Mărturisire tardivă
Detest să vorbesc la înmormântări. Am ascultat, vai, prea multe discursuri în astfel de ocazii în care vorbitorul se omagia, de fapt, pe sine însuși prin intermediul celui căruia i se cuvenea omagiul. Și la fel de multe în care nu se spunea, în fond, nimic. N-am putut să nu mă întreb dacă există cuvinte potrivite în preajma morții, în afara celor citite de preoți în Cărțile Sfinte, cuvinte pe care să le rostim noi, laicii. Și n-am găsit niciodată astfel de cuvinte. De aceea n-am vorbit niciodată la înmormântări. Nici la aceea a lui Alex Ștefănescu de joia trecută, prietenul și colegul meu într-ale scrisului. Mărturisesc acum că m-am frământat un timp, după ce n-am dat curs unei rugăminți în acest sens. Nu numai pentru că sunt ultimul în viață dintre profesorii lui de la Facultate, dar și pentru că sunt cel care l-a debutat, cu 54 de ani în urmă, de când am și legat o prietenie, iată, de-o viață. În fine, nu numai pentru că eu nu văd în moarte o despărțire definitivă și irevocabilă decât sub raport material, fizic, nicidecum spiritual, diferență pe care o fac rareori cuvintele ultime rostite la înmormântări. Chiar dacă scriu aceste rânduri încă sub apăsarea morții lui Alex, cred că nu greșesc spunând că astfel de omagii ar trebui limitate la patru cuvinte: „Să nu-l uităm!“ Deși ar suna, probabil, necuviincios în urechile celor aflați în biserică. Chiar și dacă aș adăuga, fiind vorba despre un scriitor: „Să continuăm să-l citim!“
Să nu-l uităm pe Alex Ștefănescu! Să continuăm să-l citim!
Nicolae Manolescu
*
Sfârșitul n-a venit dintr-odată
Scena se golește, marile figuri luminoase ale literaturii române de astăzi ne părăsesc rând pe rând, tot mai grăbite. Din nefericire, de acum, și despre Alex Ștefănescu suntem siliți să vorbim la timpul trecut. El este un caz oarecum aparte, din perspectiva aceasta a relației cu timpul, a prezenței-imprezenței fizice. Căci, pentru el, sfârșitul n-a venit dintr-odată, ci treptat. În ultima parte a vieții, a avut câțiva ani de trecere, de purgatoriu, când boala, neputința fizică l-au țintuit în fotoliul acela din casa sa de la Berceni și când a trebuit să se acomodeze cu neființa: în această perioadă, era el și, totodată, nu mai era el.
Am fost apropiați în ultimii ani. Împreună cu Nicolae Manolescu, cu ceilalți colegi de la „România literară“, dar și cu alți prieteni, l-am vizitat de atâtea ori, acasă, vara, când erau coapte cireșele în livada sa, ce ne apărea tuturor ca fiind un loc edenic, dar și toamna târziu, în noiembrie, când își sărbătorea ziua de naștere. Și el, și Domnița, minunata lui soție, se dovedeau totdeauna niște gazde neîntrecute. Iar pe când se mai putea deplasa, am petrecut ceasuri pline de farmec în redacția „României literare“ sau la vreun restaurant îndrăgit din București, cum ar fi Locanta Jariștea și – da, da, ceea ce devenise o plăcută obișnuință a grupului nostru de prieteni – într-un local de pe malul bulgăresc al Dunării, din orașul unde s-a născut cândva Elias Canetti.
Alex Ștefănescu a fost un critic literar, un scriitor, o personalitate a vieții publice care s-a bucurat de prețuire și de o notorietate deosebită. Prin ce calități anume s-a impus și a dobândit recunoașterea, celebritatea, surprinzătoare pentru un om de litere în vremurile acestea? Din primele momente, el ieșea din rând prin umor, bonomie, empatie, patetism și replică inspirată (în anumite situații, tăioasă, încât era un adversar de temut). Iar ca literat a fost un maratonist al scrisului, cu o capacitate ieșită din comun de a se dedica literaturii. Până în ultimele clipe a citit și a scris; chiar și atunci când suferința fizică l-ar fi făcut pe oricare altul să se oprească, el a continuat. Apoi, sunt de remarcat inteligența sa critică, însușirea rară a formulărilor critice pregnante, acelea care se pot aplica precum o pecete unei cărți sau unui autor. Apoi, e de subliniat ceva ce nu se întâlnește decât la el. Pentru Alex Ștefănescu, apropierea de literatură e un act de iubire. A fost un pasional și un seducător. A admirat tot ce este frumos în această lume, de la frumusețea locurilor, la cea a femeilor și până la, culminant, frumusețea literaturii. Când scria despre o operă literară, el era un îndrăgostit, un împătimit, un devotat necondiționat. Își afirma cu entuziasm, cu convingere și cu voce răsunătoare crezurile: fie ele literare, fie politice, comunitare. Pentru Alex Ștefănescu, literatura a însemnat ceea ce a însemnat și viața: un mod de a căuta neodihnit, cu vocație, să descopere sursa frumuseții și sursa bucuriei; pentru ca, atunci când le găsea, să se împărtășească din ele, cu nesațiu.
