Afirmat ca poet, eseist, traducător și politician, Markó Béla este unul dintre scriitorii marcanți din Transilvania. El s-a bucurat în ultimele patru decenii de foarte bune traduceri în limba română, grație unor tălmăcitori pasionați și cu afinitate pentru opera sa poetică și publicistică, fiind vorba de Paul Drumaru – care a tradus volumele: Despre natura metaforelor (1989), Timp canibal (1997), Condamnați la reconciliere (2006) – și Kocsis Francisko – cel care a transpus în românește cărțile: Badminton (2016), Iartă-ne, Ginsberg (2020) și O propoziție despre libertate (2022). O latură mai puțin cunoscută a acti vității literare a lui Markó Béla este cea de traducător din limba română în limba maghiară, în special din poezia lui Ștefan Aug. Doinaș și din dramaturgia lui Lucian Blaga (Meșterul Manole) și Radu Stanca (Dona Juana). Dacă aruncăm o privire de ansamblu, des coperim, în cărțile de poezie ale lui Markó Béla reme morate, mai multe secvențe și vibrații ale trecutului, caligrafiate în variate ipostaze lirice, peste care se suprapun adesea reprezentările coti – dianului, cu trăirile lui banale, cu simplitatea și lipsa lui de strălucire. Nu altfel este ultima sa apariție în limba română – volumul O propoziție despre libertate, în traducerea lui Kocsis Francisko – despre care Irina Petraș, supunându-l probei „seis mografului“ literar, a consemnat cu pertinență pe coperta a patra. Poemele lui de dragoste au ceva din șăgălnicia emoționantă și lipsită de podoabe a poemelor soresciene de gen (…) Moartea intră și ea în scenariul firesc al poemului lucid, meditativ fără stridențe, asumată cu înțelegerea calmă a intra vitalității ei și fără raportare necesară la divinitate.“ Majoritatea criticilor care au scris despre această inedită apariție editorială din peisajul nostru literar (Răzvan Voncu, Horia Gârbea, Iulian Boldea, Adrian Alui Gheorghe, Viorel Mureșan, Andreea Hedeș ș.a.) au constatat că latura sceptică și contemplativă, din care izvorăște „puterea poeziei“ lui Markó Béla, poate fi foarte ușor originată în evenimentele dramatice din ultimii trei ani și îndeosebi în pandemie și în urmările sângerosului război din răsărit, care au răvășit omenirea și au supus sufletul omenesc la încercări dintre cele mai tragice – lucru care de altmineri reiese și din precizarea autorului, caligrafiată sub chiar titlul cărții: Poezii 2018-2022.
Volumul este structurat în șapte cicluri (în ordinea paginației: Luminația, Timp credul, Salvare, Pământ, Cartuș orb, Puterea poeziei și Trecerea graniței), prefațate de poemul-efigie intitulat „În spatele măștii, poezia“ – sugestiv prin jocul ludic de nuanțe și semnificații, baletând între imaginile intens colorate și cele incolore sau chiar seci, ca efect ale timpului pandemic, rezumând multitudinea de trăiri și de stări de neliniște ale ființei umane, prevalând tragicul metafizic, incertitudinea, angoasele și singurătatea – toate percepute ca umbre malefice alunecând peste suflet și peste lume. În acest sens, descriptivismul peisagistic diafan este alternat cu descriptivismul fenomenologic, iar acestea, la rândul lor, sunt măiestrit îmbinate cu enunțuri apodictice, dar și cu unele asocieri de idei și de antinomii stranii: „Culoarea depărtării e azuriul./ Când se află departe, totul devine dulceag, / siropos, albăstriu. Piatra, copacul, pânza, / chiar și lanul galben de grâu. Dar și sângele, / și lacrima, și saliva. Depărtarea care / albăstrește. Nesfârșita pădure azurie, / muntele azuriu, paradisul azuriu, Dumnezeul / azuriu. În logica aceasta, dacă-i azuriu, e îndepărtat și ce-i apropiat. Deși poate fi / uneori albă sau neagră, în pandemie și masca / e de cele mai multe ori azurie.