Prozatorul Nikos Themelis, deși o personalitate notorie în Grecia, cunoscut atât ca scriitor, cât și ca fost consilier al prim-ministrului Kostas Simitis, nu s-a bucurat de recunoașterea internațională pe care ar fi meritat-o. Distins cu Premiul Național pentru Literatură în 2001, prozatorul grec, unul dintre cei mai reprezentativi pentru literatura contemporană (deși mort de mai bine de zece ani), a fost tradus în germană, italiană, turcă și sârbă, două dintre lucrările sale fiind publicate și în România. În 2006 îi apărea în limba română, la editura de nișă Omonia, romanul Pentru însoțirea noastră, cu acțiunea plasată în Brașovul de secol XVIII. Romanul, publicat în 2005, tradus de Elena Lazăr un an mai târziu, a avut probabil un tiraj minuscul, fiind dificil de găsit pe piața autohtonă de carte. După trei ani, Nikos Themelis publica romanul Adevărurile celorlalți, tradus în română în 2023 de Angela Bratsou. Această nouă carte oferită publicului român are aproape toate ingredientele unei lucrări importante, cu excepția unei întâmpinări critice cuvenite. Adevărurile celorlalți merită toată atenția criticii prin calitatea scriiturii – avem de-a face cu un excelent povestitor, totodată un autor matur, aflat la al șaselea roman – și prin proiecția auctorială predilectă, problematica elenismului, care capătă unghiuri interpretative noi, care contribuie la repoziționarea adevărului naționalist în ipostaza multifațetată a realității expuse ficțional. Nikos Themelis se poziționează prin luciditatea perspectivei și prin claritatea expunerii adevărului în ipostaza obiectivității ca intersubiectivitate a membrilor comunităților reflectate în roman.
La o lectură de suprafață, romanul e povestea unei familii coagulate în jurul unui eroului Manolis Linós (Mehmet Bezirtzoglou), pe care îl descoperim în lumina factualității redate în pagini în patru decenii de viață din tumultuosul secol XX (Manolis s-a născut, precum eroul lui Vodolazkin din Aviatorul, odată cu veacul în care trăiește). Manolis parcurge un traseu identitar, totodată al formării, plecând din Kydoniés (Ayvalí), al doilea centru al elenismului din Asia Mică după Smyrna (Izmir), distrus de trupele turcești în războiul greco-turc din 1921-1922, care s-a transformat într-un dezastru pentru guvernul de la Atena și, în special, pentru grecii majoritari ca populație din zonă, ajungând apoi în Mytilene (Lesbos), Atena, Komotini și din nou în Atena, într-o perioadă care include evenimente sângeroase ale istoriei mari, de la amintitul război pe cealaltă coastă a Mării Egee până la Războiul civil. Istoria mare, deși prezentă, sufocantă în realitatea imediată din viața familiei Linós, este resimțită și interpretată la nivelul accepțiunii imediate a eroilor romanului. Este o simplă întâmplare faptul că atât Manolis, cât și fiul său, Ioachim, devin profesori de istorie (unul în mediul preuniversitar, celălalt la universitate), dar perspectivele lor schimbă dramatic optica asupra elenismului, plecând de la Căderea Constantinopolului până la realitatea imediată a vieții cotidiene. Îndârjirea căutării adevărului, în contrabalans cu un adevăr mistificat, al eroismului și figurilor tutelare ale istoriei Greciei, greu de coborât de pe soclul ideologic, transformă și povestea, și autorul. Simpla perspectivă anunțată în prolog, a căutării adevărurilor celorlalți, plecând de la constatarea că Stânga elenă a reușit să adune abia 24% din voturile populației la nici zece ani după ce câștigase Războiul Civil îl așază pe Nikos Themelis în proximitatea incomodului Zülfü Livaneli, ca voce a conștiinței unei umanități ultragiate și deformate de naționalisme. Dacă vocea scriitorului turc a devenit una cunoscută cititorilor din România, grecul Themelis urmează a fi descoperit prin adevărurile incomode pe care le expune prin prisma personajelor sale și lumii ficționale pe care o creează ca oglindă a unei societăți bântuite de expresia categoricului, de coloratura etnică și religioasă a ideologiilor naționaliste.
