După moartea soţului, Maria Leonor, tânără mamă a doi copii, e copleşită de greutăţile administrării fermei ei din Ribatejo, de aşteptările societăţii şi de faptul că e supravegheată neîncetat de servitoarea ei. După câteva luni petrecute într-o depresie adâncă, se hotărăşte să-şi asume rolul de stăpână a moşiei, dar suferă în continuare, prinsă între tristeţea doliului şi dorinţa sexuală. Reflectând la esenţa iubirii, la trecerea timpului şi schimbările din natură, tânăra văduvă îşi petrece nopţile trează, pândind aventurile servitoarelor ei şi suferind de singurătate, până când doi bărbaţi foarte diferiţi se amestecă în viaţa ei, care ia o turnură periculoasă. Romanul Văduva, scris de Saramago la 31 de ani, lasă să se întrevadă autorul colosal pe care îl cunoaştem. Modul lui unic de-a privi lumea şi unele particularităţi ale celor mai lăudate cărţi ale sale sunt deja vizibile în acest prim roman publicat în sfârșit, după aproape 60 de ani.
(fragment)
Sus domnea o linişte mormântală. Se îndreptă spre camera ei şi se aşeză în faţa măsuţei de toaletă. Îşi analiză îndelung fizionomia, privindu-se în oglindă. Îşi netezi părul cu pieptenele, trecu peste obrajii uşor aprinşi puful cu pudră de orez şi-şi picură un strop de parfum în palme. Apoi ieşi din cameră şi se duse în birou.
Când intră, rămase un moment cuprinsă de o spaimă bruscă, încremeni, simţind un tremur din cap până-n picioare. Pe fotoliul negru, aplecat peste o carte deschisă pe masa de scris, stătea António Ribeiro. Pentru Maria Leonor, prezenţa acelui bărbat acolo, în lumina slabă din încăpere, părea ciudată, supranaturală. Şi rămase nemişcată şi tăcută, sprijinită de cadrul uşii, privindu-şi cumnatul care, absorbit de lectură, n-o auzise. Tremura. Un foc care ameninţa s-o mistuie îi urca prin trup până în gâtlej, în ochi, zvâcnindu-i în tâmple, aprinzându-i în creier dâre luminoase, care fulgerau şi se stingeau într-o sarabandă orgiacă şi ameţitoare.
Dintr-odată, întorcând o pagină, António o văzu pe cumnată. Împinse fotoliul în spate şi se ridică. Era palid şi agitat. Dădu ocol mesei de scris şi merse spre Maria Leonor, care se lipea de perete ca şi cum ar fi vrut să fugă de el.
Rămaşi unul în faţa celuilalt, la câţiva centimetri distanţă, îşi simţeau şuierul respiraţiilor. Gâtlejul Mariei Leonor se încleşta spasmodic. Ceva înăuntrul ei se învolbura şi creştea, un val uriaş care-i umplea ţeasta, zbârnâindu-i în urechi într-o forfotă neîntreruptă. În liniştea caldă şi mângâietoare a biroului, António murmură încetişor, aproape neauzit:
– Maria Leonor… mă ierţi pentru ce am spus jos? Vorbeam prostii, evident… Mă ierţi?
Vocea îi era o şoaptă dureroasă, un gângurit stăruitor şi tulburător. Şi ochii îi ardeau.
Maria Leonor se înmuia într-o spaimă desfătătoare, cu ochii larg deschişi, umezi ca nişte violete zdrobite, şi răspunse, bâiguind:
– Da… te iert…
Simţea că sub picioare i se cască un hău imens, adânc, unde avea să alunece într-o cădere ce ar fi durat o eternitate, rostogolindu-se printre stânci ascuţite care aveau să-i fărâme sufletul.
Închise ochii, clătinându-se. Când îi deschise puţin, ridicând pleoapele grele de voluptate, văzu apropiindu-se de ea, prin ceaţa genelor, chipul cumnatului. Întredeschise buzele într-un geamăt, care fu retezat de izbirea nebună a celor două guri, zdrobirea cărnii într-o durere neliniştitoare şi consolatoare.
