Născut în urmă cu o sută de ani într-un mediu marginal marcat de privațiuni de tot felul – transfigurate în parte și cu vigoare expresivă în viitoarea operă –, Eugen Barbu a fost nevoit în tinerețe să aibă diverse ocupații pentru câștigarea existenței. După ce a obținut succesul literar mult râvnit, fiul Groapei lui Ouatu a devenit victima propriei vanități, pe care și-a satisfăcut-o grație unei voințe de parvenire împinse înspre monomanie. Orgoliul nemăsurat îl va face să se îndepărteze de toți scriitorii și criticii importanți ai perioadei, arătându-se nedrept de foarte multe ori în publicistică față de unii sau alții.
Voința de putere, „foamea de spațiu“ vital l-au determinat pe Eugen Barbu să-și dorească deținerea pârghiilor decizionale și în viața literară, el începând să utilizeze metode de a acționa familiare codului vechii Cuțaride, adică al unei lumi primitive și pline de vitalitate. Măcar de ar fi semănat personajului său Gheorghe, din Groapa, care și-a dezvăluit față de tovarășul de bandă Paraschiv neașteptate resurse de candoare, manifestate la granița nesigură dintre idealitate și realitate: „– Mie mi-ar trebui altceva acum… rosti târziu manglitorul, obosit, să am o casă, să stau liniștit într-o mahala, unde să nu mă știe nimeni ce-am fost și ce-am dres. Ehe, și mi-ar place să cresc porumbei […]. Aș putea să trăiesc din asta, dar nu mă lasă meseria…“ (Eugen Barbu, Opere, II. Romane. Jurnal, ediție îngrijită de Mihai Ungheanu; Fundația Națională pentru Știință și Artă – Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 1202; toate citatele de mai jos vor fi din jurnalul cuprins în acest volum).
Produs al lumii marginale a Bucureștiului, Eugen Barbu suferea de un complex de inferioritate ce i-a influențat evoluția într-un chip deformant, aidoma unei infirmități. Cu studiile rămase neterminate, el avea să-și completeze, prin eforturi susținute, un bagaj cultural excelent, deoarece era un autodidact nesățios. „Simt o gelozie pe care nu mi-o pot stăpâni pentru cei ce știu mai mult decât mine“ (p. 1604) – stă scris într-o notă de jurnal din anul 1952. Ion D. Sîrbu vorbea, referitor la colegul său de generație (doar de generație biologică, pentru că altcumva…), despre „complexul inavuabil al autodidactului“ și dădea un verdict aspru: „cine a pornit-o ca jandarm, jandarm rămâne și în Parnas“.
Poate că secretul întregii sale evoluții ar fi de găsit în frazele notate în 1953:
„Ceea ce m-a salvat de la ratare cred că a fost sentimentul că mă voi rata! Dacă aș fi întrebat care a fost sentimentul dominant în viața mea, aș răspunde fără ezitare: frica! (s.a.) M-am temut de tatăl meu, m-am temut de foame, m-am temut de viața organizată, mi-a fost frică de dragoste, de iubita din adolescență, simțind cum m-a trădat, mi-a fost frică pe urmă, oroare, de prietenul meu cel mai bun, pentru că el putea să spună cuiva ceea ce am gândit eu cu cea mai mare îndrăzneală într-o seară în fața unui pahar de vin, mi-a fost frică de soția mea, de soțiile mele, mi-ar fi fost frică de oricine dacă nu m-aș fi ferit să mă înconjur de oameni mulți, mi-a fost frică până și de bogăția pe care aș fi reușit s-o dobândesc foarte ușor, mi-a fost frică de succes, de timp, de scurgerea lui nemiloasă; mi-a fost frică de perfecțiune, pentru că dincolo de ea am bănuit de fapt sângele și suferința ascunsă în orice lucru desăvârșit…“ (p. 1637).
Prin urmare, Eugen Barbu credea în psihote rapia de șoc lăpușneană, voind să se vindece de frică prin… frică.
Neavând acțiunea plasată labișian în miezul unui ev aprins al actualității fierbinți, romanul Groapa, la fel ca și romanul Moromeții (I), nu a fost deloc tributar realismului socialist, care își impusese hegemonia și o perpetua în deceniul 6. Ulterior însă, când a avut loc relaxarea ideologică, odată cu destalinizarea, scriitorul a publicat romane aflate pe linie ideologică în privința abordării aspectelor sociale și morale ale societății: Șoseaua Nordului (1959) și Facerea lumii (1964). Excepțiile le-au constituit două fericite intermezzo prin apariția romanelor Princepele (1969) și Săptămâna nebunilor (1981). Bănuiesc faptul că această aliniere partinică ține de dorința „Patronului“ de parvenire în lumea literară, materializată prin obținerea conducerii revistelor „Luceafărul“ și „Săptămâna“, a Cenaclului „Nicolae Labiș“ și apoi a demnităților politice, ca membru în C.C. al P.C.R. și ca deputat în Marea Adunare Națională.
Traseul biografic a impus și un parcurs bibliografic predictibil. După anii de neînregimentare ideologică ai debutului, Eugen Barbu a semnat pactul colaborării cu poliția politică și s-a compromis nu numai moral, ci și profesional, prin cunoscutul plagiat. Nu cred că tranșanta atitudine morală de altădată, din 1945, declarată prin frazele: „Nu știu de ce m-a indignat totdeauna furtul. Îl socotesc pe aceeași treaptă cu crima“ (p. 1455), privea și furtul intelectual. Și totuși, scrii torul s-a salvat în fața posterității prin trei romane (Groapa, Princepele și Săptămâna nebunilor), a căror valoare estetică răscumpără, fie și măcar în parte, minusurile înregistrate cu Gloaba, Unsprezece, Șoseaua Nordului, Facerea lumii și, mai ales, Incognito.