Gabriel Chifu
*
Avea fler
Marele merit al lui Alex Ștefănescu în activitatea lui lungă de critic literar este aceea că scria în așa fel despre o carte, încât fie te trimitea urgent să ți-o procuri, fie nu te mai uitai la ea presupunând că ai fi primit-o cadou. Până la urmă, după părerea mea și nu numai a mea, aceasta este menirea adevărată a unui critic literar. Criticul literar nu face filosofie, nu e prețios, nu scrie pentru ca să-l admiri tu pe el. Rostul lui pe lume este acela de-a face legătura dintre autor și cititor. Și din acest punct de vedere, Alex a făcut o treabă colosală. Era ironizat de colegii de breaslă simandicoși pentru care critica literară ar fi… Artă cu majusculă. O fi și așa ceva, dar mai presus de orice e această punte între cei doi. De o parte, autorul, cu toate dificultățile lui. De cealaltă, cititorul, care în babilonia de cărți nici nu știe spre care să întindă mâna. Alex Ștefănescu știa să scrie formidabil. Scria într-un fel comercial, dar făcea aceasta nu fiindcă el nu ar fi putut fi sofisticat, ci pentru că nu agrea prețiozitățile. El a știut tot timpul că poți fi comercial și dintr-un punct de vedere superior. Adică să faci un mare serviciu accesibilității. Un cititor nu are nevoie de cuvinte mari, ci de mesaje clare. Iar Alex scria în așa fel încât înțelegeai foarte repede ce vrea să spună. Îți citea el cartea înainte de-a o citi tu și în felul acesta lectura ta era enorm ajutată. Aceasta nu înseamnă că în mod obligatoriu urma să citești prin optica lui, dar el era călăuza necesară pentru a te duce direct spre miezul cărții.
Despre mine, Alex a scris lucruri excepționale. Și știu că nu le-a scos din burtă, ci chiar a crezut în ele. De fapt, într-o anumită măsură gândeam la fel, ceea ce înlesnea comunicarea. Acum, cu tristețe observ o simetrie care doare. Înainte de pandemie, am fost la capela cimitirului Sf. Vineri, unde era depus un alt om de care am fost foarte legat, Mihai Creangă. Iată că, după patru ani sunt iarăși într-o capelă, la Bellu, unde e depus un om căruia îi datorez foarte mult. Nu știu ce semne sunt acestea, dar e clar că sunt. Mă regăsesc în multe observații ale lui Alex și-mi dau seama că, așa cum m-a ghicit perfect, i-a ghicit și pe alții. Avea fler, ceea ce pentru un critic literar e mult mai important decât, oho, erudiția. Pentru că era un om firesc și iubea literatura, o să țin la el până când altcineva va sta la priveghiul meu…
Dan Stanca
*
Istoria și grădina lui Alex
S-a stins Alex Ștefănescu, unul dintre cei mai importanți critici literari români în activitate.Verbul de mai sus nu este întâmplător, având menirea de a acoperi, pe cât posibil, mai mângâietor, regretul acestei triste despărțiri. Viața lui Alex Ștefănescu s-a stins pentru că ea a ars, din ce în ce mai pâlpâietor, mai ales în anii din urmă, pentru a putea să mai pună în pagini, cu prețuri de uriașă suferință, încă o poveste din literatura română.
Pentru cine l-a cunoscut mai demult (dar nu atât de demult), vestea aceasta pare de neacceptat. Cum s-a putut, se vor întreba, ca omul atât de vital, de plin de proiecte și atât de priceput în a-și organiza și desfășura viața cum și-a dorit, să nu fi învins și această ultimă încercare?! Cel care a scris atâtea cărți importante, care și-a ridicat casa mult-dorită și a sădit sute de pomi, întemeind o grădină paradisiacă, de care era atât de mândru, a fost, iată, învins, plecând din această lume și din această viață, pe care le prețuia ca nimeni altul.
