A treia cale
Balázs Imre József este unul dintre cei mai buni specialiști în literatura de avangardă din România. Universitar clujean, el a început prin a studia avangarda maghiară din Transilvania (susținând un doctorat pe această temă în 2004, devenit carte în 2009), apoi și-a extins aria de cercetare printr-un volum scris în românește și consacrat avangardei noastre și conexiunilor ei cu cea maghiară și internațională (Rețele avangardiste, afilieri multiple, 2023).
În același timp, Balázs Imre József este și un poet de primă mână al literaturii maghiare, laureat al mai multor premii importante. Volumul despre care scriu acum, Nopți în zen (tradus în românește de același neobosit Kocsis Francisko), a fost publicat în maghiară în 2022.
Apărând în preajma amplelor sale studii de istorie literară consacrate avangardei, nu e ilegitimă tentația de a citi volumul ca pe o expresie poetică a acesteia. Ceea ce Nopți în zen și este, cel puțin pe un palier, acela al versificației și metaforei: „neîndemânaticul își atrage propriul contrast încearcă să iasă din/ sine însuși se deghizează în altcineva se mișcă în alte dimensiuni și/ între timp se pătează se arde și-și taie mâna/ atrage concretețea limba se alimentează cu materii noi își repro-/ gramează propria celulă de utilizare la baza pereților întunecați/ umbroși/ îi atrage pe camarazii uitați dispăruți toate acestea sunt bucăți ale/ viitorului sau altfel spus posibila dispariție e însuși prezentul“.
Totuși, dincolo de această suprafață discursivă se întrezărește rapid calitatea eminentă a poeziei din acest volum, care îl recomandă pe Balázs Imre József ca poet lucid, înzestrat cu conștiință critică. Existau, la drept vorbind, două modalități de a (mai) fi suprarealist astăzi: prima, continuarea demersului suprarealist pe traseele inițiale ale mișcării, ignorând deceniile în care poezia a mers pe alte căi (cum a făcut, în poezia noastră, Sebastian Reichmann), iar cea de-a doua, parodia. Balázs Imre József, totuși, nu a ales nici prima cale, evitând riscul de a părea desuet, nici pe cea de-a doua, fără miză, la aproape un secol după avangardă. A preferat-o pe cea de-a treia, și anume, calea ludicului suav, supe rior, pe jumătate asumându-și formula suprarealistă și pe jumătate submi nând-o prin inserarea unui alt conținut semantic decât golul mimat pe care-l propunea avangarda: „gust picant pe gingii, mușcătură în carne, amintirea extazului după/ trezire/ gusturile evocă lucruri, lucrurile – nori/ încercăm să ghicim numele imaginilor care plutesc pe cer trăgând/ cu urechea de departe la mesele vecine/ confuzia lăuntrică proprie se șterge și-n interior mai pătrund/ binefăcător încă netrăite bucurii și nenorociri barbare, rafinate“. Fragmentarismul devine, în ecuația poetului, un mod de construcție, nu de destructurare și, deși discursul îmbracă formal haina dicteului, nu este vorba decât de un camuflaj al sensibilității: „ce să șterg ce să elimin din anii mei ce să uit din cuvintele mele pe/ care dintre melodii să o evit în care piață să nu mai pun niciodată/ piciorul/ ceea ce nu există nici să nu fie dacă ar trebui să o iau de la capăt să/ rămână doar o frântură dacă atât i-a fost dat/ umblă pe sub stejari vor exista întotdeauna chipuri vor exista/ capete caut trăsăturile feței căderea părului sclipirea acolo chipul/ va fi mereu al altcuiva cele două margini ale drumului duc fiecare în/ altă parte dacă ajungi pe un țărm de nisip vântul îți va șterge fruntea“.
Poetul e dominat, în realitate, de o frumoasă bulimie a stărilor, a obiectelor, a locurilor, care trădează o căutare a înțelesurilor opusă în fond spiritului nihilist al avangardei propriu-zise: „am cotit pe rue de la huchette, cine știe a câta oară, așteptând/ chemarea aromelor, reducerea sunetelor la o hărmălaie interioară/ coridoare prin care trage curentul, scări, labirinturi în vecinătatea/ albiei râului asociații aflate departe de mine“. Luciditatea construcției nu exclude, însă, libertatea și spontaneitatea asociativă, cultivate când în sine, când pentru sine: „să treci înot un bazin, un râu/ să nimerești întâia oară ținta cu litere ori pietricele aruncate, trecând/ ca un cal zburlit peste mormanul amintirilor, cu un bagaj croit pe/ propria spinare, cu câțiva călători imaginari și indicații/ să-ți amintești întâia oară precis, să îndrăznești să rostești întâia/ oară o propoziție, apoi să o fărâmițezi între degete“. Ultimul vers conține o explicită răsturnare a îndemnului dadaist al lui Tristan Tzara: în locul hazardului (care scoate aleatoriu din pălărie cuvinte decupate dintr-un sonet de Shakespeare), Balázs Imre József preferă dizolvarea poemului, adică trecerea cuvintelor într-o altă dimensiune. Nu combinație, ci kenoză.
Datorită traducerii lui Kocsis Francisko, pot spune că Nopți în zen este una dintre cele mai bune traduceri de poezie apărute în limba română din 2023.