Eugen Barbu a fost un prozator incomod atât prin ceea ce a scris imund la adresa „confraților“ (e un fel de a le spune așa), cât și prin datele prezenței sale nemijlocite în viața literară, prin modul său periferial de a fi și de a se comporta. „Patronatul“ impus la revista „Săptămâna“ nu avea nimic în comun cu convingerile comuniste nutrite în tinerețe. Încă din 1948, autorul Princepelui se putea conduce după principii machiavelice: „Cunosc două mijloace înspăimântătoare și fără greș de educare a omului: lipsurile și avuția“ (p. 1544). Format în spiritul gazetăriei interbelice de scandal, orientată spre minciună și invectivă, Eugen Barbu a fost un pamfletar de temut, lipsit de scrupule morale.
Autorul romanului Groapa coborâse în anii copilăriei în infernul materiei din groapa Bucureștiului, acolo unde totul lua naștere din bube, noroaie și mucegaiuri argheziene, elementul vital primordial fiind dogoarea pestilențială. Totodată, scriitorul a exprimat în propria operă tumultuoasa experiență existențială, el oferind, de exemplu, Princepelui, prin intermediul Messerului Ottaviano, modelul de perfecționare a exercițiului puterii. Sub diverse înfățișări, prozatorul a vizat în cele trei romane reprezentative ale sale relevarea resorturilor interioare ale mecanismelor puterii. Din păcate, exercițiul ficțional al puterii îl va molipsi în mod real pe scriitor. Instinctul de dominare și exercițiul puterii, demonstrat și aplicat la nivelul relațiilor interumane, au fost trecute de pasionatul de Bucurescii domniilor grecești prin filtrul apucăturilor fanariote regăsibile în romanul Princepele (minciună, cupiditate, corupție, abuz, dominare, supunere).
Succesul ori insuccesul oricărei opere literare este legat de evaluarea estetică, de priza la publicul cititor, dar și de presiunea contextelor (politice, colegiale), ceea ce împinge discuția în aria sociologiei literaturii. Eugen Barbu a avut psihologia unui scriitor inegal de mare talent, aflat, din cauza irascibilității sale, mereu într-un război total cu ceilalți și în contradicție cu sine însuși. Autorul Săptămânii nebunilor s-a risipit într-o multitudine de preocupări legate de succesul romanului de aventuri și de scenarii cinematografice de aventuri, cu desfășurare epică facilă și cu o sațietate de locuri comune ale genului. Toate acestea l-au situat Eugen Barbu în felurite poziții, la limita dintre spațiul cultural și spațiul public, care nu i-au mai îngăduit să aibă răgazul necesar scrierii de literatură autentică. Unde erau vremurile în care romanul Groapa fusese rescris de treisprezece ori? Prozatorul nu mai are timp și nici aplecare să se gândească la cărți serios concepute și bine scrise. Din păcate, niciun critic și istoric literar nu poate parafraza cele spuse de autor în O istorie polemică și antologică… despre Adrian Păunescu: „Totul mă supără la acest poet în afară de poezia lui.“
Nu am urmărit prin rândurile de față să întinez imaginea scriitorului, a adevăratului scriitor Eugen Barbu, deoarece ar fi și destul de greu, după ce el însuși a pătat-o în felul în care îl știm. Adulat necondiționat de tabăra sa și contestat cu vehemență de adversarii pe care i-a provocat ori de câte ori s-a ivit prilejul, Eugen Barbu a fost un scriitor reprezentativ pentru o anumită direcție tulbure a literaturii postbelice (ilustrată până la un moment dat și de Petru Dumitriu), el intrând într-un con de umbră după 1990. Într-o pagină de jurnal, autorul își aducea aminte de cuvintele unei femei: „În viață e ca la bal. E mai bine să pleci când încă nu începi să regreți. Când e foarte frumos“ (pp. 1496-1497). „Patronul“ nu a plecat la timp într-o lume mai bună și mai dreaptă, când ar fi fost foarte frumos pentru el – adică înainte de căderea comunismului – și de aceea a avut un mic răgaz pentru a regreta „le bon vieux temps“. Poate că s-a gândit și la o definiție a lui André Gide, notată cândva în jurnal: „Arta naște din constrângere, trăiește din lipsă și moare de libertate“ (p. 1509).
Existența nu i-a fost deloc ușoară lui Eugen Barbu în puținii ani postdecembriști pe care i-a mai trăit, ani marcați de idiosincrazii și de resentimente ale victimelor lui, care l-au chemat la judecata de apoi a poeților și, în general, a scriitorilor. Aceasta însă nu l-a împiedicat pe contestatul scriitor să facă politică de partid fidelă principiilor lansate de o urmașă degenerată a revistei „Săptămâna“, al cărei cofondator s-a învrednicit a fi cu mare plăcere. Nu cred ca el să fi auzit, precum Princepele, lătrând câinii melancoliei. Sau, dacă i-a auzit, aceasta s-a întâmplat ca și cum ei ar fi lătrat din Giurgiu. Așa încât, Eugen Barbu nu prea a avut timp să se gândească la compromisurile făcute, la complicațiile create și la ambiguitățile produse în viața noastră literară. Din acest punct de vedere, cazul Eugen Barbu este mai încâlcit decât al oricărui alt scriitor din generația lui, pentru inerentul motiv că i se pot cu greu răsfira criteriile estetice, biografice și morale.