Genunchii i se îndoiră, foarte încet, ca şi cum puterile care o susţineau s-ar fi scurs lent. Apoi, cu o ultimă răsucire, căzu pe covor, ca un trup fără viaţă.
Deasupra ei, António aproape o zdrobea sub greutatea corpului său. Şi, cu gura captivă între buzele ei, îi sugea respiraţia, ca un vampir nesătul de sânge. Maria Leonor, cu umerii lipiţi de podea, gura sângerândă, simţea că înnebuneşte, iar când mâinile cumnatului îi trecură peste tot corpul, într-o mângâiere lentă şi insidioasă, un spasm violent o scutură epileptic. Era sfârşitul. Mâinile ei, ce răvăşeau perii aspri ai covorului, urcară iute pe umerii lui António şi se agăţară cu putere, în timp ce două lacrimi mari îi alunecau uşor pe chip. Capul i se învârtea ameţit, şi prin tot corpul începu să i se răspândească moleşeala abandonului şi a renunţării.
În acel moment se auziră paşi pe scară. António fu în picioare dintr-un salt şi se duse la fotoliu. Acolo se prăbuşi cu capul în mâini, privind cartea deschisă din faţa lui. Maria Leonor, cu un efort dureros, gemând, se ridică, sprijinindu-se de biblioteca înaltă de mahon, de unde cărţile înşirate asistau, mute şi nepăsătoare.
Paşii se apropiau. António încerca să-şi stăpânească tulburarea care-l cuprindea şi-i făcea umerii să tremure. Se forţa să privească în carte, să rămână străin faţă de ce-l înconjura, în timp ce Maria Leonor, rezemată de bibliotecă, trecea cu mâna absentă peste cotoarele cărţilor, ca şi cum ar fi căutat un volum.
Când Benedita intră, amândoi erau tăcuţi şi potoliţi. Servitoarea se opri în uşă, surprinsă.
António ridică privirea, dar o coborî imediat în carte. Maria Leonor, care scosese până la urmă un volum, acum îl răsfoia, tremurătoare şi neliniştită. Şi când Benedita făcu doi paşi în încăpere, cei doi se înspăimântară. În liniştea casei, paşii ei răsunau ca cele din urmă cuie bătute într-un sicriu. Benedita se opri aproape de Maria Leonor, care-i simţea ochii şi respiraţia şuierată arzându-i obrazul ca jăraticul. Cu o voinţă supremă de a reacţiona, închise cartea cu o bufnitură şi îşi aţinti privirea asupra servitoarei. În ochii ei văzu strălucirea tăioasă a unei neîncrederi precaute. Colţurile gurii îi tremurară convulsiv şi între gene îi sclipiră două lacrimi enorme care nu se desprindeau, care fierbeau mocnit în focul pleoapelor.
Din spatele mesei de scris, António se ridică şi se duse spre uşă, evitând privirile celor două femei. Ieşi. Pe holul acoperit cu mochetă, paşii lui se stinseră ca o melodie care se risipeşte în aer. Rămase doar tăcerea. Prin încăpere trecu umbra fugară a unor aripi care zburară pe lângă fereastră. Şi cele două femei continuară să se privească, până ce Maria Leonor îşi simţi obrajii ca para focului. Întoarse ochii spre covor, unde aproape murise de plăcere. Benedita îi urmări privirea şi păru să înţeleagă, trase adânc aer în piept şi scuipă:
– Scroafo!