Alex Ștefănescu a trăit sub semnul literaturii și al generozității. Așa cum oferea tuturor, cu bucurie, cireșele grădinii din Berceni, el dăruia și scriitorilor români cronicile sale literare, tratând de multe ori, cu binecunoscutul său umor, gustul uneori mai acrișor al unor cărți ale acestora, de fruct încă necopt pe deplin, pentru o înfruptare plină de savoarea unor reușite literare.
A fost, cum bine se știe, unul din puținii critici care au scris, cu aceeași seriozitate, și despre cărțile bune, dar și despre cele mai puțin reușite. Reproșurilor pentru practicarea acestei „democrații critice“, Alex Ștefănescu le răspundea că, așa cum orice grădină este suma tuturor plantelor sale, unele mai glorioase, altele mai încurcătoare, ce trebuie plivite cu grijă, tot așa și în literatură, e nevoie de cercetarea atentă a ansambului, pentru a opera cuvenita selecție finală.
Nu trebuie să uităm, chiar și în aceste clipe triste, umorul tonic al lui Alex Ștefănescu, cel care l-a ajutat să treacă surâzător peste multe momente grele. Când a fost atacat nedrept și grosolan de cei care nu s-au găsit în Istoria sa literară, Alex Ștefănescu le-a răspuns să fie liniștiți, pentru că vor fi prezenți, spre o nemeritată dezmierdare literară, într-o viitoare ediție pe care nu o va mai scrie niciodată. Ce bine ar fi fost dacă, nerespectându-și promisiunea, Alex Ștefănescu ar fi trudit acum la acea ediție!…
Liviu Capșa
*
Alex cel bun
M-am întors acasă după înmormântarea bunicii și privirile mi s-au oprit asupra cuierului din holul de la intrare, unde mantoul ei și, dedesubt, pantofii de oraș, frumos așezați, o așteptau. Lucrurile, cu o altă înțelegere a lumii decât oamenii, îi păstrau vie prezența, pe care absența ei dintre noi o făcea și mai tulburătoare. Același sentiment l-am avut aseară când, luând din teancul de reviste care își așteptau rândul la lectură „România literară“ din 16 februarie, am găsit articolul semnat de Alex Ștefănescu și fotografia lui, cu zâmbetul mare cât o lume întreagă. Privind-o, nu-mi vine să cred că el nu mai este.
L-am cunoscut acum patruzeci de ani, cu prilejul unui concurs de literatură organizat de Casa de Cultură „Mihail Sadoveanu“, de pe strada care pe vremea aceea se chema Nikos Beloianis. De atunci, a fost un însoțitor permanent al cărților mele pe care le-a prezentat cu umorul lui inimitabil. E drept că lansările mele erau un bun prilej de a vorbi și despre sine însuși, dar o făcea în așa fel încât nu știai dacă se lăuda sau se autoironiza. Faptul că îi evoc în acest fel prezența aproape de mine nu înseamnă că pun mai mare preț pe mine decât pe el. Pentru că Alex Ștefănescu făcea la fel cu mulți alții, el a fost unul dintre marii prieteni ai scriitorilor. Și nu doar al celor care puteau să-i mulțumească, ci și al celor care nu mai sunt. Mulți autori ies încă din paginile cărților și se scutură de praful bibliotecilor datorită lui. I-a iubit pe scriitori și pe cititori deopotrivă.
A scris despre sute și sute de scriitori, cărțile despre care ne-a povestit ar putea alcătui o bibliotecă grandioasă. Ne-a descris cu răbdare, poem cu poem, creația poetului Eminescu. Îi datorăm într-atât, încât și dacă ar fi numai asta, ne-ar îndatora să continuăm să scriem.
Alex a iubit viața, îi plăceau mesele à la Lucullus, iubea femeile mai ales în ceea ce ele aveau etern și se lăuda cu succesul farmecului său în așa fel încât să fie sigur că nu-l crede nimeni. Un om din vechea stirpe a cărturarilor, duios ori tăios după cum ți-era norocul, cu un umor fin și neiertător. Într-o lume imponderabilă moral, cum e asta a noastră, el s-a situat mereu de partea celor buni. Nu a cerut și nu a râvnit, nu a înlocuit, ci a adăugat, n-a vrut să fie conducător, dar conducătorii au avut nevoie de el. Într-o lume a aparențelor, era mare și blând, ca ursul Baloo din Cartea Junglei. Într-o lume a esențelor ar fi fost mlădiu și sprinten ca Nijinski.
