititori să accepte „minciuna“; în romanul prost, dimpotrivă, „minciuna“ apare ca ceva artificial, arbitrar, fără viață proprie. În capitolul intitulat Naratorul, Llosa insistă asupra distincției necesare între autor și narator („un povestitor este o ființă făcută din cuvinte, nu din carne și oase, așa cum sunt autorii“). De aici, el trece la inventarierea ipostazelor naratorului în funcție de punctul de vedere, cu exemple lămuritoare (de altfel, peste tot afirmațiile sale sunt susținute de exemplificări adecvate, însoțite de scurte analize de mare finețe). Sigur că prevalează reperele de neocolit – Cervantes, Joyce, Faulkner, Hemingway, Flaubert, Proust etc., etc., – dar nu sunt uitați nici autorii din grupul „Noului Roman francez“, ale căror experimente le apreciază cu multe rezerve, admițând totuși că au dat un impuls scriiturii romanești. Cartea (ingenioasă e formula scrisorilor către un tânăr prieten, potențial scriitor) s-ar fi putut intitula și Arta romanului, făcând pandant cărții cu acest titlu a lui Milan Kundera, și ea un model de rigoare și de limpezime.
Dincolo, în Conversație la Princeton (ediția originală în 2017), impresionează – pe lângă dezbate rea de idei (se vorbește despre literatură, dar și despre politică) – franchețea mărturisirilor. Nu e singurul loc unde Llosa se confesează, arătând că nu are complexe și nici rețineri față de unele episoade din exis tența lui. A fost, foarte tânăr, simpatizant comunist, ba chiar – pentru o scurtă perioadă – membru al Partidului Comunist din Peru. A fost și el, alături de marea majoritate a intelectualilor latinoamericani, susținător entuziast al revoluției conduse de Fidel Castro. Tot grație Cubei a venit și desprinderea – definitivă – de comunism: derivele regimului castrist l-au determinat să-și schimbe complet opțiunile politice, el devenind una din figurile de prim plan ale liberalismului. Era, în tinerețe, mare admirator al lui Sartre, ulterior și-a schimbat radical părerea: „Astăzi nu l-aș mai putea citi pe Sartre: îmi dau seama că romanele acelea care m-au entuziasmat atât de mult când eram tânăr sunt proaste și, până la urmă, puțin interesante. Acum, aș spune că Sartre a fost un imitator al lui Dos Pasos (…). Pentru a scrie un roman, nu te poți călăuzi după idei: trebuie să te lași în voia emoțiilor și pasiunilor, ceva ce Sartre n-a putut să facă niciodată, fiindcă era o mașină de gândit, un robot.“ Pasajul ar merita citat în întregime, fiindcă e o „execuție“ fără fisură. La Princeton, unde a predat în 2015, a ținut o conferință în care l-a criticat pe Foucault, reprezentant al acelei French Theory pe care universitarii nord-americani o idolatrizează. Interlocutorul său, Rubén Gallo (care consemnează și publică aceste dialoguri cu romancierul), notează, aflând subiectul conferinței, că sala riscă să reacționeze vehement: nici vorbă, publicul – în care se aflau și compatrioți ai lui Llosa – a ascultat în liniște și a aplaudat entuziast.
Chiar dacă discuția este focalizată asupra câtorva romane ale lui Llosa, considerațiile cu bătaie mai lungă nu lipsesc. Luăm cunoștință de practicile cenzurii din Peru și din Spania franchistă, foarte asemănătoare, vai, cu obiceiurile cenzurii comuniste. Regăsim, apoi, temele abordate în Scrisori către un tânăr romancier: raportul dintre realitate și ficțiune, vocea narativă, timpul, însemnătatea formei („cred că forma este fundamentală, căci literatura este formă: este structură și organizare a timpului“). Dacă ficțiunea înseamnă „minciună“, atunci când opinia publică transformă adevărul în minciună și invers organismul social este viciat. Minciuna se impune acolo unde oamenii sunt prizonieri ai unor scheme ideologice. În politică, spune el în altă parte, nu prea intră oameni cinstiți, fiindcă politica e plătită prost și nu poți să te îmbogățești (mulți politicieni români dovedesc contrariul…): „acest lucru e îngrozitor pentru o țară, căci dacă numai cei mediocri fac politică, rezultatele vor fi, de asemenea, mediocre“. Democrația este singurul sistem care permite pluralitatea opiniilor, dar este o instituție fragilă, căci „tradiția arhaică este bâta, forța brută, autoritarismul“. În ce privește viitorul, Llosa emite niște avertismente realmente tulburătoare, mai ales acum, când există Inteligența Artificială: „Dictaturile viitorului vor fi birocrații tehnologice foarte avansate, care, încetul cu încetul, vor suprima suveranitatea individului. În mâinile puterii, tehnologia poate exercita dictatura într-un mod aproape invizibil, păstrând aparențele legali tății. (…) Lumea de astăzi produce tot mai mulți specialiști și tot mai puțini umaniști, tot mai mulți tehnocrați și tot mai puțini intelectuali. Această situație deschide calea spre tipul de dictaturi imagi nate de Orwell și de alții. Dictatura viitorului va fi practic invizibilă și va fi foarte greu de combătut. Tehnologia poate crea acest tip de dictatură, dacă nu o facem mai umană.“ Este, cu siguranță, una din gravele probleme cu care se confruntă astăzi societatea.