A fost ca o şfichiuire de bici. Maria Leonor ridică amândouă mâinile şi o pălmui. Iar când Benedita, năucă, se dădu în spate, continuă s-o lovească, oarbă de furie, consumându-şi în acel efort ultimele puteri care-i mai rămăseseră. Benedita îşi apăra faţa cu mâinile în timp ce se retrăgea spre uşă. Când ajunse la ieşire, Maria Leonor o lăsă în pace şi rămase ţintuită în mijlocul încăperii, încremenită, cu ochii dilataţi, simţindu-se ca şi cum o mână de fier ar strânge-o de gât. Servitoarea o privea, uluită. Un vag sentiment de milă îi străbătu sufletul, dar apoi o copleşi enormitatea absurdă a trădării şi, într-un acces de ură şi dispreţ, i-o trânti:
– Chiar în casa în care a trăit bărbatul dum neavoastră…
Ieşi în fugă. Maria Leonor rămase cu privirea tâmpă spre capătul negru al holului unde dispăruse servitoarea. Apoi se lăsă să cadă pe podea, aproape fără cunoştinţă. Prin minte îi fugeau mii de gânduri, care se izbeau unele de altele ca planetele unui sistem din care dispăruseră ordinea şi armonia. Văzu din nou, într-o clipă, înmormântarea bărbatului ei sub ploaia nesfârşită de martie, pe drumurile înnămolite din câmp, în timp ce i se părea că simte pe buzele încă rănite apăsarea năvalnică a gurii lui António. Prin nebuloasele crescânde ale inconştienţei, auzi de afară un hohot de copii. Apoi leşină.
Când, după mult timp, se trezi din leşin, privi în jur, panicată. Se ridică. Făcu câţiva paşi împleticiţi, clătinându-se. Se sprijini de una din muchiile mesei de scris şi, trecându-şi mâna liberă peste frunte, încercă să-şi adune gândurile. Îşi aminti! O ruşine fără sfârşit o inundă în acel moment. În sufletul ei totul se prăbuşea haotic: era ca şi cum toate raţiunile morale pe care se putea sprijini o viaţă de om s-ar fi năruit, lăsând în urmă numai praful dărâmăturilor, descurajarea ruinelor.
Rezemată de birou, cu braţele atârnând pe lângă corp, lăsă lacrimile să-i şiroiască în voie pe obraji. Dar erau lacrimi care nu aduceau alinare. Fiecare strop care-i cădea pe corsetul rochiei parcă o sfredelea cu totul, arzând-o înăbuşit. Se mişcă cu greu şi-şi şterse ochii, zadarnic, ca şi cum ar fi încercat să sece o fântână dintr-o singură înghiţitură. Lacrimile îi săpau încă făgaşe adânci pe chip, ca râuri de lavă în poalele unui munte.
În suferinţa ei, simţi o mare milă de sine, iar când îi veni în gând întrebarea „Şi acum?“, clătină din cap deznădăjduită, muşcându-şi buzele într-o tristeţe nesfârşită, într-o compătimire neputincioasă a propriei nefericiri.
Dădu să iasă, dar se opri, mirată. Uşa era încuiată şi cheia pe jos, căzută. Pricepu. Benedita se întorsese şi, ca să n-o vadă nimeni prăbuşită fără simţiri la pământ, încuiase uşa şi strecurase cheia pe dedesubt. Zâmbi amar la gândul că trebuie să-i mulţumească pentru asta. Deschise uşa şi porni pe hol, mai mult târându-se, până în camera ei. Închise uşa în urmă-i, liniştită oarecum de aspectul familiar al încăperii. Ferestrele erau închise, dar perdelele erau strânse. O lumină aurie făcea să lucească suprafeţele mobilierului.
Pe bufet, în fundul camerei, se înălţa, albă şi nemişcată în ruga ei eternă, cu ochii de porţelan întorşi într-un extaz mut spre tavan, imaginea Fecioarei, simbolul purităţii. Draperiile patului cădeau în falduri armonioase alcătuind un baldachin, sub care salteaua păstra parfumul aşternuturilor. Perna, la capul patului, avea o mică adâncitură de linii curbe odihnitoare şi îmbietoare. Ameţită de intensitatea luminii care intra pe fereastră într-o rază subţire, o muscă zburătăcea, aripile sclipindu-i în traversarea panglicii de soare care cobora pe podea.
Maria Leonor trase un scaun şi se aşeză. Îşi ascunse faţa în mâini şi, ghemuindu-se ca un bolnav înfrigurat, rămase acolo, nemişcată, pierdută în gânduri, tresăltând la zgomotele casei. Tresări când, la un moment dat, auzi vocea lui Dionísio lângă uşa încuiată, întrebând:
– Mami, eşti aici?
