- CROITOR DE PÂINE
În Povestea lui Harap-Alb, pe la început, când feciorul cel mijlociu se oferă să plece și el la drum, craiul-tată îi ține un scurt discurs „motivațional“, strecurând (cu „vorba ceea“) și următoarele cuvinte: „Fiecare pentru sine, croitor de pâne“. Această zicală (cam nefirească semantic) este înregistrată și în colecția de proverbe a lui Iuliu Zanne (cu trimiteri și la alți autori), însă fără vreo explicație legată de ciudățenia împletirii lexicale. De ce ar fi ciudată formula cu pricina? Deoarece, în mod obișnuit, verbul a croi (provenind din sl. krojiti) nu se asociază cu substantivul pâine.
Totuși, nu întâmpinăm nicio dificultate în a înțelege care este sensul zicalei, dată fiind experiența noastră anterioară cu verbul în cauză. Știm (după cum consemnează și DEX-ul) că a croi înseamnă, în primul rând, „a tăia un material după forma și măsura indicată sau după un contur desenat în prealabil, pentru a obține piese ce urmează a fi asamblate în vederea confecționării unui obiect“. De aici, se ajunge ușor la celelalte semnificații derivate: de la „a plănui, a pune la cale o lucrare“(ba chiar „a ticlui o minciună“) până la „a deschide un drum, a desfunda o cale“, precum și „a lovi pe cineva (provocându-i dungi sau vânătăi)“ etc.
Ca atare, ne vin în minte și unele contexte literare relevante: „Acum ori niciodată, croiește-ți altă soarte“ (Andrei Mureșanu) sau „Cantemir croind la planuri din cuțite și pahară“ (Mihai Eminescu) și altele. Deci, este clar: în zicala de mai sus, cuvântul pâine este întrebuințat în accepție figurată (adică metonimic), referindu-se la starea materială a cuiva, la mijloacele sale de trai ș.a.m.d. (De altfel, grație altor expresii, pâine a ajuns să însemne și „slujbă“.) În lumina acestor considerații, apreciem că asocierea cuvintelor din expresia românească nu mai necesită lămuriri suplimentare. Glosând zicala noastră, până și Zanne păstrează verbul a croi în explicație: „După cum e omul de harnic și de priceput așa își croiește viața: cum ți-i așterne așa vei dormi. [subl. lui I.Z.]“.
Astăzi, adaptându-ne la noile realități (și, în consecință, „updatând“ sau „upgradând“ expri marea), am ajuns să spunem că fiecare „își configurează traseul“ așa cum se pricepe. Dacă traseul inițial se dovedește a fi unul greșit, atunci el poate fi „reconfigurat“. În același discurs, craiul din basmul lui Creangă îl avertiza pe fiul său mijlociu în privința unui posibil eșec: „Ai toată voia de la mine, fătul meu, dar mare lucru să fie de nu ți s-or tăiè și ție cărările.“ După cum se știe, netrecând de prima probă, și acest fecior face cale întoarsă, dându-i tatălui prilejul de a rosti o ironică și amară constatare: „Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastră; la sfântul Așteaptă s-a împlini dorința lui.“
- (A FI) ÎNTR-O URECHE
Expresia a fi într-o ureche înseamnă „a fi nebun, smintit etc.“. Trebuie precizat imediat că ea nu se relaționează nicidecum cu frazeologismul subliniat mai sus, a se culca pe o ureche, a cărui semnificație este limpede („a sta liniștit; a fi lipsit de griji“ sau, ironic, „a-și lua nădejdea“) și în care cuvântul ureche nu desemnează altceva decât organul auditiv (îndeosebi partea sa externă). În schimb, în celălalt caz, pare destul de sigur că e vorba de ureche în sensul de „toartă (a unui vas)“. Nu cred că avem de-a face cu „luatul razna“ din cauza pierderii echilibrului, ca urmare a lezării canalelor semicirculare din urechea internă ș.a.m.d.
