La sfârșitul lunii noiembrie 2023, marile agenții de presă din întreaga lume au inclus, între titlurile zilei, informația morții lui Henry Kissinger, fost Secretar de stat, diplomat și consilier de politică externă, la venerabila vârstă de 100 de ani. Cu doar un an înainte, Kissinger lansa ultima sa carte, apărută la Penguin Books, cu titlul original Leadership. Six Studies in World Strategies (apărută între timp în traducere românească, la Editura Litera), ale cărei ecouri au oscilat, în funcție de poziționarea și percepția referenților, între critică ferventă și apreciere mai mult sau mai puțin exaltată.
În rândul contribuțiilor științifice, Kissinger rămâne cunoscut mai ales pentru lucrările sale, apărute în mai multe ediții și limbi, inclusiv în română; fie că ne referim doar la Diplomacy (1994), On China (2011), World Order (2014) – dar nu numai, este de amintit că fiecare dintre acestea a suscitat dezbateri, a alimentat controverse, a stimulat controverse, în rândul publicului cititor, mai cu seamă printre istorici și diplomați.
În urmă cu aproape 13 ani, în noiembrie 2011, eu însumi am avut privilegiul de a-l întâlni pe Henry Kissinger, în timpul unei burse de cercetare la Woodrow Wilson International Center for Scholars, Washington DC. Fostul Secretar de Stat, laureat al Premiului Nobel pentru pace (1973), diplomat și consilier de politică externă american, fusese invitat la Wilson Center pentru a vorbi despre situația din Afganistan și mai ales despre viitorul procesului de pace în regiunea Orientului Mijlociu. Verva și mai ales profunzimea analizei sale păreau încă nealterate de trecerea timpului, iar cele două ore ale evenimentului s-au scurs aproape pe nesimțite. Proeminent susținător al realpolitk-ului în politica externă a SUA, poziționările lui Kissinger au stârnit de-a lungul tumultuoasei sale vieți controversate, nemulțumire sau chiar blam, încă din perioada în care a ocupat poziția de Secretar de Stat. Criticii săi cei mai virulenți l-au acuzat inclusiv de crime de război, imputate fostului Secretar de Stat al SUA din timpul președinției lui Richard Nixon și Gerald Ford, nu doar în legătură cu operațiuni din Vietnam și Cambodgia, ci și privind acțiuni americane în Laos, Bangladesh sau Chile. Probabil cel mai dur critic al său a fost jurnalistul și analistul Christopher Hitchens (de altfel, un contestatar fervent al implicării americane în războiul din Vietnam), cel care în lucrarea The Trial of Henry Kissinger, publicată în anul 2001, a susținut un veritabil rechizitoriu la adresa lui H. Kissinger, acuzându-l deschis atât de crime de război, cât și de crime împotriva umanității.
Controversele legate de poziționările sale au continuat, într-o formă sau alta, până spre ultimii ani de viață; bunăoară, în deceniul trecut, mai ales după momentul ocupării Crimeei de către Rusia, punctele sale de vedere privind rolul Ucrainei și relația dintre Occident și Rusia au generat noi tensiuni, cu atât mai mult cu cât Kissinger evidenția că relația dintre Ucraina și Rusia va avea mereu un caracter special în mentalul colectiv rus, insistând că Ucraina ar trebui să servească mai degrabă ca un pod între Rusia și Vest, decât ca un avanpost al vreuneia dintre cele două. După invadarea Ucrainei de către Rusia, în februarie 2022, un apel al lui Kissinger din același an, care susținea ajungerea la un armistițiu și revenirea la o linie de contact anterioară momentului invaziei, a fost perceput aproape imediat de Kiev implicit ca un apel la o renunțare a Ucrainei la revendicarea Crimeei; abia din 2023, poziționările lui Kissinger privind chestiunea războiului din Ucraina au devenit mult mai lipsite de echivoc, exprimându-și admirația pentru lupta poporului ucrainean împotriva agresiunii ruse și, mai cu seamă, arătând că ideea unei Ucraine neutre, pe care el însuși o susținuse în trecut, nu mai putea fi de actualitate, dat fiind contextul.
Revenind la lucrarea de față, aceasta propune o invitație la o analiză a leadership -ului, conturată prin prisma a șase profiluri ale unor personalități cheie ale secolului trecut, care au modelat istoria statelor lor, în momente dificile pentru națiunile lor. Cei șase lideri ai secolului al XX-lea asupra cărora s-a aplecat Henry Kissinger sunt primul cancelar german postbelic Konrad Adenauer, Charles de Gaulle, Richard Nixon, Anwar Sadat, Lee Kuan Yew și Margaret Thatcher.