În ultimii ani, s-a retras în grădina lui din Berceni și se mândrea cu pomii care înfloreau. În primăvara asta, timpul nu i-a mai dat răgazul să-și vadă grădina înflorită. Poate o să primească totuși bucuria asta, altundeva, în grădina raiului…
Varujan Vosganian
Ca o grădină cu cireșe coapte
L-am cunoscut și nu l-am cunoscut pe Alex Ștefănescu. L-am cunoscut la vârsta la care criticul nu-și mai făcea prieteni, nici măcar literari.
Până atunci, moștenisem de la câțiva amici optzeciști un set de rezerve apăsate față de el: se știe că discipolii mai noi, cum erau lunediștii, secretă o invidie instinctivă față de cei vechi. Or, Alex Ștefănescu era nu doar mai vechi decât optzeciștii: era chiar primul discipol al lui Nicolae Manolescu. Avea față de ei un deceniu în plus de comuniune spirituală, iar ei se răzbunau pe această fatalitate răspândind cu sârg resentimentul la adresa (în fond) colegului lor.
Am marșat, de ce să nu recunosc?, la oferta lor resentimentară. Păgubindu-mă singur: Alex Ștefănescu era nu numai generos cu tinerii scriitori, ci și capabil să le stimuleze și să le întrețină pasiunea pentru literatură. Am fost, cred, singurul din generația mea care s-a privat, din miopie, de o prietenie caldă, preferându-i rezerva țeapănă și chiar polemica.
Când falsele sentimente primite de-a gata s-au evaporat, l-am descoperit pe Alex Ștefănescu. Aș putea adăuga aici mai multe epitete, cum au făcut și vor mai face unii care i-au greșit mai mult decât mine. Spun doar atât: Alex era un om profund. Cine se oprea la masca lui jovială, șarjat-neserioasă, cine lua de bune aluziile lui despre blonde sau despre… „tarife“ dovedea nu numai minte puțină, ci și lipsa oricărei legături cu literatura, cu treburile spiritului. Ca toți cei care vorbesc mult, Alex era, în realitate, discret. Își ascundea cu delicatețe miezul moale: de aici, de pildă, glumele despre greutatea (fizică) a Istoriei… sale. Erau, însă, destule chestiuni cu care nu glumea, cum ar fi dragostea sa fără rest pentru satul românesc, despre care a scris o carte dărâmată de optimism, de o puritate a sentimentului vecină cu bocetul. (Evident, nu a comentat-o nimeni: „progresiștii“ trec ușor, cu tancul sovietic, peste asemenea puncte de vedere, cu nimic mai puțin legitime, totuși, decât crezul lor fanatic.)
I-am descoperit, în timp, slăbiciunea pentru cuvântul de miez, ca și pentru spectacolul naturii în eflorescență. Marele critic se bucura ca un copil când ne invita pe toți să culegem cireșe din grădina sa și ne primea cu casa și cu inima deschisă. La el, în curtea casei din comuna Berceni, ocrotiți de Alex și de Domnița sa, am trăit ultimele agape literare de care, sunt sigur, voi mai avea parte în această viață. Cu sau fără cireșe – natura nu era întotdeauna la fel de optimistă ca Alex –, dar întotdeauna cu prietenie, cu vorbe de spirit, cu amintiri literare pline de haz și cu nu puține observații ascuțite (exact ca acelea din critica sa) la adresa unor confrați. Nu întotdeauna absenți!
Un gogonel a scris, imediat după plecarea lui Alex Ștefănescu, că „nu va rămâne nimic din opera sa“. E o observație tipică acelora care s-au născut cu câteva decenii prea târziu și au ratat fie nazismul, fie stalinismul. Criticul, totuși, a lăsat în urmă o operă vastă din care posteritatea, desigur, va alege. Căci, spre deosebire de cazurile preopinen ților săi, …are de unde alege! Darul său de a sintetiza o operă sau un profil literar într-o formulare memorabilă este fără egal în critica noastră de azi. Eminescologia nu pare capabilă să se dispenseze, decenii întregi de acum încolo, de efortul său de a citi poezia lui Eminescu cu ochi proaspeți. Manualele sale practice de literatură, despre ce este și mai ales nu este aceasta, vor rămâne niște repere pentru oricine dorește să înțeleagă epoca actuală. Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) e o referință bibliografică obligatorie.
Regretul că nu l-am cunoscut cum mi-aș fi dorit și, poate, nu am ținut la el atât cât a meritat este compensat – tristă scuză, slabă scuză!… – de opera care ni-l va ține mereu viu. În minte ca și-n suflet.
Răzvan Voncu