Iubitorii de romane de aventuri, pe uscat și pe mare deopotrivă, au în Adrian Romila un romancier pe gustul lor. Acasă, departe poartă în el ecouri julesverniene, fiind totodată demn de moștenirea aventuroasă a lui Radu Tudoran cu Toate pânzele sus!, dar și de atmosfera creată de întâlnirea dintre Orient și Occident la gurile Dunării din Europolisul lui Jean Bart. Iar romancierul școlit la propriu întru ale marinăriei, mare amator de machete de nave pe care le construiește cu o minuțiozitate de orfevrier, ne propune un personaj emblematic care-i poartă numele cu o diferență de o vocală. Cititorul începe prima parte a romanului, intitulată Patria (1835), iluzionat că va duce la bun sfârșit aventura în care este aruncat personajul său, Adrian Romila, fiu al unui arhitect italian și al unei mame valahe, crescut în Bucureștii începutului de secol XIX, ofițer în marina franceză, educat în Franța către care tindea tinerimea emancipată a celor două principate care-și aflaseră o oarecare libertate economică după Pacea de la Adrianopol și o trezire a sentimentului național după revoluția lui Tudor Vladimirescu. Tocmai de la Paris îl cheamă tatăl său pentru a-i încredința o misiune diplomatică periculoasă de a transmite niște înscrisuri consulilor marilor puteri tocmai la Constantinopol, din partea conducerii Societății Filarmonice, a unora dintre viitori lideri ai revoluției pașoptiste care se coace în anul de grație 1835. Tensiunea dintre tată și fiu, dintre o tombateră și un bonjurist sadea, cu aere de Beau este și ea una emblematică pentru zorii modernității. Numai că bonjuristul visând aventuri caraibiene sau în Indiile de Est asemenea unui Corto Maltese, se încredințează cu totul aventurii despre care Georg Simmel în Filozofia aventurii spunea că este un apanaj exclusiv al tinereții, iar tombatera în veștminte fanariote, admirator al lui Mazzini, Garibaldi, dar și a corifeilor Școlii Ardelene este un cărvunar înflăcărat. Schimbul de idei cu o notă uneori apăsat didacticistă în spiritul umanismului enciclopedist vernian este însă lăsat în urmă de proiecția unui Levant local al cărui sincretism vitalist și colorit intens și versatil te cuceresc. Fie că mergi pe uscat pe drumuri prăfoase, cercetate de tâlhari, fie că plutești pe ape periculoase în piroscafurile austriece de la clisura Dunării și Cazane spre vărsarea marelui fluviu la Sulina cu înșelătoarele bancuri de nisip, ceea ce se înfățișează privirii este o Valahie sălbatică, de o frumusețe crudă, dar și marginea unui Imperiu în faza sa crepusculară. Iar lumea unei încropiri citadine care își află Aleful balcanico-oriental în Hanul lui Manuc oferă o mostră de trompe l’oeil romanesc edificat de privirea estetului. În fapt, acest capitol înșelător în care aventura se sfârșește brusc oferă și o istorie aprocrifă, orchestrată postmodern, a primului velier românesc, Marița, construit în 1934, de care se leagă cea de-a doua parte.
În ciuda pretextului pe care-l oferă angajamentul politic al italianului Giorgio Romila, care a prins rădăcini valahe, Acasă, departe nu este un roman istoric, ci o poveste pe care o proiectează personajul cu același nume dintr-a doua parte, Peninsula (1919), după un design postmodern, o texistență cum ar spune Mircea Cărtărescu având în vedere dimensiunea autobiografică implicată, o autobiografie în parte ficționalizată pentru cine-l cunoaște pe autor. „Istoria e o iluzie de proză și viceversa, așa cum filosofia, rămasă fată bătrână, e fiica mitologiei.“ În Peninsula, referință la Constanța peninsulară, vechiul Tomis, un adevărat dicționar de termeni marinărești și istorie a descoperirilor geografice, avem un fost elev al liceului de marină, fost profesor, divorțat și eșuat în alcoolism care se angajează imprudent, contra cost, să scrie o poveste, istoria apocrifă a Mariței, pentru un comandor care a descoperit epava și vrea să o valorifice turistic. Capitolul de o densitate și intensitate existențiale impresionante amintind pe alocuri de consulul Firmin, personajul exponențial al lui Malcolm Lowry din Sub vulcan, reprezintă și transformarea agonică a personajului într-un scriitor. Romanul este construit pe principiul vaselor comunicante și totul se varsă în ultimul capitol, „Exilul (11-14)“, ficționalizare a existenței lui Ovidius la Tomis însoțit de scribul său, Hadrian Romila și de acolo într-un scurt epilog. Trebuie spus că de departe avem aici cea mai bună evocare ficțională a poetului latin pe care am citit-o, dincolo de reflecțiile cu privire la rosturile poeziei reflectate de raissoneur-ul cu nume similar cu al autorului, dincolo de decupajul atât de viu al unei lumi romane versus sălbăticia lumii euxine. Acest roman specular cu trei fețe, un roman de aventură, unul autobiografic cu parfum existențialist și unul al unei biografii ficționalizate este unul dintre cele mai bune ale anului 2023.