Cu câteva muzee de dimensiuni mai mici – Pinacoteca di Brera, Poldi Pezzoli, sau Biblioteca Ambrosiana – al căror patrimoniu include însă comori deosebite, Milano nu poate rivaliza cu Londra sau Parisul în ceea ce privește diversitatea și frecvența unor expoziții temporare de importanță. În această iarnă însă, două manifestări la MUDEC (Museo delle Culture) – dedicate relațiilor dintre arta lui Van Gogh și lecturile sale, respectiv dintre sculptura lui Rodin și dans – și alte trei expoziții găzduite simultan la Palatul Regal au făcut din capitala lombardă un popas indispensabil în itinerariile iubitorilor de artă.
Oricât de mult l-ar iubi compatrioții săi, Giorgio Morandi (1890 – 1964) merită cu greu o retrospectivă de asemenea dimensiuni ca cea propusă. Într-o abordare cronologică, deceniu cu deceniu, curatorii au încercat să atragă atenția asupra altor aspecte ale creației artistului bolognez – cum ar fi peisajele – pe lângă naturile moarte cu sticle și carafe aliniate cu care Morandi este identificat. Naturile statice, cel puțin cele de la începuturi, înainte de a fi banalizate de prea multe repetiții, și-au păstrat într-adevăr interesul și originalitatea. Modul în care Morandi „sculptează“, în cele mai bune dintre lucrările sale, un spațiu limitat, prin intermediul unor variații foarte fine de culoare și poziție, îl înscrie într-o tradiție glorioasă, cea a lui Chardin, Cézanne, a cubismului. Celelalte producții ale sale, dincolo de inerentele încercări ale tinereții, sunt însă banale și anacronice, indiferent de cât de mult am încerca să le găsim merite.
Cu puține opere definitorii printre cele circa 70 de exponate, Goya, rebeliunea rațiunii“ reușește să evoce cu claritate evoluția lui Francisco de Goya y Lucientes, unul dintre cei mai importanți creatori din istoria picturii occidentale. Cu mijloacele reduse pe care le-au avut la îndemână, curatorii reliefează cu succes, în cele 7 secțiuni tematice ale expoziției, modul în care traiul într-o lume zguduită de convulsii a dus la transformarea irevocabilă a concepției despre lume și a producției artistice a creatorului spaniol.
Goya a trăit sfârșitul Vechiului Regim, epoca Iluminismului și a Revoluției Franceze, războaiele napoleoniene, restaurația absolutistă și exilul. Nu s-a limitat la ilustrarea evenimentelor unei epoci extrem de agitate, ci, inspirat de acestea, a reușit să rupă lanțurile unui sistem care favoriza reprezentarea imitativă a modelelor. În anii de maturitate creatoare, el a conceput un limbaj revoluționar și a creat un univers cu totul original a căror influență este resimțită până azi. Goya este unul dintre primii creatori pentru care rolul picturii nu mai este acela de simplu instrument de reprezentare a unui eveniment sau al unei povești. Lucrările pe care le-a conceput reflectă în mod explicit experiențele, sentimentele, pasiunile și suferințele sale, precum și o viziune proprie asupra lumii care-l înconjoară. Aceste caracteristici ale operei sale îl consacră, indubitabil, drept unul dintre pionierii artei moderne.
Goya a fost, pentru o mare parte a vieții, un pictor „oficial“, care a creat desene pentru tapiseriile manufacturii regale și portretele membrilor curții și ai nobilimii. Așa cum o demonstrează câteva exemple incluse în expoziție, precum Carlos IV, María Luisa de Parma, Juan Lopez de Robredo, aceste portrete, fără a fi neapărat flatante, au rămas ancorate în convențiile epocii. Pe de altă parte, chipurile unor intelectuali, precum José de Vargas y Ponce, executate fie la comandă, fie din proprie inițiativă, se îndepărtează progresiv de canoanele clasicismului academic, dezvăluind atitudinea artistului față de modele: prietenie, respect, identificare ideologică. Ca și în lucrările cu tematică socială, care-l vor preocupa tot mai mult, abordarea lor, chiar dacă trădează emoții și se dorește instinctual expresivă, este ancorată în rațional, în lucid, în etic.
Dacă picturile sunt relativ puține, desenele și gravurile sunt o prezență semnificativă, una dintre cele mai cunoscute dintre ele – Somnul rațiunii naște monștri – influențând titlul expoziției. În plus, posibilitatea de a admira, alăturate, opere gravate și matricele lor originale din cupru, aduse de la Academia de Arte Frumoase San Fernando din Madrid, este o ocazie unică. Prin intermediul gravurilor, Goya a explorat o libertate artistică ce nu i-a fost oferită de tablourile în ulei, acestea din urmă fiind mai mult ancorate în retorica curții sau în reprezentarea unor teme tradiționale. Gravurile reprezintă instrumentul prin intermediul căruia artistul își exprimă gândurile cele mai intime, creând o lume în care causticul se împletește cu gingășia, iar detaliile uneori înfricoșătoare ale realității de zi cu zi se contopesc cu lumea imaginară a viselor. De la Capricii la Dezastrele Războiului, un creator vizionar, nemilos și profetic conferă „urâtului“ nebănuite valențe estetice. Goya denunță viciile și aberațiile proprii naturii umane, a căror cea mai îngrozitoare formă de expresie este războiul, în imagini de o forță amețitoare.
