Ion Pop ne oferă un reprezentativ volum de bilanț moral. Poezia unei vârste crepusculare și a experienței corespondente s-au comasat într-o confesiune eliberatoare care constituie fondul grav al textelor. Factorii caracteristici sunt cei ai replierii, ai modestiei, ai unei sfieli în fața lumii și a eului propriu, de transilvană sorginte. Revenirea la un minorat lăuntric insuflă ființei o paradoxală energie purificatoare: „Acum stau pur și simplu privind zăpada/ la primăvară va fi poate-un fir verde,/ câteva petale de trandafir,/ sau numai o adiere curată,/ un surâs pe o față trudită.// Ostenit de-atâtea epoci de aur,/ am ajuns, de la o vreme, să cred,/ foarte modest,/ doar în utopiile minore“ (Acum sunt sigur). Relațiile sunt ostentativ umile, într-o ambianță domestică sugerând intemporalitatea rurală: „E mare lucru să trăiești, pare să-mi spună melcul,/ dar nu cred că știe ce spune./ Ne-o fi auzit pe noi vorbind/ între masă și scaunele din grădină,/ între lingură și gură“ (E mare lucru). Sau o minimalizare scriptic zoologică: „locuiesc într-o propoziție. În care subiectul,/ obosit să tot înceapă,/ lasă doar predicatul să lucreze./ Iar acesta asudă trudește, /a angajat furnici, cârtițe, viermi, lăcuste“ (Gramaticală). Autorul manifestă o prudență prea posibil ancestrală, se ferește de o prezență proprie nemijlocită, lansându-se în aproximări de sine, printr-o cazuistică recurentă. Apropierea astfel explicabilă de un „Altcineva“ se bizuie pe un celebru vers al unui francez: „am aflat/ că eu este altcineva“. După cum găsim în același chenar minimalizant o referință la un alt bard francez: „Cu un soare mic, deasupra./ Negru, desigur,/ al melancoliei“ (Punctul pe i, pe Ion). Cutezând a numi anonimatul, care n-ar fi „vid, ci numai/ un fel de odihnă,/ doar aproximativ metafizică“ (Acum sunt sigur), Ion Pop se înfățișează într-o atitudine de relaxare obiectivă. Tentația impersonalizării (încă o dovadă: „Poate că mâna ta a-nceput/ să nu mai fie a ta“), se regăsește într-o serie de secvențe semnificând o apropiere de univers în accepția sa vegetală: „Mi se desprind, încet, pleoapele,/ ca frunzele respirând ușurate/ în toamna galbenă,/ și mi-e frică puțin/ să mă privesc în oglindă,/ să văd cum zvâcnesc,/ pupilele, irișii/ părăsiți în humusul alb,/ ca niște semințe/ foarte speriate“ (Cad ochii). Ca și o torpoare vesperală: „Da, așa e, se cam leagă toate,/ am văzut de mii de ori cum se lasă noaptea,/ mai întâi soarele apunând,/ încât părea un iris ușor ostenit,/ un tăciune strivindu-se în cenușă,/ apoi întunericul cu feșe foarte moi, negre, / nu mai doare pe nimeni nimic“ (Da, așa e). O dialectică a dispariției finale intervine la rându-i spre a îndreptăți amnezia inițială și deopotrivă cea finală: „dar e o poziție în fond simetrică/ cu răcoroasa lipsă de amintiri/ despre ceea ce nu am fost“ (O problemă). Dar acestei ipostaze organice a resignării, a reticenței expresive i se opun pe alocuri momente patetice. Reacții brutale la ceea ce părea a se situa sub semnul unei firești acceptări: „Abia îmi mai găsesc mâinile,/ de la o vreme gem mai mult cu mintea decât cu trupul,/ sângele se prelinge numai din rana vocii“ (Da, așa e). Sau: „Și m-am simțit dintr-odată/ singur, singur.// Ca și cum aș fi înghițit o hieroglifă/ sau o cruce“ (Moment). Sau chiar: „Până ce a venit un fulger de nicăieri și te-a spintecat,/ ba chiar șapte fulgere,/ obligându-te, în sfârșit, să urli/ cu șapte guri, de n-ai putut cu una“ (Cum ai trecut). Să fie aici o mioritică mișcare deal-vale într-o accepție dramatizată? Ion Pop nu insistă însă pe o atare „probă a focului“ (nu-i stă în fire), îndreptându-se către o soluție medie. Cultivând ceea ce s-ar putea considera o sapiență a concilierii, în fapt o nuanțată revenire la atitudinea inițială a echilibrului transilvan, a unei vitalități determinante în disciplina sa. Din perspectiva viziunii poetice răul e abordat prin elementele stilizării, ca și prin posibilitatea resorbției sale într-un real suveran. În pofida iregularităților ce ne stau în cale, totul e remediabil în ordine universală: „Ca poemul să fie cât de cât expresiv,/ să dezvelim de sub cămașa proaspăt spălată/ și niște răni care-au fost,/ dureroase cândva, admirabile acum/ cicatrice geometrice. Și, siliți/ de împrejurări, să spunem totuși/ că, da, mai sunt și urme de cusături,/ ca de cârpe, nu toate uscate,/ nu toate fără pete“ (Sfaturi utile). Inadecvat atât unui egotism, proclamativ, cât și unei crize lamentuoase, Ion Pop se redresează în postura de analist al unor dispoziții naturale. Uneori cu dignitatea satisfacțiilor minore, aidoma unor șoapte cosmice: „Ce tot vorbești, ziua se tot scurtează,/ și mai mult tace, trecând./ Amiază, seară, noapte după-amiază,/ vagi murmure din oarecând“ (Ce tot vorbești). Sau: „Astăzi vântul a fost bun cu mine – /dinăuntru se-auzea mai nimic,/ doar adieri mătăsoase,/ ca în Arcadia.// Mă grăbesc să notez această oră,/ știu eu de ce.“ (Oră). Alteori apare negarea glumeață, precum un mod al optimizării: „A șchiopăta nu-i frumos/ nici pentru un autor de versuri albe,/ pe când o mână, chiar ruptă,/ poate da naștere, după cum s-a și văzut,/ unui poem destul de reușit“ (S-au închinat poeme). Ori: „o bună parte din populația continentului/ va putea redeveni de-acum, fără să roșească,/ aproape neomodernistă“ (Hotărâri importante). Nu o dată autorul acceptă a deveni el însuși obiectul poznei mentale: „Să fie, oare, numai metafore?/ Înseamnă, atunci,/ că-am început să văd, să pipăi/ și să gust doar cuvinte/ și semne de punctuație?“ (O revelație). Sau chiar fixându-și ușor jocular destinul în ferma-i cuceritoare originalitate: „Poate că n-am trecut chiar degeaba/ prin lumea asta mare,/ am chemat și eu câteva lucruri,/ fiecare după numele lui,/ și câteva chiar mi-au răspuns,/ dovedindu-mi, dovedindu-și/ că-ntr-adevăr există“ (Poate că nu).