O altă voce, a Beneditei, răspunse:
– E acolo, dar nu poate să vină. E puţin bolnavă. Şi voi să nu faceţi prea multă gălăgie, bine?
Vocea dezamăgită a băieţelului se stinse într-un murmur trist. Apoi veni seara. Cerul începu să se întunece şi camera se umplu de umbre. Printr-o despicătură a perdelei, Maria Leonor văzu strălucind prima stea a nopţii. Se ridică şi o contemplă din spatele geamurilor. Pe bolta care se înnegrea, era singura lumină ce scânteia, cu luciri roşiatice, ca un rubin încrustat în cer. Părea că întregul albastru nici nu are altă menire decât să scoată în evidenţă, prin contrast, frumuseţea stelei. Dar apoi întreg cerul, puţin câte puţin, fu străpuns, ici-colo, de puncte luminoase, ca şi cum dincolo de negreala albăstrie s-ar fi înfiripat o nouă zi, care găsise astfel o cale de a lumina pământul.
Când se înnoptă de-a binelea, Maria Leonor se ridică de la fereastră. Merse prin cameră pe bâjbâite şi se aşeză pe pat. Se dezbrăcă şi se culcă. Îi era imposibil să adoarmă, dar se mira că se simte atât de calmă şi liniştită. În ochii ei nu mai existau lacrimi. Mintea ei refuza să se gândească la cele întâmplate şi nu reuşea nici să se învinovăţească, nici să-şi găsească circumstanţe atenuante care s-o justifice. În aşternuturile care o încălzeau încet-încet, o cuprindea o senzaţie de siguranţă şi indiferenţă care o izolau de realitate, ca şi cum, sub acelaşi acoperiş care o adăpostea, nu mai existau încă două persoane cărora la ora aceea, probabil, cele petrecute în timpul după-amiezii, în birou, le provocau o dezlănţuire de pasiuni tumultoase, înfrânate de conştiinţa secretului care trebuia păstrat. Şi tocmai faptul că ştia că secretul avea să fie păstrat îi dădea acest sentiment de linişte.
Scârţâitul uşii care se deschidea îi întrerupse reveria. Se ghemui în pat speriată, aşteptându-se să vadă chipul Beneditei dezvăluit de lumina lămpii pe care o ducea. Dar nu era Benedita. Era Teresa, care intra cu cina.
– Ce faceţi, doamnă, sunteţi mai bine?
Comedia continua! Şi Maria Leonor n-avea încotro decât să-şi joace rolul ce-i fusese distribuit. După un moment de tăcere, în care scrută chipul înduioşat al servitoarei, răspunse:
– Sunt un pic mai bine…
Teresa puse tava pe pat şi, în timp ce aranja farfuriile, spuse:
– Cine a mai auzit, doamnă, aşa ceva, dintr-o clipă în alta… Când ne-a povestit Benedita, m-am şi îngrozit! Să fiţi bine-mersi, stând de vorbă, şi deodată, să leşinaţi, aşa, de nicăieri…
Asta fusese deci explicaţia. Benedita fusese ingenioasă, fără îndoială. În timp ce Teresa îi potrivea şervetul pe piept, simţi o nelinişte bruscă, gândindu-se la preţul pe care-l are de plătit pentru acea înşelăciune.
– N-am poftă să mănânc! Ia astea, Teresa, ia–le pe toate… Şi du-te…
Servitoarea se îngrijoră:
– Ce s-a întâmplat, doamnă, vă e mai rău?
– Nu mi-e mai rău! Doar nu mi-e foame… Ia-le, hai, du-te…
– Dacă aşa porunciţi, le iau… Dar să ştiţi că nu vă face bine să nu mâncaţi ceva de seară!
– Nu-ţi face griji. Mă simt bine.
Teresa apucă din nou tava neatinsă şi se pregătea să se retragă. Când aproape ajunsese la uşă, se întoarse:
– Vă las lumina?
Maria Leonor ezită:
– Nu… da, da, las-o!
– Vreţi să-i spun Beneditei să vină?