Totodată, gravurile reprezintă și capătul unui drum care duce de la coloritul convențional al tablourilor de tinerețe la o paletă drastic simplificată, plină însă de o extraordinară bogăție de nuanțe de negru și cenușiu. Pentru pictor, culoarea este un element autonom, nu servește la reprezentarea subiectului, ci, mai degrabă, pentru a transmite senzații subiective. Nuanțele întunecate exprimă pesimismul și anxietatea, lipsa de speranță în viitorul său și al lumii, ale unui artist surd și însingurat. Rebeliunea rațiunii pare să fi fost învinsă.
Lucrările lui Goya au avut o influență indubitabilă asupra unor mari creatori ai secolului al XX-lea, de la Picasso la Francis Bacon. Același lucru se poate spune despre opera unui alt „spaniol“ vizionar, El Greco. Despărțiți de secole, preocupați de tematici diferite – relațiile individului cu societatea (Goya) și, respectiv, cu divinul (El Greco) – amândoi au creat opere de o unică originalitate și intensitate emoțională, cu o pregnantă dimensiune onirică.
Subtitlul „Un artist în labirint“ al retrospectivei El Greco de la Palazzo Reale nu se referă doar la originea sa cretană, ci și la peripețiile unei vieți pline de schimbări de direcție și la complexa rețea de influențe care i-au marcat evoluția artistică. De la Botezul lui Cristos (1567) și extraordinarul triptic aflat azi la Modena la Laocoon (1610-1614), expoziția oferă o perspectivă, care începe prin a fi cronologică și devine treptat tematică, asupra unei opere care transcende ca nicio alta diviziunea dintre arta produsă în Estul și Vestul Europei de-a lungul a sute de ani.
O secțiune de mare interes explorează transformarea stilului lui El Greco – ajuns în 1567 din provincia cretană în metropola venețiană – în contact cu pictura lui Tițian, Tintoretto și Bassano. Paleta sa se diversifică rapid, devenind plină de culori saturate. Spațiul dobândește o profunzime care lipsise în tablourile de sorginte bizantină. Învață să folosească fundaluri arhitectonice, efecte nocturne, scheme narative. Curatorii propun comparații prin alăturări directe, dar nu toate alegerile lor – incluzând lucrări pictate de El Greco mult mai târziu, după mutarea sa în Spania, în 1577 – fac la fel de mult sens. Câteva sunt însă iluminatoare: Rugăciune în grădina Getsemani alături de o Coborâre de pe Cruce de Bassano; o imagine a Sfântului Martin juxtapusă cu una similară, tot de Bassano; portrete de nobili aparținând lui El Greco (Jeronimo de Cevallos) și Tintoretto.
El Greco nu și-a renegat niciodată rădăcinile culturale. În Spania Contrareformei el transformă aura mistică a icoanelor bizantine într-un nou limbaj, în care tensiunea din privirilor sfinților întoarse spre cer este pe deplin palpabilă, iar corpuri contorsionate sunt aproape de a-și pierde volumele. În tablouri precum Botezul lui Cristos început în 1608 și lăsat neterminat, pământ și cer se contopesc, totul este o convulsie extatică, pur mentală, detașată de orice legi fizice. În Crist purtând Crucea sau în seriile de apostoli, El Greco se reîntoarce la aspectul distinct al icoanelor bizantine: imagini frontale reliefate pe fundaluri lipsite de perspectivă. Chiar și paleta sa coloristică este mai ternă și mai puțin îndrăzneață decât înainte. Parcă temător că a mers prea departe, artistul pare să facă un pas înapoi. Și totuși, nu… În ultima sală a expoziției, te întâmpină un tablou de dimensiuni impresionante, împrumutat de la Galeria Națională din Washington, pe care El Greco l-a terminat puțin înainte de moartea sa survenită în 1614. Inspirat de grupul de marmură descoperit la Roma cu un secol mai devreme, Laocoon este singura sa lucrare cu subiect mitologic. În timp ce sculptorul anonim s-a concentrat pe redarea luptei dintre om și șerpi, tabloul lui El Greco este, asemenea gravurilor târzii ale lui Goya, o imagine a disperării și confuziei. Corpurile exagerat alungite și dezgolite ale profetului, ale fiilor săi și ale martorilor la scenă par simultan tangibile și imateriale, duhuri dintr-o altă lume. Senzația de derută și de instabilitate este accentuată de prezența unor nori uriași și amenințători ce plutesc deasupra unei fidele vederi din perspectivă a Toledoului, orașul de adopțiune al pictorului… Într-o imagine cu tentă expresionistă, referințele la hieratismul bizantin s-au pierdut. În acest testament al său, pictorul pare să ne dezvăluie ceva despre teritorii pe care noi încă nu le cunoaștem, dar el deja da….