Prima secțiune este dedicată analizei contextului ascensiunii lui Adenauer către învestirea în funcția de cancelar, ilustrând astfel primii pași politici postbelici, începând cu momentul primului său discurs public (26 martie 1946) de după încheierea războiului, prin care Adenauer, adresându-se celor câtorva mii de oameni prezenți la Universitatea din Köln aflată în ruină, arăta că poporul german, care purta stigmatul crimelor naziste, își putea găsi drumul către un viitor mai bun, doar împăcându-se, smerit, cu trecutul dureros, un efort indispensabil pentru renașterea țării, dublat de îmbrățișarea unui spirit de reînnoire, întemeiat pe idealuri creștine și, mai ales, pe principii democratice. Legat profund de Germania, țara sa de origine, Kissinger face referire la cele nu mai puțin de zece întrevederi pe care le avusese cu Adenauer, alegând să evoce trei dintre ele, începând cu prima conversație (octombrie 1957), atunci când Adenauer însuși avertizase cu privire la riscul concesiilor făcute sovieticilor și est-germanilor de către Occident, și continuând cu cea din mai 1961 (într-un cadru politic diferit, după alegerea lui J.F. Kennedy) și mai apoi, cu întrevederea din februarie 1962, desfășurată în contextul în care oficialii americani doreau să ofere asigurări unui Adenauer preocupat de pericolul nuclear sovietic, rolul lui Kissinger fiind acela de a-l încredința pe cancelar că o primă lovitură americană ar fi fost covârșitoare.
Secțiunea dedicată lui Charles de Gaulle urmărește rolul și importanța acestuia ca personaj istoric, începând cu acțiunile sale din cel de-Al Doilea Război Mondial și prestigiul de care se bucura în rândul societății franceze, ca simbol al rezistenței, cel care devenea în 1940 șef al guvernului francez în exil de la Londra, continuând cu dinamica ascensiunii sale în perioada postbelică, poziționările și abordările de politică externă ale generalului, de la conflictul algerian la impulsionarea politicii de reconciliere istorică cu Germania și raporturile sinuoase cu alianța atlantică. Relatarea ultimei întâlniri pe care Kissinger a avut-o cu de Gaulle, în martie 1969, în contextul participării la ceremoniile funerare ale fostului președinte ale SUA, D. Eisenhower, este una interesantă mai ales prin prisma reflectării fascinației pe care o exercita generalul asupra participanților – lideri de state și demnitari străini, la recepția de a doua zi, organizată la Washington.
În mod oarecum firesc, dată fiind calitatea sa de fost Secretar de Stat în cadrul Administrației Richard Nixon, spațiul cel mai generos din volum îi este alocat tocmai acestei personalități. Ab initio, Kissinger admite că Nixon a fost unul din cei mai controversați președinți din istoria SUA, fiind singurul obligat să demisioneze din funcție, insistând însă totodată asupra faptului că acesta a remodelat o ordine mondială în declin, într-o perioadă în care Războiul Rece se afla la apogeu, punând capăt implicării americane în războiul din Vietnam și conturând ceea ce Kissinger numește o dinamică triunghiulară a Războiului Rece, prin deschiderea către China (Kissinger evocă inclusiv articolul din 1967 al lui Nixon, care atunci nu se afla în funcție, publicat în „Foreign Affairs“, în care viitorul președinte se referea la posibilitatea ca statul chinez să nu fie lăsat „pentru totdeauna în afara familiei națiunilor“, sperând chiar că într-o bună zi China să poată fi atrasă în relații diplomatice apropiate cu Occidentul).
Celelalte secțiuni abordează rolul lui Anwar Sadat în procesul de pace din Orientul Mijlociu, semnificația mandatului lui Lee Kuan Yew – întâiul premier și părinte fondator al statului Singapore, precum și punctele forte ale ascensiunii și mai apoi guvernării exercitate, de trei ori consecutiv, de Margaret Thatcher în Marea Britanie, în fața provocărilor de ordin intern și extern (inclusiv conflictul din Insulele Falkland).
O captivantă lectură, în spiritul rigorii și expertizei (geopolitice și diplomatice) specifice lui Kissinger.