Ei? Acolo, singure în cameră, într-o tăcere impusă, fiindcă vorbele care trebuiau spuse nu puteau fi spuse? Răspunse grăbită:
– Nu, nu, nu vreau să vină! Când sun, să vii tu, m-ai auzit?
– Da, doamnă.
Teresa ieşi, închizând uşa. Pentru prima oară de când intrase Benedita în birou, aproape surprinzând-o pe podea lipită de cumnatul ei, Maria Leonor văzu situaţia limpede: Benedita ştia ce se întâmplase. Ce-avea să facă ea acum? Putea s-o domine, s-o înrobească, s-o încătuşeze cu spaima c-ar da la iveală scandalul, într-o zi, după bunul ei plac…
Scandalul! Cum putuse să ajungă atât de jos? Cum, fără iubire, fără altă patimă care s-o orbească în afară de cea a mizerabilelor ei simţuri, putuse să strângă un bărbat în braţe, să-l strângă la piept, să se zvârcolească sub greutatea lui de animal ahtiat? Ce mizerabilă fusese! Şi acum? Ce era de făcut? În casă, sub ochii ei tot timpul, o femeie care nu văzuse nimic, dar care ştia… Privirea limpede şi curată a copiilor, încrederea prietenilor, munca ei, tot ce reprezentase până atunci raţiunea ei de-a trăi rămânea la mila unei indiscreţii, a unei vorbe scăpate, a unui gest denunţător. Şi asta ar fi însemnat ruşinea, cicatricea pe obraz, privirea ferită, condamnarea de pe chipul celorlalţi, vorbele pe la spate, insinuările josnice despre detalii lascive… Şi el? El ce-ar face, la rândul lui? El, care aproape o posedase, ce-ar zice, ce-ar crede?
O nouă teamă punea stăpânire pe Maria Leonor: cea de a-şi privi cumnatul în faţă, de a-i vorbi. Cum ar putea să stea în faţa lui, singuri sau însoţiţi, văzându-l cum se mişcă, auzindu-l cum vorbeşte, simţind în gesturile şi în cuvintele lui intimitatea fiinţelor care se cunosc fizic? Şi aceeaşi întrebare se întorcea, insistentă, urmărind-o ca un câine de pază: „Cum de fusese cu putinţă?…“.
Întinsă în patul răvăşit, Maria Leonor se simţea ca o cârpă. Nu dormi toată noaptea. Spre dimineaţă, lampa, rămasă fără petrol, se stinse. În întuneric, mai spălăcit în apropierea ferestrei, pe unde intra o lumină şovăielnică, difuză, plânse ca şi cum în lumină i-ar fi fost ruşine până şi de propriul plânset. Apoi, secată de puteri şi de lacrimi, într-o vlăguială care-i întuneca raţiunea, rămase încremenită, cu ochii uscaţi, ficşi, deschişi spre tavan, fără să vadă.
Afară noaptea se sfârşea domol. Şi, într-o nelinişte crescândă, Maria Leonor începu să desluşească zgomotele zilei care se trezea. Mai întâi fu cântul răspicat, limpede ca un cristal, al unui cocoş din ogradă. Apoi scârţâitul carelor cu boi, care trecură pe lângă casă, făcând ferestrele să tremure, iar când lumina deja începea să scoată la iveală obiectele din cameră, zgomotul uşilor care se deschideau şi se închideau, sunetul paşilor ce răsunau în casă. Erau, toate, sunetele obişnuite ale dimineţilor ei. Dar acum aveau alt înţeles: însemnau ziua care venea, chipurile care urmau să se apropie de ea, întrebările la care trebuia să răspundă vrând-nevrând, adevărul, cine ştie?, care avea să iasă la iveală, arătându-şi chipul ruşinat. Aşa că trebuia să se scoale şi să intre în cercul viu al locuitorilor casei, să-şi părăsească refugiul în care, în ciuda situaţiei, se simţea în siguranţă…
Deodată, începu să audă din capătul holului, aproape de scară, voci care discutau pe un ton ridicat. Îi ajunseră la urechi zgomote de obiecte târâte, bufnitura surdă a unui lucru greu ce cădea. Se ridică în capul oaselor, tulburată, încercând să-şi dea seama de motivul zarvei. Acum, vocile treceau prin faţa uşii ei, posibil în direcţia biroului. Iar de acolo, o clipă mai târziu, veni un scrâşnet de sertare deschise. Pe scară era coborât un obiect greu, care se lovea consecutiv de trepte, din ce în ce mai jos, până la parter. Vocile se auziră din nou, mai puternic, iar de data asta se opriră în faţa camerei ei. Acolo se domoliră, şuşotind, şi continuară.