“ Încă din primele poeme, autorul se fixează pe meditații lirice pe marginea vieții și a morții; astfel, inspirat de aporiile filosofului Zenon, el coboară în mitologia Greciei antice, evocându-l pe „fugosul cu origini zeiești / lângă țestoasa liniștită cu pași târșâiți…“, dar „în spatele lui Ahile gonește și teribila moarte, / se apropie tot mai mult și totuși nu-l va ajunge niciodată / câtă vreme are țestoasa în față, moartea rămâne în urma lui / numai dacă săgeata lui Paris ar nimeri călcâiul…“ (Rugă pentru zeii greci). Sentimentul trecerii timpului („nu mai sunt decât rămășiță de viață“, scrie poetul undeva), obiceiul străvechi al luminației, ca elogiu adus strămoșilor, sunt alte motive lirice și confesiuni reflexive la ceasurile crepusculare de iarnă, când „… nu va trebui s-aștept răspuns la întrebări, / nu va trebui să fac din vorbe propoziții, / deoarece în clipa în care va înceta ninsoarea / va dispărea și gramatica subtilă / care a legat cerul de pământ“ (Amurg de iarnă). Această confesiune exprimată în forme cadențate „unduitoare“ are și marele merit de a da unitate volumului, sugerând totodată statornicirea în suflet unei stări contemplative, situată, adesea, în preajma sentimentului religios, redat într-o formulă lirică declamativă, dar în termeni mai duri, specifici recuzitei postmoderne: „Eli, Eli, lama sabactani, / îmi întreb carnea putrezită, / oasele descompuse, / pe cine altcineva aș putea întreba, / dar m-au trădat de foarte mult deja, / și sufletul e doar o undă radio…“ (Trup credul).
Alteori, viziunea devine mai amplă, eul poetului sfidând dimensiunile colosale ale cosmosului căci, până la urmă, toate converg spre același nucleu al divinității: „Dacă stingem luminile din jurul nostru, / putem răzbate mult mai departe cu privirea, / apar constelații pe cerul întunecat (…) / numai așa pot zări / paradisul sau iadul, / dar eu nu mai luminez, / nu zâmbesc, nu râd, / nu vorbesc, nu plâng, nu gem, / nici nu sufăr în tăcere / și nici nu doresc fericirea, / deoarece Dumnezeu îmi oferă moartea / ca pe o lunetă infinit de mare / în care mă pot de-acum uita.“ (Ars amatoria). Din multe poeme răzbate ideea libertății de gândire și simțire, oglindită frecvent ca nostalgie a peisajului transilvan sau ca ecou al trecutelor vremi din care se-arată la marginea visului chipurile eroilor culturali, evocați sub cerul cu splendide irizări de lumină: „Așa-i întotdeauna vara pe la noi, / se pot vedea urmele viitoarelor ierni / chiar în timp ce ne dezvelim statuile / în bătaia fierbinte a soarelui / și ne ștergem frunțile de sudoare / cu batiste impecabil călcate, / da, dragă Petöfi Sándor…“ (Vară transilvană). Fără nicio îndoială, poetul știe că orice propoziție lirică bună este o propoziție a libertății de spirit, validată apoi de toți cei care o citesc și o înțeleg ca atare, astfel că el, amintindu-și de evenimentele sângeroase din decembrie 1989, precizează că: „există / o propoziție mai precisă decât orice, iată cum sună: / Tată, eu voi învăța de-acum cu plăcere limba / română. Acestea sunt cuvintele unui adolescent / de paisprezece ani, mie îmi spune, pe mine mă liniștește.“ (O propoziție despre libertate). Mizând pe adevărul cuprins în cuvintele cele mai simple, pe lirismul suav al confesiunii și al reveriei, impregnându-și adesea discursul cu inserții fine, extrase din parabole și învățături cu tâlc preluate din istoria noastră culturală și socială, Markó Béla marchează prin acest volum o reușită scriitură despre „mișcările“ sufletului omenesc, despre vibrația lui adâncă și angoasele lui, întâmplate într-un cotidian frământat și tulburat de convulsii, în care pericole imprevizibile ne arată cât de efemer este destinul omului și cât de firavă este linia dintre viață și moarte.