Dubla radiografie
„Acum, la trei ani de când am rămas definitiv singur, cred că voi putea povesti ceea ce am vrut să relatez mereu, în speranța că voi reuși să mă înțeleg mai bine pe mine însumi și tot ce mi s-a întâmplat, tot ce s-a petrecut cu noi, cu străbunicii, cu bunicii, cu părinții, cu fratele meu și cu mine, apoi, adăugate la toate, ce s-a întâmplat cu Maria și cu mine, povestea vieții mele, cum s-ar spune, garantat autentică, deoarece încă sunt viu și am înțeles definitiv ceva anume“, spune Péter Demény în deschiderea noului său volum de proză în românește, Vârtej în reluare, apărut în limba maghiară în 2006.
Este cel de-al doilea volum apărut la Curtea Veche, în traducerea aceluiași Kocsis Francisko, în ceea ce se prefigurează a fi o serie de autor a unuia dintre cei mai importanți autori maghiari din generația de mijloc. Cel precedent, Splendidul mistreț (2020), s-a bucurat de o frumoasă receptare, în special în critica românească.
Vârtej în reluare este, însă, cu totul altceva decât Splendidul mistreț și, dacă ezit să încadrez ambele cărți într-un gen anume, este pentru că Péter Demény practică sistematic formula transgresării formulelor tradiționale. Pe un plan, avem de-a face cu un roman de dragoste, însă trăirii i se adaugă căutarea, iar textul se transformă într-un roman-recherche. Autobiograficul își taie și el o porțiune din „tortul“ textual, atât în formă nemijlocită – anumite trăsături ale naratorului, ca și anumite împrejurări ale narațiunii fac parte intrinsecă din biografia autorului –, dar Péter Demény n-ar mai fi Péter Demény dacă n-ar împleti solilocviul realist cu imaginația, rezultând o autoficțiune de toată frumusețea. La toate acestea se adaugă spiritul ludic, care nu numai că înscenează totul, ci mai și „colorează“ textul cu nuanțele poeziei, simulând acea „proză poetică“ pe care o întâlnim, de la Cantemir la Arghezi, la toți marii jucăuși ai prozei noastre.
Ar fi însă o mare eroare și de a reduce Vârtej în reluare la una sau alta dintre laturile din care este alcătuit, și de a ignora plurisemantismul conținut și asumat al textului. Care trebuie citit așa cum e: polimorf.
„Motorul“ textului – și al căutării de sine pe care acesta o presupune – este, cel puțin la suprafață, o poveste de dragoste. Care pornește de la o ruptură, aceea a familiei „burgheze“, construite pe o iubire „călduță“ și pe un spațiu comun al rutinei de existență, și continuă cu o introspecție. Ne(re)găsindu-se pe sine în această relație „călduță“, naratorul se întoarce în timp, prin povestire, la rădăcinile ființei sale, de unde se ivește figura lui Buni: bunica sa, ființa pe care până atunci o iubise cel mai mult. Bunica (sau amintirea ei) e reazemul de care se sprijină atunci când totul o ia la vale.
Se observă că principiul ordonator al existenței naratorului este iubirea. Dar…, cum spunea Camil Petrescu, orice mare iubire e mai curând un proces de autosugestie. Povestea paralelă a relației de afecțiune cu bunica nu e deloc dulceagă ori sentimentală. Începe de altfel cu o imagine dură: naratorul, venind de la inaugurarea editurii la care urma să lucreze, își găsește bunica desfigurată, de nerecunoscut, pe moarte. De aici începe un formidabil, deși succint, roman de familie maghiară din Transilvania, cu tot ceea ce unește și deosebește, în același timp, în special ca fel de a fi, familiile maghiare de cele românești. Péter Demény este un povestitor aparte, capabil să aglutineze, în cadre strânse, o multitudine de observații caracterologice și de atmosferă, simultan cu propria sa proiecție subiectivă asupra lor. O dublă radiografie, așadar: a trecutului și a imaginării, prin text, a acestuia. Se edifică pagină cu pagină o lume aspră și în același timp aprinsă, în care trăiește cel care scrie.
Iubirea pentru Maria aduce în plus complicații – practice și sufletești – și un nou sens al căutării, căci „Se pot spune multe lucruri despre ea, și o să și spun multe lucruri despre ea, încă nu știu nici eu ce anume, ce lucru straniu e și acesta, omul nu poate ști niciodată ce iese la iveală în timpul scrisului, sau ar trebui să spun mai degrabă că, din pricina scrisului, din goana propozițiilor, textul se învârtejește, se configurează și nu poți decât să te bucuri, însă când recitești ce ai scris, între propozițiile inocente își fac apariția unele despre care n-ai habar cum au ajuns acolo“. Căutarea sensului propriei existențe seamănă, deci, cu o decodificare care nu face decât să recodifice, deopotrivă, lumea și pe cel care o scrutează.
Spiritual vorbind, Péter Demény este de fapt un iscusit barochist contemporan, pentru care sensul vieții și al literaturii e însăși metamorfoza. Transformarea constituie condiția de existență a personajelor sale (în primul rând a naratorului), pentru că numai ea menține temperatura ridicată, în absența căreia autorul nu concepe nici viața, nici scrisul.