Jos, uşa care dădea spre curte se deschise şi dinspre alee se auzi o mare de zgomote învălmăşite, dintre care se desprindea tropotul unui cal pe pietrele rigolei. Cineva îndemnă animalul la drum şi, imediat, se auzi scrâşnetul unei brişti pe nisipul de pe alee.
Maria Leonor îşi muncea imaginaţia încercând să descopere cauza care stârnise, atât de devreme, atâta gălăgie. Istovită cum era, nici măcar nu-i trecuse prin cap să se ridice ca să se uite. Şi acum, că totul se terminase, cădea din nou în starea de abandon, nepăsătoare, pe pernă.
Camera era deja complet luminată. De afară se auziră, cadenţat, orele opt. Maria Leonor se răsuci în pat, căutând o poziţie mai comodă să se odihnească. O durere surdă îi străbătea spatele. Îşi întinse picioarele, oftând, şi închise ochii obosiţi, întunecaţi dimprejur de cearcăne adânci şi întinse. Preţ de câteva clipe, se simţi ca Maria Leonor din zilele fericite, când, în căldura aşternuturilor, îşi simţea corpul moale odihnindu-se. Buzele, curbate a amărăciune, se desprinseră într-un zâmbet trist, care-i dezveli dinţii îngălbeniţi de febră.
Tocmai adormea, când, într-o tresărire bruscă, deschise ochii, speriată. Inima îi bătea cu putere şi auzea rezonanţa surdă a vibraţiei coastelor. Chiar în momentul în care se cufunda în somn, gândul îi aprinsese cu brutalitate în minte colţul întunecat unde se ascunsese fantasma care o urmărea. Întoarsă spre Fecioară, veşnic mută şi binecuvântată, întinse mâinile imploratoare într-o rugă zbuciumată de pace şi mântuire. Când încheie rugăciunea, căzu, zbârcită, cu ochii pironiţi asupra statuetei, care zâmbea, în deplinătatea extazului ce părea s-o dezlipească de norul de porţelan alb care o ţinea prinsă.
Se auzi o bătaie uşoară în uşă. Liniştea din cameră se adânci în urma acelui zgomot. Vocea Mariei Leonor tremura când spuse:
– Intră, cine e…
Uşa se deschise cu băgare de seamă. Maria Leonor închise ochii, temându-se de ce avea să vadă. Prin întuneric, auzi paşii care se apropiau de pat. Strânse pleoapele şi mai tare. O înspăimânta să ştie că, atunci când îi va deschide, în faţa ochilor îi va apărea Benedita, cu chipul rece, fruntea severă încruntată aspru…
– Ce faceţi, doamnă, cum vă mai simţiţi?…
Deocamdată nu era Benedita. Era Teresa, cu micul-dejun. În suspinul de uşurare care întredeschise buzele Mariei Leonor era şi dezamăgire. Trebuia să aştepte, iar amânarea îi aducea chinuri noi.
În timp ce Teresa o servea, se uită cu coada ochiului la ea şi rămase surprinsă să-i vadă expresia indignată. Ştia şi ea, oare?
Simţind un nod în gât, întrebă încetişor, cu ochii în ceaşca de lapte:
– Ce-ai păţit, Teresa?
Tânăra oftă şi izbucni:
– Nu-mi vine să cred, doamnă!… Ditamai ruşinea ca domnul António Ribeiro să vină de atât de departe doar ca să facă ce-a făcut!
Maria Leonor se chirci înfricoşată şi întrebă cu glas înăbuşit:
– Ce spui tu acolo, fato?
