Premiat la Cannes anul trecut cu Premiul pentru cel mai bun scenariu, semnat de Yûji Sakamoto, filmul lui Hirokazu Kore-eda, Monstru, este o psihodramă subtilă și incitantă mai ales prin subînțelesuri și sugestii. Yori (Hinata Hiiragi) și Minato (Soya Kurokawa) sunt colegi la aceeași școală, în aceeași clasă, clasa a V-a, și prieteni. Amândoi provin din familii desperecheate, Yuri este crescut de tatăl său, mama a plecat de acasă, iar Minato e crescut doar de mama lui, Saori (Sakura Andô), tatăl lui a murit. În cinstea acestuia, mama, cu un aer copilăresc-adolescentin, face un tort și-i cântă „la mulți ani“ împreună cu băiatul, invitat apoi să converseze in absentia cu acesta. Angajamentul acesteia ia proporțiile unei solitudini devoționale asumate: „I-am promis tatălui tău, voi fi tare până te vei căsători, vom avea o familie normală, cum au toți ceilalți.“
Prietenia dintre cei doi, una dintre temele filmului, nu este una tocmai obișnuită, ci oarecum stranie, șovăielnică, Minato solicitând la un moment dat discreția asupra ei pentru a nu se compromite în fața colegilor. Este clar, Minato are parte de recunoașterea tribului de băieți, Yori este socotit mai degrabă ciudat, decât tocilar. Colegii îi sesizează o latură sensibilă, care este afină unei gingășii de mic elf, pentru care termenul de efeminare nu este potrivit, latură pe care băiatul și-o asumă fără frustrare. Spre exemplu, faptul de a ști numele florilor, – „Băieții care cunosc nume de flori sunt ciudați?“, se întreabă oarecum retoric – caracterizează această finețe care se adaugă unui simț de observație nuanțat, unei percepții deschise către reflecție, către reinjectarea banalului cu o forță de reprezentare care-l transcende. Și într-adevăr, Yori își introduce prietenul într-o altă lume, la care se ajunge printr-un tunel întunecat, posibil un tunel de deversare, care deschide către un peisaj de o sălbăticie fermecătoare în care zace abandonat un vagon de tren pe care acesta l-a amenajat feeric. Imaginația este lumea în care Yori se mișcă lejer, cu o grație de Peter Pan, un Mic Prinț pentru care o pisicuță moartă poate primi funeraliile cuvenite, iar un baschet poate fi împrumutat în timp cel el îl folosește pe celălalt.
„Monstru“ este un termen folosit în joacă de cei doi prieteni, dar des chi de un orizont de posibilitate neexplorat până la capăt, acolo unde Yori ar putea fi piromanul care a incendiat o clădire – vedem incendiul în toată splendoarea lui admirat de Minato și mama lui – la al cărui ultim etaj s-ar afla un club de dame frecventat de tatăl lui Yori, și pe bază de presupunere de profesorul Hori (Eita Nagayama). Intriga o constituie presupusa agresiune a acestui profesor împotriva lui Minato căruia i-ar fi sucit mâna la spate și i-ar fi spus că are creier de porc: „Ai creier de porc în cap, nu vei pricepe până nu te doare.“ Acest mic bobârnac al intrigii antrenează un șir de evenimente care nu fac decât să sporească ambiguitatea și să transfere eticheta de „monstru“ de la un personaj la altul, fără discriminare. În urma acuzației lui Saori, colectivul de conducere al școlii în frunte cu directoarea Fushimi (Yûko Tanaka) se întrunește încercând să aplaneze conflictul de o manieră rizibilă, apelând la o politețe ceremonială (suntem în Japonia!) care de la un punct încolo frizează ridicolul ridicând clișeul la demnitatea unei formule sacrosancte: „Vă acceptăm opinia cu atenție și îngrijorare.“ Unul dintre profesori face afirmația care întoarce acuzația părintelui ultragiat, evident nu în prezența lui: „Părinții sunt niște monștri, profesorii sunt mereu ciuca bătăilor.“ Directoarea cu un zâmbet nedefinit de statuie khmeră întruchipează o serenitate ineluctabilă care plutește deasupra micilor inadvertențe și care poate trece foarte ușor drept expresia unei ipocrizii foarte bine exersate, a unei cruzimi abil camuflate la confiniile cu indiferența dacă nu am afla că nepoata ei a murit recent călcată de mașina condusă de soțul ei. Directoarea ascunde o traumă care probabil i-a înghețat inima, numai că o altă informație de colportaj sugerează că ea ar fi fost autoarea accidentului asumat din motive necunoscute de către soțul ei, ceea ce îi face atașabilă eticheta de „monstru“. În orice caz, profesorul Hori este boicotat și silit să se retragă pe măsură ce în dreptul său se mai acumulează o serie de evenimente nefericite, numai că o altă situație îl înfățișează drept un tânăr simpatetic și generos. În orice caz, aflăm că Yori este cel căruia tatăl său îi spune că are creier de porc și scopul său ca părinte este să-l facă din nou om. Iată un tată care poate primi calificativul de „monstru“! Iar Yori admite: „Am creier de porc, tata e bun, a promis să mă vindece de boală. Când îmi revin, mama va reveni acasă.“ Ne putem imagina presiunea exercitată de acest tată asupra fiului șantajat sentimental cu o promisiune neacoperită, dar și efectul asumării unei stranietăți culpabile, unei inadecvări. Ce înseamnă însă a avea creier de porc? Această figură de stil infamantă are un sens precis pentru tatăl lui Yori. Băiețelul său este „diferit“ într-un sens subliniat negativ – este ceea ce Freud numea polimorfism pervers! –, adică este atras de băieți și nu de fetițe și face lucruri care se află în zona de interes a fetițelor. „Vindecarea“, care nu va avea loc, presupune o corectă orientare a dorinței și prevenirea unui orientări sexuale „greșite“, înregistrate simbolic ca mon struozitate. Copilăria așa cum ne-o înfățișează Hirokazu Kore-eda este enigmatică și necivilizată încă, adică sustrasă rigorilor, normelor sociale, raționalizării, altfel spus, magică, într-o stare de grație, atinsă de inefabilul unei transcendențe. Aș îndrăzni să spun, precum adolescența imponderabil-proteică din romanul lui Witold Gombrowicz, Pornografie. De aici, o dimensiune poematică a filmului și un fel de inocentare a tot ceea ce copilăria atinge mistificând și sublimând deopotrivă. Putem urmări fragile dialoguri salingeriene între copii, străfulgerări, intuiții și aproximări a ceea ce sunt moartea, sexualitatea, numinosul (metempsihoza). Scena de final exprimă un inenarabil sentiment de exuberanță cu goana celor doi prieteni printre ierburile înalte, o goană fără țel, trăire pură.
De remarcat, regizorul nu face pe psihologul sau pe sociologul, deși ar fi ușor să tragi con cluzii cu privire la corupția sistemului de învățământ, la homofobia unei generații, la alienarea individului izolat în interiorul societății, la situația familiilor monoparentale și a rolului educației în acest context și alte sociologisme reducționiste confortabile care ar transforma filmul într-unul cu teză, un film manifest. Markerul monstruozității este plimbat de la un personaj la altul nu pentru a fixa clinic vreo psihopatologie sau în registru etic, vreo culpă, ci tocmai pentru a-l invalida, ambiguizându-l. Regizorul procedează asemenea unui bun romancier cu personajele sale, refuză schematismul și dictatura etichetei-stigmat, relevând imensul contradictoriu și prin acesta complexitatea ființei umane.
9/2024