Capul omenesc este comparat frecvent cu un vas; de exemplu, cu o oală (din lat. testa „oală“ îl avem atât pe fr. tête „cap“, cât și pe rom. țeastă „craniu“). Sminteala este pusă adesea în legătură cu absența unui lucru. Prin analogie cu putina, butoiul ori butea, cuiva îi lipsește o doagă. O căldare bună, de pildă, are două „urechi“. Prin analogie cu integralitatea săptămânii (având, vasăzică, toate zilele), altcuiva îi lipsește o sâmbătă sau acela nu-i în toate sâmbetele. Altminteri, poate fi vorba și de o defecțiune: cuiva îi filează o lampă. În orice caz, este stricat într-o privință, nu e bun, deci e „ne-bun“. Până și în engleză, crazy („nebun“) provine dintr-un vechi verb (crasen sau craisen) care semnifica „a zdrobi, a sparge în bucăți“. Firește, a fi într-o ureche se poate zice (mai în glumă, mai în serios) și despre artiștii nonconformiști, dar nu neapărat cu referire la Van Gogh. La George Coșbuc avem o binecunoscută atestare a expresiei în poezia Lordul John: „Ca mulți lorzi de viță veche/ Din întunecatul Nord,/ Lordul John e-ntr-o ureche:/ Fluieră pe drum și cântă/ Și e cel dintâi la trântă“.
Cineva ar putea obiecta că și acul are o singură ureche (așadar, e și el „într-o ureche“), numai că o asemenea analogie nu se susține prin nimic și, în pofida evidenței, limba română preferă aici pluralul: se zice, de regulă, a scăpa ca prin urechile acului. La Tudor Arghezi (în poezia Acul și ața) „neajunsul“ acului se vădește a fi altul (în caracterizarea făcută de consoartă): „Uite cine mă învață!/ Îi răspunse țața Ață./ Un sfrijit, un găunos,/ Încrezut bărbat frumos./ Uită și el că, la zor,/ L-am primit, de milă, chior./ De m-aș lua după sudalme,/ I-aș cârpi și două palme“. Într-adevăr, în percepția altora, acul nu are ureche (sau urechi), ci (un) ochi. În limba engleză, bunăoară, orificiul respectiv este numit (the) needle’s eye „ochiul acului“.
- A CÂRPI (CUIVA) O PALMĂ
Chiar dacă dicționarele, cel mai adesea, dau etimoane diferite (dar tot din limbile slave) pentru substantivul cârpă și pentru verbul a cârpi, cele două cuvinte nu se pot separa în conștiința vorbitorului de limbă română. Vrând, nevrând, ele se asociază. De altfel, în dicționarul său, Lazăr Șăineanu îl deriva pe a cârpi direct din cârpă.
Pe terenul frazeologiei, surprinde oarecum (așa figurată cum este) expresia a cârpi (cuiva) o palmă, de vreme ce cârpă intră în tot felul de sintagme fixe deloc măgulitoare: a fi (cineva) cârpă de șters; a face (pe cineva) cârpă de șters; a avea gură de cârpă (adică „a nu putea păstra o taină“) ș.a.m.d. În versurile lui Arghezi (citate deja), amenințarea (ipotetică) a țaței Ața ne încântă tocmai din acest motiv, deși imaginea în sine nu este cu totul insolită: formula „viață cârpită cu ață“ este notată de Anton Pann în Povestea vorbii.
„Cârpitul unei palme“ presupune o acțiune energică, dură, violentă, fermă etc.; în orice caz, este un gest care nu pare să aibă de-a face prin nimic cu (ori să evoce cumva) „calitățile“ cârpei. Care să fie atunci legătura?
Ei bine, referindu-ne strict la verb, știm că a cârpi înseamnă și „a repara“. De la reparatul hainelor, semnificația verbului s-a extins, aplicându-se și altor zone din gospodărie. S-a extins și la reparatul pereților (de lut), unde se întrebuințau, în mod nemijlocit, (și) palmele. Din această zonă Dicționarul limbii române (DA/DLR) a scos explicația expresiei a cârpi (cuiva) o palmă, expunând-o în felul următor: „Prin asemănare cu dresul unui perete, pe care se lipește tencuiala izbind-o cu putere“.