Adevărurile celorlalți e un roman istoric, care nu ocolește istoria mare, dar pe care o expune nefiltrată, prin ochii imediatului. Adevărurile celorlalți sunt condiția obligatorie a expresiei plurale, nu și garanția acesteia. Ele pot fi la fel de periculoase precum cele proprii, încarnate într-o istorie construită în baza miturilor, în care rigiditatea modelului de adevăr care a servit unei cauze politice este imposibil de abandonat. Pentru a proba această lipsă de receptivitate în fața adevărului, Nikos Themelis aduce în ficțiune, din primele pagini ale romanului, un manuscris care ar trebui să răstoarne percepția asupra sfârșitului Imperiului Bizantin, dar societatea greacă nu este dispusă și nici pregătită să primească adevărul. Îl respinge violent în momentul în care ar trebui să îl încorporeze într-o istorie care iese la lumina altui adevăr. Cuferele pentru care familia Linós face sacrificii în anii cumplitei prigoane din Ayvali, bunicul Manolis cumpărând nepotului său cu același nume identitatea turcească necesară supraviețuirii și protejării documentelor cu urme ale memoriei culturale grecești în Asia Mică, printre care și celebrul manuscris despre Constantin al IX-lea Paleologul, ultimul împărat bizantin, sunt refuzate și de autoritățile laice din Mytilene, și de cele religioase: „Știți câte relicve sacre de neprețuit avem înghesuite pe ici și pe colo? Ei bine… ca să nu intrăm în prea multe detalii, cele trei evanghelii și orice ecleziastic, cu bucurie le primim, dar în ceea ce privește restul mitropolia nu te poate ajuta” (p.232). Cuferele arzând devin o imagine a pierderii memoriei unei comunități obligate să dispară, care nu se rezumă la Ayvalí, ci la întreaga Asie Mică grecească, ilustrată de o a doua cădere, după cea a Constantinopolului, cea a distrugerii și incendierii Smyrnei: „Nu vezi, domnule Pericle? Ayvalí este în flăcări! Uită-te la toți cum se zgâiesc! Exact la fel se holbau și atunci când ardea Smyrna, de parcă ardeau niște cufere goale” (p.264). Există o dublă miză în această poveste: pe de o parte, cea privitoare la conștientizarea identității și asumarea adevărurilor istorice despre identitatea etnică și religioasă, pe de alta, cea privitoare la identitatea umană în ansamblu, cu toate fațetele ei de prim-plan, inclusiv cea sexuală. Turcul Ismail, singurul care știa secretul originii creștine a lui Manolis-Mehmet, este cel care îl salvează și care salvează, prin propriul sacrificiu, și memoria comunității grecești din Asia Mică. Rudele sale, în schimb, îl deconspiră și îl împing spre închisoare. Reușind să fugă, constată că întreg sacrificiul a fost zadarnic și se retrage la studii în Atena, unde își întemeiază o familie, și de unde acceptă provocarea a de deveni profesor de istorie la Komotini, în Thrakia. Dar relevarea adevărului istoric la serbarea națională de Bunavestire îl transformă în trădător:
„– Adevărul nu este niciodată impertinență! Ce s-ar fi întâmplat dacă le-aș fi spus că nepotul basileului Manuel al II-lea Paleologul, ca Izz al-Din și supus al lui Baiazid, a făcut campanie împotriva orașelor grecești din vestul Asiei Mici și, la ordinul lui, romeii au fost uciși?
– Toate bune și frumoase, dar ce ai câștiga din asta, chiar dacă ai avea dreptate?“ (p.304).
Este salvat de un evreu, care joacă rolul samariteanului din pilda biblică și, întorcându-se în Atena, începe să lucreze la biblioteca unei instituții americane. Anii războiului civil nu îndepărtează tragedia de încercata familie Linós, soția sa moare ucisă după ce fusese implicată într-o arestare, iar adevărurile fracționate, subiective, ideologizate, readuc frica de care eroul Manolis se debarasase în Ayvalí, unde câștigase un „curaj lipsit de putere” (p.173).
Trădările și adevărurile subiective sunt solzii unei realități greu de digerat. Când Ioachim propune o interpretare a istoriei în baza teoriei lui Arnold Toynbee, ca flux al civilizațiilor, până și tatăl lui, cel care a avut de suferit de pe urma adevărurilor subiective și mitologizante, se opune violent. Controversa academică din societatea grecească a anilor ‘60 privitoare la continuitatea elenismului, supusă acestei proiecții ficționale care aduce în prim-plan problematica identităților și, mai ales, asumarea lor, transformă romanul lui Themelis într-o operă de referință pentru literatura elenă actuală, devenită atât de tăcută în limbile lumii după ce marile voci de la jumătatea secolului trecut (Kazantzakis, Seferis, Elytis) au capitalizat și încapsulat în opera tradusă pretutindeni întreaga literatură. În plus, dincolo de calitatea scriiturii, de valoarea literară incontestabilă, romanul Adevărurile celorlalți devine pentru cititorul român un prag în apropierea de această actualitate a literaturii elene – meritul este, indiscutabil, al Angelei Bratsou, care a devenit din traducător o instituție a reflectării reciproce al celor două culturi –, care merită cu prisosință a fi cunoscută.