– Aşa, bine. E cumnatul dumneavoastră, ştiu, dar nu e motiv îndeajuns ca să nu spun că s-a purtat ca un făţarnic!
Maria Leonor refuza, nu voia să înţeleagă. Adică era cu putinţă ca Benedita să fi dat la iveală cu atâta mârşăvie nebunia ei, numele ei? Toată lumea ştia…
Cu toate astea, insistă, nevenindu-i să creadă:
– Ce tot vorbeşti tu acolo? Ce ştii? Cine ţi-a zis?
Servitoarea răspunse dintr-o suflare:
– Benedita. Dis-de-dimineaţă, de cum ne-am trezit, ne-a chemat la bucătărie şi ne-a povestit tot!
Vocea Mariei Leonor rămăsese doar un susur:
– Tot, Doamne, Dumnezeule!… Ce ruşine…
– Că bine spuneţi, doamnă, ce ruşine!… Să vrea să ia pâinea de la gura dumneavoastră şi a copiilor. Un făţarnic, vă spun!
Maria Leonor îşi strângea capul în mâini, ca o nebună. Pâinea? Ce pâine? Nu despre asta era vorba. Era o mare neînţelegere…
Servitoarea continua:
– Un domn doctor ar trebui să fie mai cinstit! Acuma, să vină aici, dinadins, ca să ceară, ştiu eu de unde până unde, jumătate din ce e al dumneavoastră, numai al dumneavoastră şi al copiilor…
A, despre asta era vorba! Dar atunci… ce se întâmplase? Ce se petrecuse sub acel acoperiş de când se închisese în cameră? Se întreba dacă nu cumva înnebunise, când servitoarea adăugă:
– Acum a plecat. Şi să ştiţi, doamnă, că Benedita i-a zis vreo două cum sigur n-a mai auzit de mult, nici de la taică-său!… Când s-a suit în brişcă, avea şi ochii roşii, zici că plânsese. Nu, că Benedita, când vrea, ştie să le zică!…
Plină de însufleţire, Teresa, exaltată, bătea cu piciorul în podea, gesticulând. Maria Leonor se lăsase să cadă pe spate, pe perna de la căpătâi, şi râdea, râdea fără oprire, un râset care semăna cu un suspin. Servitoarea se mira de bucuria gălăgioasă a stăpânei, care mai să-şi piardă suflarea. Şi începu să râdă şi ea.
Deodată, într-un icnet sugrumat, râsul se stinse în gâtlejul Mariei Leonor. În uşă apăruse Benedita. Era exact cum şi-o imaginase în orele de insomnie de peste noapte: încordată, cu chipul aspru şi duşmănos, mersul tiptil, înfăţişarea unei acuzaţii vii. Coborî privirea spre mâini, care-i tremurau pe cuta păturii. Teresa îşi înăbuşea ultimele chicoteli.
Benedita se opri lângă pat şi murmură:
– Bună dimineaţa, doamnă.
Maria Leonor ridică privirea şi răspunse, cu o voce stinsă, care părea că se va împrăştia la fiecare inflexiune:
– Bună dimineaţa, Benedita…
Servitoarea continuă:
– Vă simţiţi mai bine? Şi fără să aştepte răspunsul: Domnul António Ribeiro s-a hotărât, după tot ce s-a petrecut ieri, să plece înapoi la Porto. A lăsat o scrisoare, pe care v-o dau dumneavoastră…
Scoase din buzunarul şorţului un plic închis. Maria Leonor făcu un gest de refuz, dar ceva din privirea Beneditei o sili să apuce scrisoarea, pe care apoi o lăsă să cadă pe pat, ca şi cum ar fi fost fierbinte. Rupse plicul şi scoase dinăuntru o hârtie scrisă în grabă. Citi pentru sine:
„Maria Leonor: Plec la Porto. Iartă-mă. Uită ce s-a întâmplat ieri. Am venit aici ca să-ţi cer jumătate din moşie. Benedita ştie… Adio, António.“ l
(Romanul Văduva este în curs de apariție la Editura Polirom, în Colecția Biblioteca Polirom – coordonator Dan Croitoru.)
Traducere din limba portugheză de Simina Popa